Mariţa, cea cu cuva şi tăviţa

Am botezat-o post mortem. Mama a fost prima care m-a întrebat cum o chema, cumva Mariţa? Nu, cum aşa, i-am răspuns? Azi, Tanti Ani, vecina, i-a zis tot Mariţa, după ce eroina fusese dusă la groapă. A primit şi ea nume abia după obştescul sfârşit.

Doctorul de maşini de spălat şi-a dat verdictul: deces iremediabil şi irevocabil. Alta. Dumnezeul maşinilor de spălat s-o odihnească-n pace şi fie-i casarea uşoară, că zece ani şi-a făcut datoria fără cusur, fără nici cea mai mică reparaţie, într-un ritm cotidian infernal, uneori şi de câteva ori pe zi. Arăta perfect şi după deces. „Ca nouă”, zice Tanti Ani.

E ciudat câtă lume se află duminica la prânz în magazinul de electrocasnice, să-şi caute maşină de spălat. Pe câţi oameni îi lasă maşina într-o astfel de zi. Am găsit şi cunoscuţi acolo, tot cu treburi de maşini de spălat noi. Nenea de la magazinul de electrocasnice e setat pe Indesit, îl recomandă în stânga şi în dreapta. Suspect ataşamentul lui necondiţionat faţă de marca italiană. Îi spun că am citit pe net părerile oamenilor care se plâng de acest tip de maşinuţă. Mă ia de incult şi de prost. Explică el cum e treaba, care maşină pe unde e făcută, într-o globalizare alarmantă prin haosul explicativ: Samsung îl fac chinezii, Whirpool, polonezii, Arctic, turcii, Electrolux, nu mai ştiu unde. Bosch sunt bune, încerc să articulez, totuşi, o opinie. Bosch e făcută de turci, spune chipul cu aer de superioritate, deşi pe maşina de spălat respectivă scrie mare, cam cât două palme de neam prost, „made in Germany” (deşi, dacă luăm în calcul numărul de populaţie turcă din Germania, mai că-mi vine să-i dau dreptate, dar risc să devin incorect politic şi sar de popou în sus cosmopoliţii globalizanţi). Mult lăudata de către domnul specialist Indesit primeşte contrareclama clienţilor, care nu vor să mai audă de acest tip. În fine, decizia finală este de a rămâne în familia Whirlpool. Zâmbetul dezamăgit din colţul gurii domnului spune tot despre ceea ce crede despre astfel de cumpărători profani.

A doua zi, este adusă acasă. Băieţii sunt tare amabili, o şi transportă în casă, 10 lei per etaj. 10 x 4 egal bine pentru ei. O şi iau pe cea veche de la uşă, cică s-o caseze firma (care n-are pic de treabă cu aşa ceva, dar ce contează?) După ce pleacă şi vecinetul strâns in corpore pentru a marca exact cum se cuvine un eveniment crucial cum este sosirea unui nou membru al familiei, primeşte şi dumneaei dreptul de punere în funcţiune.

Da' ce m-am mai plictisit o zi după

Dacă am reuşit performanţa de a nu mă plictisi la Scrisoarea pierdută a teatrului Masca, sastisirea s-a răzbunat cumplit pe mine la piesa omonimă a Naţionalului craiovean. Trei ore ale serii de sâmbătă am făcut apel la toate forţele cereşti să aibă milă şi îndurare, să sfârşească spectacolul cât mai degrabă. Am simţit intens scaunul sub mine, mi-am simţit toate oasele şi oscioarele, bucată cu bucată, senzaţie imposibil de înlăturat în ciuda tuturor eforturilor de găsire, din minut în minut, a unei poziţii cât de cât mai confortabile.

Înţeleg foarte bine tentativele de actualizare a unei piese intrate deja în repertoriul clasic. Şi există încercări fenomenale, tot pe scena Naţionalului craiovean l-am avut, nu cu multă vreme în urmă, pe Ostermeier cu al său fabulos Hamlet. Ce-a ieşit aseară din Scrisoarea pierdută, nu are comparaţii în categoriile esteticului, oricât de jos am coborî ştacheta. Cunoscutele glumiţe cu tentă sexuală (nu aici ar fi problema, ci în calitatea lor de spatele blocului, jignind orice brumă de neuron existent în oareşce creiere), aduceri în prezent forţate, previzibile, de o calitate menită să satisfacă gusturile publicului digerator de OTV şi Trăsniţii. Gravă mi s-a părut reacţia majorităţii sălii la poantele cu „69”, la gesturile explicite, menite să sugereze, cu acurateţea tipică academicienilor consumatori de bere la pet şi de sămânţă la „kil”, satisfacerea nevoilor sexuale. Gravă în sensul empatizării cu ele. (aşa încât se naşte acut de dureros întrebarea cine a ajuns să vină pe la teatru). Nu am nimic împotriva sexualităţii, dimpotrivă, dar totul trebuie să aibă gust, stil, rafinament, justă amplasare contextuală, pentru un efect ilar maxim. Comicul de limbaj, sau de situaţie este o categorie estetică dificil de atins, în nici un caz în manieră de cocalar uzat.

