joi, 31 decembrie 2009

Bobiţilii



Fiind "moş" (nu Crăciun, nici măcar Nicolae, ci unul obişnuit, "moşic" al nepoţelei mele) am plecat ieri nu cu sorcova, ci să caut un astfel de obiect al muncii. Viermuiala obişnuită: toată lumea vinde orice în piaţă. Caut o sorcovă cât de cât omenească, mi-e foarte dificil să aleg una, arată toate ca nişte arme fără pic de gust făcute pentru nişte zombies. De aia se cheamă sorcove, nu? Să arate ca toţi dracii. Găsesc una relativ umană, o iau triumfător printre strigătele de "Dă-te-ncoace moşică / De băiat şi de fetică!".
Prima misiune (aproape) imposibilă a fost îndeplinită cu (relativ) succes. Urmează "operaţiunea vâscul" (pe numele ei complet: "vâscu' cu norocu'"). Şi aici oferta e bogată. Reuşesc să mă decid pentru una din plantele parazite, plătesc, iar "distribuitoarea" de vâsc încearcă să îmi ofere un bonus: "Domnu', mai luaţi d'acilea nişte bobiţii!". Mi se pare că nu pricep: "Ce să iau?"; "Nişte bobiţii, domnu', bobiţilii ăstea de vâsc, gratis, domnu'". Îmi vine să mă crucesc: ce să fac cu bobiţele respective? Să le mănânc? Să le pun ornament pe tort? Garnitură la friptură? Abia în drum spre casă realizez că "bobiţilii" de vâsc pot avea efecte psihotrope, halucinogene, dacă sunt consumate cu oarecare măsură . Măsură pe care, dacă o depăşeşti, s-ar putea să te trezeşti direct pe lumea cealaltă). Dacă domnii guvernanţi tot vor să interzică weed-shop-urile, atunci au omis un lucru esenţial: fraţilor, vâscul e la liber!
La mulţi ani!

Jotto - Sorcova

duminică, 27 decembrie 2009

Adevăruri sau restul e gargară


Întotdeauna m-a atras nebunia. Limita aceea fină care desparte lumi. Şi tot timpul m-am întrebat de cei ei sunt "nebuni", iar noi, "normali". Numai pentru că suntem mai mulţi? Impune majoritatea?
Mă bucur că, în ultimul timp, şi psihiatria ia în considerare alte posibile explicaţii pentru cazurile de "nebunie". Mintea şi sufletul uman nu pot fi reduse şi concentrate în formule cu pretenţii matematice. Dintotdeauna "nebunii" au avut trecere şi pe lângă regi. Înşişi profeţii au fost consideraţi "nebuni", întrucât aveau capacitatea de a vedea dincolo de limitele spaţio-temporale. "Nebunia" nu cunoaşte limitări impuse.
Ieri seară, în autobuz, era un astfel de "nebun" (autobuzul şase, of course!). Un debit verbal impresionant. Mitralia pe gură subiecte din cele mai varii domenii: religie, medicină, monden, învăţământ, politică. Şi doar enunţa subiecte, le comenta (în viteza sa impresionantă) cu o competenţă care ar fi umilit pe mulţi dintre aşa-zişii "specialişti". Câteva fraze mi-au rămas în minte, putând cu brio servi drept incipit sau final pentru creaţii literare:
"Îmi tot vine să mă sinucid. Dar, de la un timp, parcă mi-e jenă să mă sinucid!"
"Unii cred că, dacă au bani, se pot pişa pe Dumnezeu."
"Dumnezeu a murit. Restul e gargară!"

PS: târziu în noapte mi-am mai amintit o replică: "Totul e gratis în viaţă. Numai moartea se plăteşte."


