Despre oamenii-model

Oamenii-model vin de pe alte planete şi trăiesc printre noi netrăind printre noi. Îşi duc viaţa de obşte pitiţi prin ungherele propriilor cărţi, de unde sunt smulşi arareori, cu eforturi şi cu tumefieri ale propriei sensibilităţi ca efect. Soarele nostru, sub care s-au născut şi ei, deloc întâmplător, le arde altfel sufletul. Fiecare secundă, o explozie solară. Orice respiraţie, un exerciţiu de supravieţuire. Orice rând scris de ei, o contorsionare încleştată a eului, în tentativa de a trăi lumea la alte grade şi la alte intensităţi.

            Nu ştim de unde vin oamenii-model. Habar nu avem unde trăiesc, unde se duc, ce mănâncă seara, sau ce visează atunci când se spală pe dinţi. Îi zărim de prea multe ori trecând pe lângă noi, ca să-i mai putem vedea. Le strângem mâna de prea multe ori, ca să mai simţim particulele ce ţâşnesc din degetele lor atunci când scriu.

            Oameni de acest soi. Oameni-model. Sunt rari. Abia îi găseşti într-o viaţă. Eşti norocos atunci când dai cumva de ei. Sunt „model” pentru că îţi descoperă, prin felul în care scriu şi în care trăiesc (adesea cele două devenind sinonime) un model în haos: de linişte, de cumpătare, de bun-simţ, o organizare şi o relansare paradigmatică existenţială care te face, de fiecare dată, să-ţi reconsideri priorităţile. Şi să constaţi, iarăşi şi iarăşi, cât de haos ai devenit. Şi cât de mult te-ai depărtat de modelul originar.

        Doi dintre ei au citit marţi seară la „Scriitori la Tradem”. Cornel Mihai Ungureanu şi Silviu Gongonea. Erau timpuri când mă întrebam acut din ce galaxii mai bune s-au rătăcit cei doi în universul nostru. Acum nu mă mai întreb. Mă bucur de ei, de prezenţa lor, de norocul meu de a-i cunoaşte. Şi, ori de câte ori îi văd, măsor cu rigla literei şi a simţirii distanţa care mă separă de model. 

Ilse Hehn - poezii

Schiţă estivală

Ora 13 –

soarele şi-a zburat creierii,

obiectele şi copacii se zbârcesc, scâncesc

balamalele lumii.

Triaj catedrala – dezlânate

cuvinte biblice gânguresc deasupra visatei vieţi,

în treptele de piatră găurile gloanţelor amintesc

de gradele minus.

Lumina limpede orbeşte chipurile.

Copacii-şi schimbă umbrele precum în joacă

straiele îşi dau cu schimb copiii.

Legănatul tramvaiului mă scoate din city.

O crăpătură, un verde licăr, din

Ulpia Traiana revărsându-se: a surorii grădină

Zi de aprilie

În astă zi încremenit-a primăvara.

Frigul o descărnează cum sălbăticiunile

de copaci se freacă.

Ceţurile ne-adăpostesc în frunzişul anului trecut,

pielea sa, pielea unui mort.

Pădurea-şi ţine respiraţia.

Agale ziua se desface.

liniştea-i ancorată într-o necunoscută

limbă.

Deodată căldură sub tălpi:

O floare semn îi face culorii,

surâsu-i vioi e.

Versuri publicate în cel mai recent număr (3 / 2013) al revistei „Spiegelungen”, editată de către Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas, München. 

"Otello" la Craiova

Pe 10 octombrie, Teatrul Liric „Elena Teodorini” din Craiova şi-a deschis stagiunea cu o piesă de anvergură, o provocare pentru orice scenă din lume: Otello, de Verdi. S-a lucrat mult şi intens la punerea în scenă, care a beneficiat de nume mari în distribuţie. Pentru mine, profanul, impresionantă şi din altă lume a fost soprana din Serbia Dragana Radaković, uluitoare în rolul complex al Desdemonei. Dincolo de vocea excepţională, mi-a plăcut transpunerea sa empatică în gama de trăiri în crescendo ale personajului feminin. Şi nu îl pot omite nici pe Ştefan Ignat (Bucureşti), care m-a sedus în rolul lui Iago, interpretare care, din punctul meu laic de vedere, a rivalizat cu cea a personajului principal, Otello.