În rest, prestaţia câtorva actori a mai salvat câte ceva dintr-o penibilă peltea lungă şi fadă. De departe, Ilie Gheorghe a fost suveran pe gestica sa, o adevărată poezie gestuală luând naştere ori de câte ori maestrul apărea pe scenă. Dar distribuirea în rolul lui Trahanache n-a fost fericită, Ilie Gheorghe nu e bonomul ticăit, are prea multă ardere îl el şi mi-e dor de marele actor în rolul lui Caţavencu, rol pe care l-a făcut magistral acum circa 23 de ani, tot sub bagheta lui Mircea Cornişteanu (sic!). Nici Claudiu Bleonţ în rolul lui Tipătescu n-a ieşit bine. Nu că aş avea ceva de reproşat ceva prestaţiei lui Bleonţ, omul ştie cu ce se mănâncă actoria, poate să dea şi altora din ceea ce ştie, însă nu a avut nimic din prefectul gomos, rigid şi suficient. Bleonţ e vulcanic, are o maleabilitate atipică lui Fănică Tipătescu, arde, se mistuie în faţa noastră la fiecare gest, e flacără.

George Albert Costea, salutar în rolul lui Venturiano şi o surpriză mare în acel moment, nu a putut nici el să cadreze pe partitura lui Caţavencu. Oricât şi-a adus în faţa spectatorilor talentul şi munca vizibil depusă în săptămânile în care şi-a pregătit rolul, nu a putut să fie niciodată un Caţavencu viabil. Nicu Poghirc, însă, a fost singurul actor care s-a pliat mănuşă rolului său. Cetăţeanul turmentat e memorabil, i-a ieşit totul lui Poghirc, a fost în zi de graţie. În rest, parcă am avut în faţa naţionala de fotbal a lui Piţurcă, având fiecare fotbalist distribuit pe un post atipic lui. Regret accidentarea lui Constantin Cicort, care nu a putut apărea în rolul lui Pristanda. Şi mă consolez cu promisiunea maestrului Boroghină, cum că la Festivalul Shakespeare din 2014 îl vom revedea la Craiova pe Ostermeier.

Şi chiar nu m-am plictisit

Când eram eu mai mic şi la fel de prost, ceea ce mă îngrozea, din cauza plictiselii infernale care se dezvolta nici măcar treptat, ci subit, era pantomima. Întrucât, pe vremea aceea, opţiunile tv erau limitate (slavă în vecii vecilor şi după sfârşitul tuturor veacurilor sârbilor şi programelor excelente pe care le difuzau, care ne ajutau să nu regresăm definitiv la stadiul legumicol), vedeam deseori la televizor interminabile spectacole de pantomimă. Nu credeam că există, între lucrurile inventate şi cele încă neinventate, ceva mai oribil.

Anii au trecut şi întâlnirile mele cu pantomima, faţă de care aversiunea era uluitor de adânc înrădăcinată în subconştient, au devenit inexistente.

Până mai ieri. Adică fix până ieri, când am mers la O scrisoare pierdută, reprezentaţia Teatrului Masca din capitală (scenariul şi regia Mihai Mălaimare). Subintitulat „spectacol de statui vivante”. Când am văzut despre ce-i taina în spectacol, am început să inspectez nici măcar subtil care sunt strategiile de volatilizare pe neobservate, ţinând cont de faptul ca spectatorii stăteau pe scenă, iar eu sălăşluiam pe scaunul 1 de pe rândul 1. Adică absolut imposibil de plecat fără să se holbeze toţi la tine. Mai ales actorii. E de meltean s-o faci. Şi calculam cam cât o ţine spectacolul, făceam transformări din ore în minute, apoi în secunde şi mă străduiam să-mi găsesc o ocupaţie mentală care să mă poată ţine locului, fără a realiza toată lumea că stau mai rău decât un fachir care şi-a pierdut abilităţile de şedere pe diferite obiecte ascuţite.

