Republica Meltenia 1

Revin asupra obsesiei mele, călătoria cu autobuzul nambăr sics prin ză capitala of ză Bănie, ză viligi neimd Craiova. Un astfel de parcurs îl recomand călduros tuturor scriitorilor aflaţi în pană de idei, după un circuit complet, se vor întoarce triumfători la masa de lucru, cu material pentru câteva cărţi.
Câteva zile în urmă: vara mai dădea iama, probabil pentru ultima oară, prin răvăşitul şi zăpăcitul septembrie. Ca atare, oltenii certaţi definitiv cu igiena fac iarăşi ravagii prin mijloacele de transport în comun. În faţa mea, o doamnă lecturează "Gazeta de Sud". Lângă ea, în picioare, un veritabil locuitor al Republicii Meltenia, care, după genocidul olfactiv pe care-l făcea, părea că nu avusese în viaţa lui un "full contact" cu apa şi săpunul. Mirosul emanat în toate cele patru puncte cardinale însemna, pentru majoritatea pasagerilor, o probă demnă de "Cartea Recordurilor", de tipul: "cât rezist fără să respir?" Doamna cu ziarul începe să se ţină cu obstinaţie de nas, pentru a stopa pătrunderea infernală a duhorii. Melteanul, concentrat, lecturează şi el paginile "Gazetei de Sud". Eu îmi îndrept capul spre geam, de unde mai venea o boare de aer curat. O bătrânică de pe rândul paralel, văzându-mă probabil galben la faţă, îmi zâmbeşte poznaş şi îşi vântură mâna prin faţa nasului.
Nu am nimic împotriva tricourilor chinezeşti de plastic, cu condiţia să fie spălate din două în trei minute, fiindcă, altfel, declanşează arma chimică. Femeia cu ziarul, martiră de-a dreptul, începe să aibă gesturi de evidentă nervozitate şi nu face vreun efort de a şi le camufla. Îşi face aer cu mâna, se întoarce fierbând de furie în toate părţile, se ţine de nas, mai are un pic şi explodează. Melteanul puturos, tot mai băgat în ea, citeşte cu gura căscată nu ştiu ce de prin ziar.
Scurtă detensionare a situaţiei: sună Digi Mobilul martirei olfactive. Doamna răspunde nervos, e o colegă de serviciu, nu stie când ajunge la job, n-are chef de taină fiindcă e unu' lângă ea şi pute ca dracu'. Digi Mobilul se închide, colega rămâne, evident, nedumerită.
Atmosfera din autobuz se duce spre climax. Femeia se decide să ia taurul de coarne, împătureşte ziarul, hotărâtă să-l transforme în evantai şi ventilator, pentru a putea supravieţui. Numai că vajnicul locuitor al Melteniei se apleacă foarte politicos şi îi spune: "Doamnă, vă rog mult, mai lăsaţi-l puţin deschis, să termin şi eu articolul!"
Femeia s-a ridicat brusc, a aruncat ziarul în capul melteanului, care l-a cules tacticos şi a continuat lectura. Ea s-a pierdut năucă printre şirurile de oameni care, în faţă, se agăţau de câte o bară de susţinere.

Ţării cât mai mult şorici

Eu sunt nebun şi fasonat, fiţos cât încape, recunosc: mă uit cu maximă atenţie pe toate etichetele produselor pe care le cumpăr, în tentativa aproape disperată de a găsi cât mai puţine E-uri, coloranţi, conservanţi etc. În lungile mele liste de lecturi alimentare, mă lovesc cu obstinaţie de omniprezentul şorici. Şoriciul e-n tot şi e-n toate, e-n mine, e-n tine, e-n visele copiilor, e-n stomăcelul celui nenăscut încă. Aproape orice produs din carne conţine inevitabilul şorici. La produsele din carne din porc, mai înţeleg (dar nu consum), însă mă frapează faze de genu': crenvurşti de pui, iar la ingrediente citim ceva de tipul: 5% carne de pui, x% şorici, z% slănină etc. Pate de curcan, care conţine, 1% ficat de curcan, x% şorici, y% slănină etc. De ce nu-i zice pate de şorici? Sau salam din şorici?
Sincer să fiu, fără niciun chef de bâză, nu pricep de unde atâta şorici în ţara asta, e mai mult decât carnea, oasele, grăsimea animalului numit porc. Or exista rase de porci alcătuite numai şi numai din şorici? Că aşa ar cam părea. Până atunci, cred că nu mai e mult până la pasta de roşii care va conţine mai mult şorici decât tomate, castraveţii muraţi cu 95% şorici, conserve de peşte conţinând 2% peşte şi produse derivate din peşte, restul şorici, dextroză şi proteină din soia. Să fim porci până la capăt, nu?