Al treizecilea an

„Când intri în al treizecilea an de viaţă, ţi se spune în continuare că eşti tânăr. Dar tu însuţi, chiar dacă nu poţi descoperi schimbări la tine, devii nesigur; te simţi de parcă nu-ţi mai stă să te dai tânăr. Şi, într-o dimineaţă, te trezeşti, într-o zi, pe care o vei uita şi zaci acolo, fără să te poţi ridica, lovit aprig de raze de lumină, dezarmat şi fără de curaj pentru noua zi. Dacă închizi ochii, ca să te protejezi, te scufunzi înapoi, târât într-un leşin împreună cu fiecare clipă trăită. Te tot scufunzi, iar ţipătul ţi-e mut (şi el ţi s-a luat, totul ţi s-a luat) şi te prăbuşeşti în abis, până când îţi pierzi cunoştinţa, până ce totul se dizolvă, se şterge, este nimicit, tot ceea ce credeai că eşti. Când îţi revii, îţi aduni gândurile tremurând şi prinzi iarăşi contur, redevii persoană, care, curând, se va ridica şi va trebui să ia ziua-n piept, dar descoperi în tine o minunată abilitate nouă. Abilitatea de a-ţi aduce aminte. Nu-ţi mai aduci aminte ca până acum, pe nepusă masa sau voit, de una, de alta, ci cu o dureroasă constrângere, de toţi anii tăi, superficiali sau profunzi şi de toate locurile pe care le-ai avut în toţi anii. Arunci năvodul amintirii, îl arunci peste tine şi te scoţi singur la suprafaţă, prădător şi pradă la un loc, dincolo de pragul timpului şi spaţiului, ca să vezi cine-ai fost şi cine-ai devenit.”

(Ingeborg Bachmann: Das dreißigste Jahr, fragment, Piper, München, 1991, pag. 17, traducere proprie)

Up and down

Slana veche şi ciorba reîncălzită

Revin în lumea mirobolantă a blogosferei după o lună şi ceva de pauză, în care am prestat, alături de alţi câţiva colegi damnaţi, muncă de secretariat. Aşa estem noi, polivalenţi, multifuncţionali, precum roboţeii de bucătărie, în vreme ce alţii se "odihnea" cu sârg de mai bine de o lună. Respectăm, de secole, divizarea socială între privilegiaţi şi pălmaşi.

Ieri am fost la concert. Organizat de Bergenbier în faimosul centru al urbei magnifice pe care o locuiesc cu drag, satul urban Craiova. Am mai prins doar Viţa de Vie şi Cargo. Prima trupă mi se pare cantonată, de ani buni, într-un soi de autism compoziţional, din care nu vrea deloc să-şi revină, deşi are un Despot luminat, băiat destul de inteligent şi cu idei, dar care, în ultimul timp, se deplasează circular.

A urmat Cargo. De dragul vremurilor apuse ne-am simţit bine. Însă eu susţin cu tărie că, fără de Kempes, Cargo e un simulacru cu accente penibile, care trăieşte tot din slana veche. Ciorba etern reîncălzită deja scârbeşte la un moment dat. Iar melodiile noi, desprinse dintr-un manierism propriu, asaltează categoria-ţintă adolescentină cu căşiţe, încercând să reutilizeze tipare vechi, fără strălucire, însă. Citeam acum câteva zile, pe blogul lui zoso, că nu plecarea lui Ioncu a băgat Cargo în comă, ci faptul că a secat izvorul de inspiraţie a trupei. Secat de-a binelea. Să vedem când s-o găta şi brânza din butoi ce-o mai fi.

Pe site-ul oficial al celor de la Cargo scrie cum că Ovidiu Ioncu s-a decis, la un moment dat, să părăsească trupa, dar că fanii au rămas alături de Cargo, dovadă fiind cel mai mare hit al trupei, anume Ploaia, care e cântat de Igrişan. Două mici mari obiecţii: Dacă pentru Bărar (care aseară poza într-un fel de fantoşă hilară a lui Ozzy) Ploaia este cel mai mare hit Cargo, atunci muzica de calitate are înţelesuri diferite. Doi: varianta iniţială era cântată de Ioncu, am prins-o în interpretarea lui Kempes chiar în Craiova, prin 2002, sau 2003, la nişte zile de ale urbei, pe o scenă amplasată în spatele lu’ Mc’Donalds. Şi, de veţi grebla acribic internetul, veţi da peste nişte versiuni ale melodiei cântate de Kempes. Am pus una dintre ele, „Baciul” Igrişan alături de Ioncu, pentru a vedea diferenţele enorme intre cei doi (deşi atoateştiutorul Bărar îl numeşte pe Igrişan cea mai bună voce rock românească), precum şi umilinţa vocală cruntă suferită de Adi în faţa lui Ovidiu.

