Da' ce m-am mai plictisit o zi după

Dacă am reuşit performanţa de a nu mă plictisi la Scrisoarea pierdută a teatrului Masca, sastisirea s-a răzbunat cumplit pe mine la piesa omonimă a Naţionalului craiovean. Trei ore ale serii de sâmbătă am făcut apel la toate forţele cereşti să aibă milă şi îndurare, să sfârşească spectacolul cât mai degrabă. Am simţit intens scaunul sub mine, mi-am simţit toate oasele şi oscioarele, bucată cu bucată, senzaţie imposibil de înlăturat în ciuda tuturor eforturilor de găsire, din minut în minut, a unei poziţii cât de cât mai confortabile.

Înţeleg foarte bine tentativele de actualizare a unei piese intrate deja în repertoriul clasic. Şi există încercări fenomenale, tot pe scena Naţionalului craiovean l-am avut, nu cu multă vreme în urmă, pe Ostermeier cu al său fabulos Hamlet. Ce-a ieşit aseară din Scrisoarea pierdută, nu are comparaţii în categoriile esteticului, oricât de jos am coborî ştacheta. Cunoscutele glumiţe cu tentă sexuală (nu aici ar fi problema, ci în calitatea lor de spatele blocului, jignind orice brumă de neuron existent în oareşce creiere), aduceri în prezent forţate, previzibile, de o calitate menită să satisfacă gusturile publicului digerator de OTV şi Trăsniţii. Gravă mi s-a părut reacţia majorităţii sălii la poantele cu „69”, la gesturile explicite, menite să sugereze, cu acurateţea tipică academicienilor consumatori de bere la pet şi de sămânţă la „kil”, satisfacerea nevoilor sexuale. Gravă în sensul empatizării cu ele. (aşa încât se naşte acut de dureros întrebarea cine a ajuns să vină pe la teatru). Nu am nimic împotriva sexualităţii, dimpotrivă, dar totul trebuie să aibă gust, stil, rafinament, justă amplasare contextuală, pentru un efect ilar maxim. Comicul de limbaj, sau de situaţie este o categorie estetică dificil de atins, în nici un caz în manieră de cocalar uzat.

În rest, prestaţia câtorva actori a mai salvat câte ceva dintr-o penibilă peltea lungă şi fadă. De departe, Ilie Gheorghe a fost suveran pe gestica sa, o adevărată poezie gestuală luând naştere ori de câte ori maestrul apărea pe scenă. Dar distribuirea în rolul lui Trahanache n-a fost fericită, Ilie Gheorghe nu e bonomul ticăit, are prea multă ardere îl el şi mi-e dor de marele actor în rolul lui Caţavencu, rol pe care l-a făcut magistral acum circa 23 de ani, tot sub bagheta lui Mircea Cornişteanu (sic!). Nici Claudiu Bleonţ în rolul lui Tipătescu n-a ieşit bine. Nu că aş avea ceva de reproşat ceva prestaţiei lui Bleonţ, omul ştie cu ce se mănâncă actoria, poate să dea şi altora din ceea ce ştie, însă nu a avut nimic din prefectul gomos, rigid şi suficient. Bleonţ e vulcanic, are o maleabilitate atipică lui Fănică Tipătescu, arde, se mistuie în faţa noastră la fiecare gest, e flacără.

George Albert Costea, salutar în rolul lui Venturiano şi o surpriză mare în acel moment, nu a putut nici el să cadreze pe partitura lui Caţavencu. Oricât şi-a adus în faţa spectatorilor talentul şi munca vizibil depusă în săptămânile în care şi-a pregătit rolul, nu a putut să fie niciodată un Caţavencu viabil. Nicu Poghirc, însă, a fost singurul actor care s-a pliat mănuşă rolului său. Cetăţeanul turmentat e memorabil, i-a ieşit totul lui Poghirc, a fost în zi de graţie. În rest, parcă am avut în faţa naţionala de fotbal a lui Piţurcă, având fiecare fotbalist distribuit pe un post atipic lui. Regret accidentarea lui Constantin Cicort, care nu a putut apărea în rolul lui Pristanda. Şi mă consolez cu promisiunea maestrului Boroghină, cum că la Festivalul Shakespeare din 2014 îl vom revedea la Craiova pe Ostermeier.