Fatum şi doi copaci

Una bucată pisică, frumoasă, cuminte, albă. Una bucată pui de pisică, numit Norocel, fiindcă a fost singurul dintre puiuţi care a supravieţuit. Locuiesc într-un garaj, alături de două maşini, ies când vor ei pe sub uşă. Primesc mâncare şi iubire de la cei care încă mai au suflet. Într-o duminică, ia-l pe Norocel de unde nu-i. Căutările, ghidate şi de un mieunat disperat, au condus către un copac, în vârful căruia se afla puiul, ce nu mai putea sa coboare. Până la un punct, se putea urca bine în copac. Apoi treceau prin el nişte cabluri şi ţevi, ce făceau imposibilă ascensiunea până în vârf. Împreună cu distinsa consoartă şi cu o vecină, ne-am străduit 2 ore şi jumătate să-l dăm jos pe pisic. Bineînţeles că pompierii nu au avut chef să se deplaseze, spunând că ei nu vin decât la animale strangulate sau înecate. Cum, aici, nu era cazul, au rămas impasibili. În fine, după aproape trei ore de chin, Norocel a reuşit să ajungă din nou la mama lui.
A doua zi, o maşină condusă de un dement i-a infirmat lui Norocel, într-o fracţiune de secundă, numele transformat în renume. Exact ca la oameni, ceea ce ţi-e scris, se întâmplă. Nu se întâmplase cu o zi înainte, dar, a doua zi, s-a petrecut. La numai 24 de ore după moartea lui Norocel, mama lui a fătat alţi 5 puişori, care, acum, au deschis deja ochii. "Cartea lui Iov" pe viu, o lecţie teribilă de viaţă, transpunerea fidelă a lui "Domnul a dat, Domnul a luat" şi a dat din nou.
Într-o duminică, am primit un apel telefonic de la una dintre fostele mele studente. Îmi dădea o veste şocantă: Loredana, una din prietenele şi colegele ei de facultate îşi găsise sfârşitul într-un accident de circulaţie. Maşina nu circula cu viteză excesivă, însă s-a izbit de singurul pom de pe marginea şoselei. Singurul pom pe o rază de 200 de metri, reţineţi!!!!! Uitaţi de sisteme, de calcule probabilistice, uitaţi de toate teoriile absurdului, de Ionesco sau de Beckett, îi bate viaţa la fundul gol, de departe! Înnebuneşti gândindu-te la copacul uitat în pustie, singurul în care putea lovi maşina. Cu Lori trebuia să mă întâlnesc în februarie 2010, la licenţă. O s-o văd când îl voi vedea şi pe Norocel, cine ştie când va fi asta. Până atunci, rămân doi copaci şi datul, soarta, fatumul. Deşi niciodată n-am crezut în vorba populară "de ceea ce ţi-e scris nu scapi", am început măcar s-o privesc cu respect (cel puţin) de la întâmplările cu copacul lui Norocel şi pomul unic pe o distanţă de 200 de metri.
http://www.gds.ro/Ultima%20ora/2009-08-29/DOLJ%3A+DOI+MOR%C5%A2I+INTR-UN+LOGAN