Phoenix - Nebunul cu ochii inchisi

Interpretări















Acum câţiva ani, la una din televiziunile locale, se transmitea înregistrarea Festivalului folk de la Calafat (unul dintre puţinele lucruri bune care au loc în măreţul şi inconfundabilul judeţ Dolj). Mi-a plăcut mult un cântec (de fapt un fragment, cât am mai prins eu) al unei tinere din Bacău, având o voce de excepţie şi un nume care te duce cu gândul la programele IT şi la faza lor de testare: Cătălina Beta. După câţiva ani buni, am avut parte de varianta completă a acelui cântec: Gândacul de pe deget. Cântecul se află la finalul postării, pentru oricine doreşte să-l asculte. Iar versurile (care, ca şi muzica, îi aparţin Cătălinei) sunt următoarele:

E atâta lumină
De unde vine? Te-ntrebi..
Căci doar ea e cu tine,
Iar luna, s-a pitit după un nor.

E atâta căldură
De unde vine? Te-ntrebi...
Căci eşti doar tu in tricou,
Iar vântul bate nebun.

R: Ia-o de mână,
Citeşte-i în stele,
Minte-o că e cea mai frumoasă,
Cheam-o mai aproape,
Lângă pieptul tău,
Să simtă şi ea galopul inimii tale.

Sărută-i gândacul de pe deget,
Scoate-i din păr firul de iarbă,
Ea îţi va zâmbi şi-şi va aminti
În iarbă...

Ce miros mai e-n aer?!
De unde vine? Te-ntrebi...
Când uşor ţi-acoperi chipul tău
Cu părul ei de catifea.

Şi când ea se ridică
Auzi un cântec
Şi te-nfiori, căci este cântecul ei

Rx2.


Acum, ca la şcoală, dragi copii, comentaţi versurile de mai sus. Tovarăşa învăţătoare, eu vă pot oferi două variante de interpretare:

Varianta 1 (beta): Să luăm fiecare vers în parte. Prima strofă are două întrebări retorice: "E atâta lumină / De unde vine...Te-ntrebi". Deci interogaţia de sorginte blagiană nu-şi are rostul, întrucât noi ştim de unde vine lumina, cel puţin pentru oraşul nostru: furnizorul luminii de proastă calitate poartă numele de CEZ (după cum la alţii, aceeaşi calitate de doi bani se numeşte E-ON). Dacă pentru părinţii noştri lumina venea musai de la răsărit, noi am rezolvat mult mai facil problema, în termenii portocalii ai unei economii de piaţă bazată pe rapt.

Versurile următoare: "E atâta căldură / De unde vine? Te-ntrebi.../ Căci eşti doar tu in tricou, / Iar vântul bate nebun." atestă o stare febrilă incipientă. În ciuda frigului, băiatul arde (constatăm şi inadecvarea vestimentară crasă), fapt care ne duce cu gândul la un început de gripă (sperăm să nu fie din cea porcească). Cei doi mai bine s-ar îndrepta spre primul spital din apropiere şi s-ar adresa medicului sau farmacistului.

Eeee...vine refrenul: "Ia-o de mână, / Citeşte-i în stele, /Minte-o că e cea mai frumoasă," Înţelegem de aici că băiatul cititor de stele este varianta masculină a lui Neti Sandu, iar cei doi nu au altceva de făcut decât să discute despre horoscop, ascendent, luna neagră etc. Persistă însă o întrebare: de ce să-i citească în stele? Eu înţeleg că a crescut enorm gradul de analfabetism al ţării, însă o citanie în cărţi poate ar fi mai oportună (deşi citirea din cărţi, acum, ar suna cam aşa: as de treflă, popă de roşu, damă de caro, valet de inimă neagră). Faza cu "minţitul" e "vrăjeala". A trecut timpul declaraţiilor măreţe gen Hyperion, s-a dus pe apa sâmbetei vremea când cavalerul era gata să modifice condiţia ontică proprie şi pe cea a universului pentru o fată. Acum e timpul minciunilor.