PS: faza serii o oferiră nişte conaţionali (n-am voie să le spun pre numele lor etnic, fiindcă U.E. mă amendează instantaneu cu 7000 de euro dacă pronunţ / scriu acel cuvânt), care, pe ritmurile de la Erată, dansară ca pe manele (şi cu echipamentul corespunzător: maieuri, lanţe la gât, şepci şi ochelari de soare cu lentilele la ceafă, în miez de noapte). Craiova e pitorească.

...when we were winning

"In the beginning when we were winning

When our smiles were genuine"

Wohin?

„Wohin mich mein Weg heute führt:

Ich weiß es am Morgen noch nicht”

Häuseraugen

Am Abend stehn die Dinge nicht mehr blind
und mauerhart in dem Vorüberspülen
gehetzter Stunden; Wind bringt von den Mühlen
gekühlten Tau und geisterhaftes Blau.

Die Häuser haben Augen aufgetan,
Stern unter Sternen ist die Erde wieder,
die Brücken tauchen in das Flußbett nieder
und schwimmen in der Tiefe Kahn an Kahn.

Gestalten wachsen groß aus jedem Strauch,
die Wipfel wehen fort wie träger Rauch
und Täler werfen Berge ab, die lange drückten.

Die Menschen aber staunen mit entrückten
Gesichtern in der Sterne Silberschwall
und sind wie Früchte reif und süß zum Fall. 

 (Paul Zech)

Ochii caselor

Casele îşi deschid somnoroase ochii. Lumea se revarsă în ele. Fiecare colţ, o poartă către pretutindeni. Ochii caselor fac semne. Cine le înţelege, dispare în burţile aţoase, pântece încăpătoare, descheiate pe la gangurile cu porţi vechi. Privirile caselor moţăie. Te urmăresc peste tot. Cu o curiozitate de pisică bătrână. Care a văzut de toate, de la începutul lumii. Dar care nu exclude varianta apariţiei a ceva nou. Te simţi ca Alice în ţara minunată. Ca Hensel fără firimituri de pâine. Pupila goală plină de un cer care nu se mai sfârşeşte. Ochii merg oriunde cu tine. Sunt în lavanda alb-neagră ce-ţi inundă paginile care niciodată nu vor fi scrise ale memoriei.

Încerci să prinzi ochii caselor în scris. Negru pe alb.

Shapes (3)

Shapes (2)

Shapes (1)

acoperişul lumii

la forumul economic regional oltenia. invitaţi: x ambasadori, y politicieni şi z oameni potenţi de afaceri. cu pântecele lor proeminente cu tot. poliţie. girofaruri. în faţa teatrului, jegurile de hingheri strâng în grabă câinii comunitari. introducerea căcatului sub preş. în rest: smiley faces şi shake hands. totul e perfect. viitorul e luminos. cincinalul e depăşit. poporul e fericit. imaginea urbei: intactă.

oamenii îşi iau chipurile din locurile unde stau. fereastra unei firme de pompe funebre. şi feţele celor doi bărbaţi care stau în cadrul ei. apăsarea lor. privitul în gol. ochii goi. oraşul se mişcă prin faţa lor. le pătrunde prin ochi. şi le iese prin gaura din spatele capului. pe acolo pe unde se patinează între lumi. dincolo de acoperişul lumii. 

Hugh Coltman - On My Hands
   

Stufen

Wie jede Blüte welkt und jede Jugend
Dem Alter weicht, blüht jede Lebensstufe,
Blüht jede Weisheit auch und jede Tugend
Zu ihrer Zeit und darf nicht ewig dauern.
Es muß das Herz bei jedem Lebensrufe
Bereit zum Abschied sein und Neubeginne,
Um sich in Tapferkeit und ohne Trauern
In andre, neue Bindungen zu geben.
Und jedem Anfang wohnt ein Zauber inne,
Der uns beschützt und der uns hilft, zu leben. (Hermann Hesse)

Remains of the day

Frozen Silence - Remains of the Day
   
  

When the smoke...

Iron and Wine - Cinder and Smoke
  

Gib mir mein Licht

Aleah  - Water and Wine
 

Despre instituţii şi manageri

Orice instituţie începe de la intrare. Iar primele impresii sunt decisive, în orice interacţiune. Orice occidental îţi va spune că întregul este făcut din detalii şi că ansamblul stă în particular. Aceasta este educaţia lor. De aici şi atenţia acordată de ei (de neînţeles pentru mioritici) detaliului.