Ceea ce m-a surprins, când am râs cu lacrimi la finalul apoteotic, de totală demenţă, Kusturica la puterea o sută, a fost că nu mi-am dat seama când a trecut timpul alocat reprezentaţiei scenice. Spectacolul m-a prins; dincolo de jocul actorilor, ideile regizorale sunt de ţinută, legăturile intrinseci ale piesei sunt luminate prin binomul static-mobil, mişcările de ralanti, culmea, oferă o dinamică de necrezut, prin introducerea unei noi „statui vivante” în piesă, Caragiale însuşi, total lipsit de imparţialitate, dirijând acţiunea care scapă de sub controlul auctorial demiurgic, fiind partizan pe faţă, pierzându-şi, la urma urmei, statutul, şi transformându-se în personaj. Multă atenţie pentru detaliu, rafinament artistic, sugestie cât cuprinde. O piesă oricând de văzut, o regie cu tonus maxim şi o atmosferă care prinde imediat.

Te port în suflet

Săptămâna lecturii

Îmi soseşte pe mail o chestiune cum că ar fi săptămâna cărţii (ori a lecturii, nu mai reţin, fiindcă am şi şters respectivul mesaj) şi să deschid cartea cea mai apropiată la pagina 52, să iau fraza cu numărul cinci, să o scriu şi să o expediez mai departe, titlul cărţii, ori autorul  nefiind musai de precizat. Iată ce am găsit:

 PS: Herta Müller, Vater telefoniert mit den Fliegen, Hanser, München, august 2012

Schloss Nymphenburg, München

Camiel  -  Take me to this place

  

Despre greve, comisii, experţi şi ţări bananiere

München, tur-retur, printre grevele Lufthansa. Avem noroc: zborurile noastre nu sunt anulate, aşa că ne strecurăm cumva printre toate revendicările sindicatului german cu nume de obiect zburător neidentificat (UFO). Haos pe aeroporturi, 500 de paturi de campanie pe aeroportul din München pentru cei care pierduseră cursele. Surpriză: toată lumea îi susţine pe cei de la Lufthansa, indiferent de inconvenientele şi daunele personale produse. A doua surpriză: n-o văd nici pe Merkel ieşind în stil băsist să urle gâjâit la personalul companiei aeriene: „La muncă, bă, nu la întins mâna!” A doua zi ar fi fost linşată de masele de oameni ce ar fi invadat străzile. Germania este o ţară în care spiritul civic funcţionează încă. La cote aberant de înalte pentru unii cu impulsuri dictatoriale.

La întoarcere, în avion, lângă mine, un bătrânel simpatic, un italian. Are o mapă imensă şi face small talk în engleză. Trag cu ochiul şi nedumerirea mea creşte: are scrisori de la preşedintele României, de la guvern, jalbele pedeliste, jalbele useliste şi o serie de rezumate despre situaţia politică din România. Aflu că este unul dintre experţii Comisiei de la Veneţia care, pe 10 şi 11 septembrie avea întâlniri cu toată floarea cea vestită a politicii dâmboviţene: Ponta, Băsescu, Blaga, Zegrean, Antonescu, Pivniceru etc. Omul studia de zor şi tot nelămurit era.

Apoi am intrat în vorbă: mi-a cerut informaţii despre România. Habar nu avea de la ce partid e Băsescu, de unde e Ponta, cu cine se ceartă Băsescu. Am făcut tot posibilul să-l lămuresc de câteva ori, dar, pe tiparul unui Dandanache veneţian, profesorul născut în 1936 tot tufă de Veneţia rămânea. Îl ştia bine pe Ion Iliescu şi cam atât.

În mintea mea, cuvântul „expert”, face automat asocierea cu o persoană / personalitate perfect pusă la punct cu problema studiată. La noi, simpaticul domn, se informa pe genunchi (la propriu) în avion, despre situaţia unei ţări şi a unei situaţii în care era chemat să ofere un verdict. Ieri, în Parlamentul european, un olandez, spre scandalizarea presei româneşti, ne-a numit „ţară bananieră”. Ceea ce a fost un eufemism din partea dumnealui, o putea spune mult mai şleau. Pentru că asta suntem, din moment ce, după ce că nici nu putem lua decizii de capul nostru, ni se trimit experţi şi raportori care habar nu au pe ce lume trăiesc.

PS: pentru autenticitatea celor afirmate, se poate verifica faptul că respectivul domn a avut loc lângă mine, în cursa Lufthansa ce a decolat pe 9 septembrie 2012, la ora 13,30 din München cu destinaţia Bucureşti.

PS 2: a doua zi, pe toate canalele de ştiri româneşti, l-am văzut pe bătrânel plimbat prin Bucureşti ca pe sfintele moaşte şi politicieni uitându-se în gura lui ca în a cea a oracolului din Delphi (care sper că nu se informa tot cu câteva ore înainte de a oferi verdicte)