Şi trecem şi la patologie în cele ce urmează: "galopul inimii". Băiatul suferă de tahicardie sinusală, aşa indică simptomele. Fata are un interes aproape medical, îi ascultă inima ca un veritabil doctor de familie. Acum dăm în registrul horror: "Sărută-i gândacul de pe deget". Fata asta are o rodire monstruoasă, argheziană de-a dreptul, oare o scuipa şi râme? (ca în bancul acela cu pescarii). Fetei îi ies gândaci de bucătărie prin degete, parcă e mama monştrilor din Alien, care e invadată de acele creaturi mici şi scârboase. Sau e un interes entomologic eliadesc şi cărtărescian la mijloc. Rămâne de studiat!

"Scoate-i din păr firul de iarbă, / Ea îţi va zâmbi şi-şi va aminti / În iarbă..." Aici ni se confirmă că cei doi nu au fost prea cuminţi şi s-au cam tăvălit prin buruieni, din moment ce el îi scoate din păr iarba. Ea zâmbeşte, semn că a fost OK, managementul tăvălelii a fost optim. Iar ea îşi va aminti partida respectivă altă dată, cu altul, tot în iarbă. Zicala "poale lungi şi minte scurtă" nu se susţine, întrucât fata îşi va aminti. Se face aici recurs la teoriile lui Bergson, iar firul de iarbă juca-va rolul madeleinei proustiene.

"Ce miros mai e-n aer?! / De unde vine? Te-ntrebi..." Aici întrebarea retorică a băiatului nu poate primi decât un singur răspuns: enterocolită acută cu flatulenţă. Clar.

"Când uşor ţi-acoperi chipul tău / Cu părul ei de catifea." Imaginile poetice consacrate ne învăţaseră că părul e ca mătasea. Părul "ca catifeaua" ne indică o afecţiune a podoabei capilare, o îngroşare nefirească a firului de păr, o secreţie prea abundentă de cheratină. "Şi când ea se ridică / Auzi un cântec / Şi te-nfiori, căci este cântecul ei". În ciuda tinereţii deduse din context, fata se pare că suferă de reumatism, zgomotul produs la ridicare arătând că şi articulaţiile au fost afectate. Boala se află într-un stadiu avansat, dacă până şi băiatul găseşte zgomotul ca fiind înfiorător, ceva de genul Omului de tinichea.

Concluzia, tovarăşa învăţătoare, este următoarea: nu avem de-a face un text liric, ci cu un mic tratat medical, în care simptomatologia este prezentată clinic.

Varianta 2(alpha): Numai ceea ce este simplu poate purta numele de artă. Arta înseamnă simplitate maximă. Arta desăvârşită este tăcerea. Simplitatea este cea trece dincolo, care te apropie de original şi de originar. Oricât ar suna de paradoxal, dacă înţelegi legile de funcţionare a subconştientului, arta lui Dali, De Chirico sau Magritte este din cale afară de simplă. Uimitor de simplă! Gândacul de pe deget este un cântec fascinant de simplu, ce reduce la esenţă toate tentativele poetice care de care mai elaborate. Se întoarce spre centru cu o simplitate dezarmantă. Sunt gelos pe Cătălina Beta că a putut să fie atât de naturală, de ea însăşi, de simplă. Gândacul de pe deget emană franciscanism. Mă simt de parcă aş vedea o pictură de Giotto sau una a lui Fra Angelico, cu suavitatea şi lumina aferentă. Mă opresc aici, întrucât cântecul acesta trebuie doar ascultat şi simţit.

În rest, alegeţi ce variantă de interpretare vă convine.

PS: Cătălina, două mici sugestii: schimbă "minte-o" cu "spune-i" iar "citeşte-i în stele" cu "citeşte-i în suflet". Sunt doar două sugestii.