'Talienii

Luna august este, de câţiva ani buni, una de teroare pentru cetăţenii cât de cât normali din România. Se "hântoarce" acasă " 'talienii", adicătelea toţi ăia care munceşte (mai mult sau mai puţin legal) pân' Occident. Este luna în care înjur, blestem şi îmi doresc dispariţia de pe suprafaţa planetară a Apusului, care, în astă lună, pune lacătul pe ţară şi dă liber tuturor. Atunci vine în Românica şi ai noştri, că...deh, n-are ce să mai facă acolo. Dacă nu mai e prin oraşe niciun băştinaş, ei nu mai are de muncă. Nici măcar de furat, cei care se ocupă cu aşa ceva. Şi invadează plaiurile mioritice, care devin muuult mai mioritice în superba lor prezenţă.
August e luna unor adevărate Luprecalii estivale, în care totul le e permis celor întorşi din Occident. Nimeni nu zice nimic. Nici Poliţia. Nici opinia publică. Foarte mulţi, an de an, fac celebrele modificări prin case, fără a respecta un minim de decenţă. Nu ai linişte nici măcar în miez de noapte, bormaşina, ciocanul, flexul sunt aliaţii tăi în tentativa de năruire a ultimelor resurse nervoase. Grătarele sfârâie în faţa fiecărui bloc, manelele urlă în regim de permanenţă. Străzile se umplu de demenţi care conduc ca în junglă, numerele de Italia, Spania, Austria fiind adevărate bombe în trafic.
Nu e grav că Poliţia nu ia măsuri în niciunul din cazurile enumerate. Oricum, ne-am obişnuit cu existenţa parazitară a Garcilor. Grav e că oamenii, cei deranjaţi, nedormiţi o lună întreagă, frecaţi la icre şi la creieri le găsesc scuze şi nu se revoltă în vreun fel. Auzi fraze stupefiante de genul "Lasă-i, au voie, se relaxează şi ei, că şi aşa muncesc acolo..." Fraiere mioritic, cetăţean cu conştiinţa civică la nivelul hidrei de apă dulce, dacă eşti imbecil, atunci meriţi să te calce toţi în picioare. Şi tu munceşti, boule, în Românica, numai că o faci în condiţii de lucru mult mai proaste, pe bani insignifinaţi, într-un stress continuu. Numai că tu nu încalci legea la orice pas, pe principiul că munceşti. Dar " 'talienilor" li se permite orice, cu voie de la guvernare (indiferent de numele şi culoarea sa politică). Într-o ţară în care principala sursă naţională de venit economic sunt banii trimişi de căpşunari acasă (ca în cea mai pură ţară bananieră), e clar că li se permite totul. Le propun guveranţilor să se ia de mână cu scursurile care fac haos în luna august şi să se tireze câteva decenii din ţară. Până o să-i chem eu înapoi.
Azi sunt fericit. Am văzut de dimineaţă că sunt cozi kilometrice la vamă, pentru se întorc " 'talienii" pe la ţările lor. Să fie într-un ceas bun! Şi să le dea Dumnezeu după mintea şi apucăturile lor! În vecii vecilor, amin!

Fiecare bloc cu Nea Nicul său

Cunoaşteţi tipologia de pe vremea lui Ceauşescu: tipul care-şi repară cu pasiune patologică Dacia la sfârşit de săptămână, plin de ulei de motor, ieşind să-şi "doftoricească" iubita odată cu crăpatul zorilor şi intrând în casă mult după apusul soarelui. Dacia, campiona mondială la reparatul cu sârma!
Avem şi noi în bloc un reprezentant al acestei specii, un vajnic apărător al tradiţiilor împământenite de veacuri, venind din negura vremurilor. Nea Nicu este un împătimit al Daciei sale verzi, pe care o repară în fiecare zi. De doi ani, de când îl cunoaştem, Nea Nicu face acelaşi lucru, zi de zi. Scoate toate piesele din Dacia verde, o repară cât e ziua d lungă, iar seara le pune la loc. Ca un Sisif al uzinei de la Mioveni, în ziua următoare o ia de la capăt. Ca în bancurile cu olteni: ce face olteanul când n-are ce face? Se dezbracă şi îşi păzeşte hainele. La fel şi Nea Nicu: cu o obsesie demnă de o cauză mult mai utilă, face zilnic acelaşi lucru, fără să dea vreun semn de plictiseală. Nu cred că, în doi ani, a mers cu maşina mai mult de patru ori. Bănuiesc că o ţine exclusiv pentru reparat, fără ea şi fără interminabilele reparaţii, s-ar simţi vidat de întreaga sa esenţă.
Chiar îmi făceam griji pentru vecinul meu, mă gândeam cum să vorbesc cu un bun psihiatru să întreprindem ceva pentru el. Însă, fiind mai atent pe stradă, am văzut ceva care m-a liniştit şi care mi-a adus aminte că trăim în România, ţara în care comunismul a învins abia după înlăturarea sa (vorba Adei Milea: "Ceauşeşti suntem cu toţii!"): cam fiecare bloc are Nea Nicul său, diferă doar culoarea Daciei.