Cred că cea mai ingrată funcţie este aceea de manager. Indiferent că este vorba despre o instituţie publică, ori privată. Responsabilităţile sunt enorme, iar consumul de energie, timp şi nervi nu sunt sigur dacă se compensează benefic întotdeauna. Managerul unei instituţii este omul cel mai vizibil. Mai pe româneşte, omul în capul căruia se sparg toate. În instituţia unde lucrez, de exemplu, orice mizerie de pe holuri nu le este imputată femeilor de serviciu, ci decanului, respectiv rectorului. Orice neajuns devine, inductiv, culpa unui şef. Este adevărat, lucrurile bune, în mentalul colectiv, nu li se mai datorează managerilor, ci se transformă în laudă individuală.

Scriu aceste câteva rânduri lămuritoare, pentru cei câţiva care au înţeles în mod eronat, din postarea mea precedentă, că aş avea ceva personal cu directorul Teatrului Naţional din Craiova „Marin Sorescu”. (Trec sub tăcere zecile de mailuri entuziaste pe care le-am primit, de la cunoscuţi, ori de la necunoscuţi care se simţeau oarecum răzbunaţi). Nu este o vendeta. Faptul că am pomenit numele domnului director de câteva ori, alături de cel al Teatrului Naţional se datorează faptului că cele două au ajuns să formeze o entitate nu doar lingvistică de sine stătătoare. Pe orice afiş, făcut cu orice ocazie, în orice menţiune efectuată, după numele Teatrului apare, de fiecare dată, în paranteză: director Mircea Cornişteanu. Şi, dacă această osmoză, această simbioză oarecum pretabilă psihanalizei funcţionează perfect la bine, atunci trebuie să funcţioneze şi la greu. E ca în căsnicie, nu? Teatrul Naţional Craiova şi necesara paranteză (director Mircea Cornişteanu) au devenit, pentru oraşul în care trăiesc, pentru zona Olteniei, dar şi pe plan naţional şi internaţional, un brand (probabil brandul care ar şi trebui exploatat, valorificat şi susţinut cel mai mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine). Un brand, cât ar fi el de brand, are şi părţile sale mai puţin finisate, uneori. Nu îi faci vreun serviciu trecându-le sub tăcere.

Legarea indisolubilă a numelui propriu de un brand presupune responsabilităţi infinit sporite. Şi consecinţe de tras şi la bine, şi la mai puţin bine.

Orice instituţie presupune un sistem de vase comunicante, legate intrinsec, de la cel mai mic ax, până în vârful piramidei. Bucuriile şi necazurile se distribuie şi se împart direct proporţional. Şi orice instituţie începe de la poartă. La fel cum fiecare ţară începe de la aeroport.

V-aş fi povestit ceva legat de premiera "Legăturilor primejdioase". De la Teatrul Naţional Craiova (director Mircea Cornişteanu)

Mă dusei. Nu să trec la Olt, ci să văd premiera lu’ piesa Legături primejdioase. Parteneriat Teatrul Naţional Craiova (director Mircea Cornişteanu) cu Asociaţia Teatrulescu. Mă dusei şi mă-ntorsei. Că Tanti-rupătoarea-de-bilete de la intrare îmi zise scurt şi cuprinzător că sala e arhiplină şi nu mai sunt locuri. Deşi pe invitaţia mea scria negru pe alb locurile 45 şi 46. Rupsei invitaţia în faţa ei şi făcui cale-ntoarsă de la Teatrul naţional Craiova (director Mircea Cornişteanu) până acas’ la mine.

Cel mai mult îmi place cum, de câte ori are ocazia, Teatrul Naţional Craiova (director Mircea Cornişteanu) are grijă să accentueze cât de occidental este el. Doamnelor şi domnilor, nu vă lăsaţi înşelaţi de vorbele dulci şi găunoase, teatrul din Craiova, fost cu adevărat mare pe vremuri, este un exemplu tipic de oltenism greţos, unde se merge pe mica înţelegere, pe „vedem cum facem” şi pe „te rezolv eu”.

Recunosc, multe vorbe aflate la polul opus exprimării academice mi-au bântuit seara stricată de organizarea meltenească a Teatrului Naţional Craiova (director Mircea Cornişteanu). Sunt curios dacă celor au şezutără pe locurile 45 şi 46 le-o fi plăcutără piesa (deşi, pe moment, în gând, le-am urat, trebuie să admit, să le stea undeva piesa). Plecai spre domiciliu cu decizia fermă de a nu mai călca pe la vreo piesă a Teatrului Naţional Craiova (director Mircea Cornişteanu)

Through the window