Catalina Beta-Gandacul de pe deget


vineri, 18 decembrie 2009

The death car


Se spune că, în clipa morţii, prin faţa ochilor îţi trece întreaga existenţă. Ca un film. Şi, atunci, vezi tot.
Probabil e foarte adevărat. De ieri seară, tind să cred că este real.
Culoarea semaforului trece de la verde la roşu. Maşinile se opresc. Polei. Pietonii pornesc zgribuliţi prin ger, ca să ajungă la limanul celuilalt trotuar. De fapt, pietonul. Eu. BMW-ul alb. Noi doi. Ochi în ochi. Probabil tipul băgase-n frână, din instinct, uitând că strada e oglindă. Văd farurile apropiindu-se. Văd două chipuri îngrozite în maşină. Tentative disperate de a trage de volanul total neascultător. Rămân blocat pe carosabil. Orice aş încerca să fac, nu pot. E gheaţă pe jos. Nu pot nici să înaintez, nici să mă retrag. Şi, de aici, încep să cred poveştile. În buzunarul de la piept, telefonul. În urechi, căştile conectate la el. E momentul în care, practic, conştiinţa mea s-a decuplat. S-a deconectat. Totul a durat câteva fracţiuni de secundă. Mie mi s-a părut că a durat circa o jumătate de oră. Am avut clara impresie că ţineam telefonul în mână, iar pe ecranul său se derulau filme (telefonul nu l-am scos nici o clipă din buzunar). Prima dată, nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Întrucât ascultam Bon Jovi, "In these arms", am crezut (cine ştie de ce) că, pe ecran, văd videoclipul melodiei. Şi m-am bucurat: iată, am şi video pe telefon!
Apoi am început să realizez ceea ce vedeam. Secvenţele au început cu cele recente, din ziua de ieri: m-am văzut din faţă, vorbind la lansarea lui Silviu. M-am văzut cum i-am felicitat pe stradă pe Andreea şi pe Cătălin, pentru premiul obţinut la Uniunea Scriitorilor. Nu era o festă a subconştientului. Fiindcă au urmat secvenţe pe care, la nivel conştient, nu mi le mai aminteam de multă vreme. Le-am revăzut / retrăit. Nu cronologic. Ca într-un "random". Dar, acum, dacă stau să analizez lucid, aveau legătură între ele. Foarte mare legătură. Nu le pot povesti aici.
Dar senzaţia acută a fost că am înţeles. Pentru prima oară, am înţeles. Era o stare de extensie a conştienţei. O luciditate care tăia ca un brici. Tăia pe suflet. Nu ştiu exact ce înseamnă Dreptul Judecător, care ne va judeca în clipa morţii. Eu, însă, îl voi asemăna mereu, de ieri încoace, cu acea stare dureroasă, de maximă luciditate, în care, în sfârşit, îţi dai seama. Starea aceea de perfectă ataraxie, în care nu eşti decât tu şi cu înţelegerea. E ca o rupere a lumii. Senzaţia este mult prea acută ca să poată fi vreodată descrisă. E o Judecată, fără îndoială.
Repet, totul a durat fracţiuni de secundă. Cei doi din maşină, soţ şi soţie, mă pipăiau să se convingă de faptul că nu am păţit nimic. Chiar nu păţisem. Cel puţin la nivel fizic. Doar geanta mea se odihnea nepăsătoare pe capota maşinii lor. Nu ştiau ce să mai spună. Însă, da, incredibil (nu?) eram teafăr şi nevătămat. Nici nu mă mişcasem de pe loc. I-am convins să se urce în maşină, să-şi continue drumul. Între timp, se făcuse verde la maşini. Vă daţi seama cât de mult a putut să dureze totul. Dar filmul pe care l-am văzut a durat mult. Şi a durut şi mai mult. La maxim.
