Şi chiar nu m-am plictisit

Când eram eu mai mic şi la fel de prost, ceea ce mă îngrozea, din cauza plictiselii infernale care se dezvolta nici măcar treptat, ci subit, era pantomima. Întrucât, pe vremea aceea, opţiunile tv erau limitate (slavă în vecii vecilor şi după sfârşitul tuturor veacurilor sârbilor şi programelor excelente pe care le difuzau, care ne ajutau să nu regresăm definitiv la stadiul legumicol), vedeam deseori la televizor interminabile spectacole de pantomimă. Nu credeam că există, între lucrurile inventate şi cele încă neinventate, ceva mai oribil.

Anii au trecut şi întâlnirile mele cu pantomima, faţă de care aversiunea era uluitor de adânc înrădăcinată în subconştient, au devenit inexistente.

Până mai ieri. Adică fix până ieri, când am mers la O scrisoare pierdută, reprezentaţia Teatrului Masca din capitală (scenariul şi regia Mihai Mălaimare). Subintitulat „spectacol de statui vivante”. Când am văzut despre ce-i taina în spectacol, am început să inspectez nici măcar subtil care sunt strategiile de volatilizare pe neobservate, ţinând cont de faptul ca spectatorii stăteau pe scenă, iar eu sălăşluiam pe scaunul 1 de pe rândul 1. Adică absolut imposibil de plecat fără să se holbeze toţi la tine. Mai ales actorii. E de meltean s-o faci. Şi calculam cam cât o ţine spectacolul, făceam transformări din ore în minute, apoi în secunde şi mă străduiam să-mi găsesc o ocupaţie mentală care să mă poată ţine locului, fără a realiza toată lumea că stau mai rău decât un fachir care şi-a pierdut abilităţile de şedere pe diferite obiecte ascuţite.

Ceea ce m-a surprins, când am râs cu lacrimi la finalul apoteotic, de totală demenţă, Kusturica la puterea o sută, a fost că nu mi-am dat seama când a trecut timpul alocat reprezentaţiei scenice. Spectacolul m-a prins; dincolo de jocul actorilor, ideile regizorale sunt de ţinută, legăturile intrinseci ale piesei sunt luminate prin binomul static-mobil, mişcările de ralanti, culmea, oferă o dinamică de necrezut, prin introducerea unei noi „statui vivante” în piesă, Caragiale însuşi, total lipsit de imparţialitate, dirijând acţiunea care scapă de sub controlul auctorial demiurgic, fiind partizan pe faţă, pierzându-şi, la urma urmei, statutul, şi transformându-se în personaj. Multă atenţie pentru detaliu, rafinament artistic, sugestie cât cuprinde. O piesă oricând de văzut, o regie cu tonus maxim şi o atmosferă care prinde imediat.