De la sexy brăileanca, la sexy buzoianca

Show total pe burta goală! Românii, cu maţele uscate de foame şi de aşa-zisa criză, care, la noi, nu există decât ca paravan al băieţilor "dăştepţi" de a deveni şi mai "dăştepţi" în conturi şi portofele, îşi lipesc frenetic ochii de televizoare, aşteptând, ca la box, lovituri, fente, parări. Politicienii le servesc toate acestea pe bandă rulantă. De la atacuri suburbane, la vulgarităţi şi mondenităţi: avem totul pe scena politică. Aproape că nu ne mai trebuie altceva. Politicianism "all inclusive".
"Otevizarea" spaţiului public românesc este totală şi ireversibilă. Un spaţiu invadat de figuri cu un comportament voit delirant, ce reduc publicul la un consumator de gunoaie. Nu sunt de acord si nici nu voi fi vreodata cu butada prin care mass-media îşi scuză frecvent decăderea şi trivializarea. "Ne pliem pe gustul publicului!". Scuze facile, care marchează o îndobitocire (atent controlată) a societăţii. Sunt ferm convins de faptul că publicul consumă ceea ce i se oferă. Dacă n-are încotro, se ridică el, spre a înţelege oferta, nu trebuie ca aceasta să se coboare la genunchiul broaştei. Dacă îi dai zilnic tiramisu şi cordon bleu, românaşul va fi nevoit să le consume, chiar dacă nu le ştie reţeta şi chiar dacă el ar vrea o porţie de ciorbă de lobodă şi o felie de gem cu pâine. În timp, gustul i se va rafina. Nu va avea încotro.
Revin la politicieni şi la spectacolele lor oteviste, pe care le oferă, în orice împrejurare. În "comisia Ridzi" se discută mondenităţi de genul amanţi şi amante, în vreme ce ţara arde consistent. Geniul malefic Hrebenciuc o numeşte pe Udrea "sexy buzoianca", deşi, aici, "sexy" nu poate avea decât o conotaţie peiorativă, ţinând cont de aspectul tendenţios de dizgraţios al doamnei ministru. Nu e nicio diferenţă între show-urile lui Capatos, Zăvoranca etc şi scena publică din România.
Toate aceste ieşiri sunt meticulos concepute, nimic nu e întâmplător. Publicul larg, consumator de telenovele şi de seminţe de bostan, trebuie să aibă acces, într-un fel, la disputa politică. Şi ce-i mai simplu decât să te cobori la el, în loc să-l urci puţin pe el, să încerci să-i faci o cultură politică ?(dăunătoare, de altfel, fiindcă nu va mai fi aşa de uşor de manipulat).
Modelul "cocină" a prins fulminant la clasa politică, imitând modelul de succes Băsescu: acesta a fost primul care a coborât în noroi, s-a scăldat cu porcii şi a câştigat neaşteptat şefia statului. Cămăşile scrobite, bunele maniere, freza îngrijită nu mai au nicio şansă în Românica. De altfel, s-a văzut că cine nu are abilitate de a se băga în grajd cu semidocţii, piere pre limba sa înaltă. Exemple în acest sens sunt Tăriceanu, Emil Constantinescu, PNŢ-CD, Adrian Năstase. Istoria i-a dat la o parte, inabilitatea le-a fost promp sancţionată. Istoria se scrie, în Românica otevistă, în cocină, nu în saloane. Vive la otevisation!

Traumatisme

Un circuit complet cu autobuzul numărul 6 din Craiova este, întotdeauna, o experienţă incitantă. Linia traversează satul numit Craiova de la un capăt la altul. Şi este şi o probă de anduranţă, mai ales în perioada caniculară. Dar nu despre o astfel de rezistenţă este vorba aici.
Numitul autobuz nr.6 în acţiune, împreună cu pasagerii săi. În spatele meu, un vajnic şi demn reprezentant al speciei denumită academic "cocalar". Ca mai toţi reprezentanţii încrengăturii sale, "coca", răspândind infundabil parfumul adormitor de coji de seminţe şi de tutun infect, basarabean, de contrabandă, vorbea continuu la telefon. Trăiască în veci Cosmoteul! Termina dialogul onomatopeic cu unul din colegii de regn, începea grohăiala telefonică, interpunctată de râsete groase, cu un altul.
Frapant de des în dejecţia sa verbală revenea cuvântul "traumatizat". Frate, era traumatizat de faptul că şcoala se încheiase cu o lună în urmă. Până aici, perfect inteligibil. Traumatismele provocate de şcoală îi erau evidente în orice por al fiinţei sale. Apoi încep şi alte traumatisme: "Am fost la munte, frate, e super acolo, mişto mişto, am rămas traumatizat!". Aici deja încep să apară primele mele nelămuriri şi înţelegerea mea începe să dea semne cum că ar avea chef să capoteze. "M-am lipit cu soră-sa lu' Nicoleta, frate, am rămas traumatizat!". OK, merge, cine ştie cum o fi soră-sa Nicoletei. "Mă, mânca-ţi-aş, să vezi ce belea e munţii, sunt traumatizat şi acum!"
Seria de traumatisme continuă: traumatizat de căldură, de lubeniţa pe care a mâncat-o cu o oră în urmă, de nişte şlapi adevăraţi, văzuţi în târg, de îngheţata răcoritoare pe care o va da pă gât când se va da jos din autobuz, de un apel telefonic primit în miez de noapte de la o admiratoare. Din 2 în 3 secunde, ceva era traumatizant. Fie că era ceva cu conotaţie pozitivă, fie negativă. Sărmanul băiat traumatizat! Vieţuia într-un perpetuu traumatism ontic. De fapt, singurul traumatizat era semineuronul lui, neobişnuit, bietul, cu greaua povară a intermitenţelor ce ţin loc de gândire.