Ar fi bine dacă, în momentul morţii, conştiinţa ar avea bunul simţ să se decupleze şi să transfere automat pe pilot automat, pe subconştient. Probabil că aşa se şi întâmplă. Tocmai pilotul automat îţi derulează filmul? De ce mie? De ce ieri? Cine ştie. Oricum, subconştientul are şi o funcţie predictivă. Poate a simţit momentul şi a început difuzarea peliculei. Poate ceva s-a schimbat spontan în "setările" existenţei mele, planurile s-au modificat instantaneu. Şi am revenit. Iar filmul s-a întrerupt. Poate dacă aş fi rămas după concertul de colinde, dacă aş fi rămas cu nişte oameni, dacă aş fi rămas cu ei, dacă aş fi stat cu ei la o masă, dacă aş fi adăstat la o masă importantă cu nişte oameni importanţi, dacă, dacă, dacă. Dar nu am rămas şi mă bucur că nu am rămas.
Judecata de Apoi presupune, în mod cert, o stare de luciditate infernală. A ta cu tine. Nu ştiu câţi putem suporta atâta sinceritate. Care vine ca o lamă îngheţată şi despică. Aici e răscrucea dintre Rai şi Iad. Răscrucea şade în retrospectivă. Am văzut şi am înţeles enorm de multe. Dar ceva lipsea: eu. Eu nu eram acolo, în acele imagini. Sau nu eram eu cel real. Pe acel eu nu l-am regăsit. Am văzut mizerie, bătaie de joc, măşti, nesiguranţă.Lovituri. Ale mele la adresa mea.
Nu cred că, după moarte, stă cineva cu nişte chei în mână, sau cu vreo spadă şi te întreabă de păcatele capitale. Nu cred că te întreabă nimeni cât ai furat. Sau cât ai iubit. Sau n-ai iubit. Sau dacă ai fost lacom. Sau câţi ai ucis. Cred că unicul păcat este acela de a te fi ucis pe tine însuţi. În Iad ajungi dacă ai uitat să fii şoim şi ai fost vierme. Dacă te-ai târât, în loc să zbori. "Biblia" spune că păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se iartă în veci. Aşa o fi. Dar cu siguranţă că nici cel împotriva propriului suflet. În vecii vecilor nu se iartă.
Asta am realizat după ce mi-am văzut câteva crâmpeie din viaţă, ca într-un film. Şi încă multe altele. Am văzut cum lucrurile nu au două părţi. Nici măcar tridimensionale nu sunt. Toate muchiile, toate laturile nu sunt decât una singură. Am văzut cum se spulberă graniţe. Am făcut şi un vertiginos descensus ad inferos. În tenebrele mele. Am urcat şi spre ceea ce ar putea fi.
Când te întorci, te regăseşti şi mai mic decât înainte. Şi nu mai vrei să încapi în acel vierme cu burta roasă de târâşul pe sol. E ca în "Jocul ielelor": cine a văzut, nu mai poate fi om normal. Ar fi şi impardonabil să te mai complaci după ce luciditatea te-a secţionat. Te miri cum de mai poţi pune aceeaşi mână pe o uşă. Să mai pui acelaşi picior pe zăpadă. Ar fi o lipsă crasă de respect să mai rămâi acelaşi. Rămâi halucinat. De cum ai putut trăi până atunci. De păcatul capital pe care l-ai săvârşit în fiecare secundă.
Prima reacţie, după ce am revenit la nivel conştient, a fost să râd ca un dement. Probabil că i-am speriat şi mai rău pe bieţii oameni, care oricum trăseseră spaima unui iminent accident. Secunde de râs incredibil. Mă gândeam: nu era chiar rău dacă se întâmpla, erai îmbrăcat la patru ace, numai bun de pus în raclă, tămâie, aliluia şi veşnica pomenire. Apoi mi-a trecut râsul. Şi am realizat multe. Şi n-am mai vrut să ajung în veci acasă. Dar nici altundeva. N-am avut nicio spaimă când am văzut "filmuleţul". Ci doar durere. Şi o nemărginită tristeţe.N-aş fi vrut să mai ajung nicăieri. Aş fi vrut doar să ştiu dacă e cineva acasă. Acasă la cine? Aveam în cap numai versuri din Celan: "die Zeit kehrt zurück in die Schale" şi "es ist Zeit, dass man weiß" şi "Es ist Zeit, dass der Stein sich zu blühen bequemt / dass der Unrast ein Herz schlägt. / Es ist Zeit, dass es Zeit wird. / Es ist Zeit."
În rest, nu s-a întâmplat nimic. Numai că, de dimineaţă, cuvintele îmi erau mai puţine. Mâinile şi picioarele, Dumnezeu ştie de ce, erau umflate. Poate de la cuvintele sărate ce rânceziseră în mine. Iar aerul care imi ieşea din plămâni era mai rece.


Goran Bregovic-In the death car
Asculta mai multe audio Muzica

miercuri, 9 decembrie 2009

Marioneta


Ea este prezentă.În faţa mea. Cu o fustă roşie. Şi pantofi eleganţi. De piele neagră. Şi cu geanta pe umăr. Şi cu parfumul ei. Prea dulce. Pentru ea. Pentru mine. Pentru ceilalţi. Pentru strada plictisită de stropii inegali de ploaie. E în faţa mea.
El nu e prezent. Nu ştiu cum e îmbrăcat acum. Ce face în această clipă. Cum arată. Care-i este parfumul, dacă are unul. Dacă poartă un costum bleu, sau negru, sau gri. El există între două guri, care-l poartă de la una la alta. Ea şi prietena ei. Şi el în suflul vorbelor lor. Evaziv ca aerul unei nopţi de pierdere şi regăsire.
Ea este o marionetă. Marioneta lui. Aşa spune ea. Aşa spune mantoul ei roşu. Şi bluza ei neagră, cu volane spune la fel. Ea îl iubeşte. Ea se sacrifică pentru el. El e căsătorit. Şi nu e prezent. El e dur. Şi nu e aici. Ea îl iubeşte şi suportă şi îşi odihneşte picioarele într-o băltuţă. Apa încearcă timid să ia cu asalt pantofii bine întinşi. Ea are un dres fin şi e prezentă în faţa mea. Probabil şi el are haine de calitate şi e bădăran şi e undeva între două guri de femei, aleargă de la una la alta, în discuţia lor.
El este un păpuşar. Ea, o marionetă. Întotdeauna m-am întrebat, de pe când eram copil şi mergeam la Teatrul de păpuşi, cum arată o marionetă în libertate. Azi am aflat răspunsul. O marionetă nu e niciodată liberă. O marionetă se simte liberă doar atunci când păpuşarul o manevrează. Firele ei sunt libertatea ei.
O marionetă fără aţe tânjeşte după aţele care îi fac rău. Ea e o marionetă şi se află în faţa mea. Liber de neliberă.
El e căsătorit. Ea e legată de el prin miliarde de fire. Care o dor. Care o sugrumă. Care o vlăguiesc. Ar vrea să le rupă. Să se rupă de el, care nu e prezent. De el, purtat de respiraţii şi de vânt prin ploaia apatică de decembrie. Nu poate. Are de ales între două tipuri de condamnare la a deveni un nimic: cu el, sau fără el. Rezultatul, acelaşi.
Aţele sunt însăşi sensul existenţei unei marionete. Toate marionetele gândesc. Toate marionetele sunt triste. Chiar şi atunci când râd. Chiar şi atunci când parfumul lor pătrunde în inimi. Chiar şi atunci când schimbă poşetele. Sau poate mai abitir atunci când schimbă poşetele. Când schimbă hainele. Fardurile. Visele. Vieţile.
Ea era o marionetă. El nu era prezent. Mie îmi venea în gând numai cuvântul Preiselbeere.
Poţi afla o viaţă de om la un semafor, aşteptând să se facă verde. Uneori, aştepţi o viaţă întreagă să se facă verde.

expressions crew- marionette Mp3
Asculta mai multe audio Diverse

joi, 3 decembrie 2009

Rainer Maria Rilke

Alles ist eins

Einmal, am Rande des Hains,
stehn wir einsam beisammen
und sind festlich, wie Flammen
fühlen: Alles ist Eins.

Halten uns fest umfaßt;
werden im lauschenden Lande
durch die weichen Gewande
wachsen wie Ast an Ast.

Wiegt ein erwachender Hauch
die Dolden des Oleanders:
sieh, wir sind nicht mehr anders,
und wir wiegen uns auch.

Meine Seele spürt,
daß wir am Tore tasten.
Und sie fragt dich im Rasten:
Hast Du mich hergeführt?

Und du lächelst darauf
so herrlich und heiter
und: bald wandern wir weiter:
Tore gehn auf..

Und wir sind nichtmehr zag,
unser Weg wird kein Weh sein,
wird eine lange Allee sein
aus dem vergangenen Tag.

Rainer Maria Rilke

Vorgefühl

Ich bin wie eine Fahne von Fernen umgeben.
Ich ahne die Winde, die kommen, und muss sie leben,
während die Dinge unten sich noch nicht rühren:
die Türen schließen noch sanft, und in den Kaminen ist Stille;
die Fenster zittern noch nicht, und der Staub ist noch schwer.

Da weiß ich die Stürme schon und bin erregt wie das Meer.
Und breite mich aus und falle in mich hinein
und werfe mich ab und bin ganz allein
in dem großen Sturm.

Rilke Projekt:

Rainer Maria Rilke

Das ist die Sehnsucht

Das ist die Sehnsucht: wohnen im Gewoge
und keine Heimat haben in der Zeit.
Und das sind Wünsche: leise Dialoge
täglicher Stunden mit der Ewigkeit.
 
Und das ist Leben. Bis aus einem Gestern
die einsamste Stunde steigt,
die, anders lächelnd als die andern Schwestern,  
dem Ewigen entgegenschweigt.

Din nou Rilke Projekt:

Rainer Maria Rilke

Lieben

Und wie mag die Liebe dir kommen sein?
Kam sie wie ein Sonnen, ein Blütenschnein,
kam sie wie ein Beten? – Erzähle:
Ein Glück löste leuchtend aus Himmeln sich los
und hing mit gefalteten Schwingen groß
an meiner blühenden Seele...
Das war der Tag der weißen Chrysanthemen, –
mir bangte fast vor seiner schweren Pracht...
Und dann, dann kamst du mir die Seele nehmen
tief in der Nacht.
Mir war so bang, und du kamst lieb und leise, –
ich hatte grad im Traum an dich gedacht.
Du kamst, und leis wie eine Märchenweise
erklang die Nacht...

O poezie sublimă a lui Rilke şi o interpretare fenomenală a celor de la Rilke Projekt:

luni, 23 noiembrie 2009

"Je est un autre" în varianta "I am a Tanti" sau cum am servit pe post de Bau-Bau


Luni, orele prânzului. Pe o străduţă din fericire goală a Craiovei, mă deplasez lin, alături de geanta mea şi de soarele incredibil de puternic pentru luna noiembrie. Vară de noiembrie în toată regula. La orizont, o mamă cu un copil. Un punct stabil, scuipător de coji de seminţe (mama), altul mobil, mişcându-se brownian în toate direcţiile (copilul). Cei doi devin tot mai mari, pe măsură ce paşii mă conduc către ei, prin frunzele toamnei aşternute ca nisipul mării.

Mama, femeie responsabilă, ostenită de mobilitatea exagerată a puştiului, care se tot depărta de ea şi revenea la intervale neregulate, se decide să pună capăt neastâmpărului: "Stai, mă, pe loc, stai, că, uite, o să te ia tanti în geanta ei şi o să te ducă de aici şi nu o să mai vezi!". Urăsc părinţii care aplelează la asemenea tactici de cuminţire a odraslelor. Copilul ia o mică pauză şi priveşte temător în jur. La fel fac şi eu, gata s-o reperez pe zgripţuroiaca răpitoare de copii, să-i văd paporniţa imensoidă, în care colectează prunci neascultători. Surpriză. Strada era goală. În spatele meu, în dreapta, în stânga - nimeni. Mama repetă ameninţarea. Încep să resimt instantaneu efectul celebrelor cuvinte rimbaldiene asupra mea: "Je est un autre." "Am dublă personalitate şi-o dezvolt pe-a treia?", ca să citez versurile unei trupe la modă. Mi s-a mai întâmplat să fiu oprit pe stradă şi să fiu confundat în ordine (cronologică aproape) cu: cel care montează cablu (pe vremea când locuiam într-un bloc unde-şi avea sediul o firmă de televiziune prin cablu), cu un balerin (asta m-a distrat cel mai tare, era să leşin de râs în faţa bietei femei care, în plină stradă, tot nu mă credea că nu practic această artă elegantă), cu un avocat, cu un angajat la Primărie, sau cu un simplu "bă, băiatu'!". Dar cu o tanti, niciodată. Şi taman cu o tanti colecţionară de copii poznaşi. Cu Muma Pădurii în persoană, adică!

Fără să am nimic ireverenţios în atitudine, mă îndrept către doamna cu seminţele: "La mine vă refereaţi?". Nu mă învredniceşte cu niciun răspuns, sare după copil, îl ia de mână zguduindu-l: "Vezi dacă nu eşti cuminte? Acum te bagă tanti în geantă şi te fură!" Îmi iau geanta cu care, se presupune, răpesc copilaşi şi mă strecor pe străduţa pustie. E evident că je est un autre.


CA$$A LOCO - Bau-Bau
Asculta mai multe audio Muzica


Cleopatra Stratan-Nu mi-e frica de bau-bau
Asculta mai multe audio Muzica

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Republica Meltenia 4-De ce sunt bou

Real. Adică super-, mega-, hiper-, ultra-, gigamarketul. Coadă la casă. Ochi ce privesc pe monitoarele unde se derulează faze stupide cu camera ascunsă. În faţa mea, o familie fericită. Tatăl şi băiatul său. O familie pocnind de sănătate. Dând pe afară de sănătate. Se vede de la o poştă că sunt tată şi fiu: îi recunoşti după dimensiunile burţilor, după cefele triple, după tricourile care se lungesc ca nişte girafe pe straturile adipoase. Totdeauna mă întreb cum vor arăta la vârsta de 30-35 de ani aceşti copii de 8-9 ani, cu nişte burdihane venerabile. Şi puştiul din faţa mea îşi purta falnic podoaba din partea anterioară a corpului pregătit parcă pentru luptele de sumo. Băiatul se întoarce spre căruciorul meu care aştepta cuminte la rând, priveşte cu interes în interior şi, văzând o aglomerare de pahare de iaurt nefirească pentru el, se întoarce fulgerător spre părintele atoateştiutor, pe care îl întreabă: "Tată, de ce omu' ăsta din spate are atâta iaurt în căruţ?". Fără să fie nevoit să arunce măcar o privire în căruciorul meu, tatăl îi răspunde flegmatic: "De bou, tată, de aia!".
Sunt mândru de mine că am reuşit să mă abţin, să mă înfrânez şi să nu le răstorn căruciorul cu fundul în sus. M-am stăpânit şi să nu le adresez nişte "citate din Cioran". Eram foarte cool în autocontrolul meu. Le-am privit şi eu cu interes cumpărăturile şi am priceput imediat de ce sunt bou: căruciorul fericitei familii rubensiene deborda (la propriu) de n-şpe mii de feluri de carne: de mici, de friptură, tocată, coaste, pulpe, ciolane, de porc, de pui, de curcan. Numai de bou nu aveau. Pentru că boii, nu-i aşa, se hrănesc cu iaurt.