sâmbătă, 13 august 2011

Compendiu pentru bărbatul perfect


„Vedeţi dumneavoastră, balele nu-mi udă perna. Şi nici nu sforăi. Puteţi verifica pernele mele. N-au nici un strop de salivă. Nici măcar unul. Le puteţi mirosi. Pe toate părţile. Sunt curate. Perfecte. Ca şi mine. Eu sunt bărbatul perfect. Care nu sforăie şi nu-şi umple pernele de bale.” Conductorul priveşte plictisit. Comparaţia conductorului cu o morsă mi se pare desuetă. Nu ştiu de ce, toţi conductorii graşi seamănă cu o morsă. „Aşadar…biletele?” „Ce bilete? Chiar nu sunteţi deloc atent la ce vă spun? Biletele n-au nicio relevanţă. Vă vorbesc despre bărbatul perfect. Înţelegeţi? Vă pot învăţa să fiţi perfect. Ca mine. Să atrageţi toate femeile. Toate, înţelegeţi? Şi e şi firesc, doar veţi fi bărbatul perfect! Aşa că daţi-le încolo de bilete!” Conductorul rămâne neimpresionat de mulţimea de femei promise, de pernele fără bale. Dialogul dintre cei doi zboară pe aripi diferite, care nu bat nici măcar o secundă împreună. Într-un târziu, apar doi bărbaţi imperfecţi. Dar care, dacă ar asculta, ar putea deveni perfecţi. Poliţiştii n-au chef de vorbă. Nici nu vor tone de femei. Pernele probabil le sunt indiferente. Într-un târziu, bărbatul perfect scoate biletele şi le arată. Se simte jignit. Într-o discuţie atât de înaltă nu au loc futilităţi materiale de genul biletelor.
„Dar dumneavoastră, dumneavoastră aveţi potenţial să deveniţi perfect, aşa ca mine.” Se întoarce spre mine, brusc însufleţit. Episodul conductor & poliţişti este rapid dat uitării. „Depinde numai de dumneavoastră să vreţi. Voinţa combinată cu raţiunea pot dobândi valoare categorială. Înţelegeţi? E ştiinţă, până la urmă. Ştiinţa este cunoaştere organizată, zicea marele nostru Wittgenstein.” „Kant”, îl întrerup. „Mă scuzaţi?” Coboară din ceruri şi mă priveşte uluit. „Kant a afirmat asta, nu Wittgenstein.” Mă priveşte cu ochii mijiţi. „Da, da, da. Ei, da! Chiar aveţi potenţialul de a deveni bărbatul perfect. Trebuie doar să fiţi atent la mine şi să puneţi în practică ceea ce vă voi învăţa. Când veţi coborî din tren, veţi fi un om nou, bărbatul perfect.”
„Ştiţi cum am luat hotărârea de a deveni bărbatul perfect?” Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Alpii îşi domolesc crestele, semn că ne apropiem de Salzburg. Povestea devenirii întru bărbatul perfect curge neostoit. „Poţi să ai munţi de ştiinţă în cap. Nu contează. Zero. Femeile nu apreciază. Zero. Atunci am hotărât să devin bărbatul perfect. Care nu-şi umple pernele de bale. Care nu sforăie. Zero miros la axile. Ştiţi, e o intervenţie chirurgicală banală. Nişte ace, nu simţi nimic şi adio glande sudoripare la axile. Adio miros urât. Femeile apreciază asta. Nu fac firimituri atunci când mănânc. Mă controlez perfect. Sunt perfect 100%! Femeile mor după aşa ceva!”
Plecarea din Salzburg şi câmpurile tot mai întinse care mângâie domol retina. „Să luăm ca exemplu pe cele două domnişoare din compartimentul nostru. Ne vor iubi la finalul călătoriei. Pentru că amândoi vom fi perfecţi.” Mă uit şi nu-mi vine să cred. Vorbeşte despre cele două femei de parcă nici n-ar fi de faţă. „Credeţi în coincidenţe?” Nu aşteaptă răspunsul. „Nici eu. Niciun om inteligent nu crede în ele. E vorba de necesitatea înţeleasă. Adică de libertate.” Hegel, aş vrea să-i spun, dar îmi cenzurez avântul. „Vedeţi? Domnişoara cu ochii verzi poartă o bluză verde, iar domnişoara cu ochi albaştri poartă o bluză albastră. Vă asigur că nu-i coincidenţă. Dumneavoastră o veţi lua pe domnişoara în verde. Eu, pe cea în albastru. Vedeţi că sunt bărbatul perfect? V-am lăsat-o pe cea mai finuţă şi frumoasă. Să le dăm nume. Doamna Verde şi Doamna Albastru. Frau Grün şi Frau Blau. La finalul călătoriei, norocul le va surâde şi vor rămâne cu doi bărbaţi perfecţi.” Iarăşi sunt uimit peste măsură. Vorbele lui. Şi ele. De parcă nici n-ar exista în compartiment. Frau Grün şi Frau Blau îl privesc îngrozite. S-au strâns speriate una în alta.
„Imediat vă voi învăţa să deveniţi bărbatul perfect. Mai întâi, trebuie să fac un drum până la toaletă. Mă scuzaţi, revin rapid. Cred că realizaţi că urinez rar, puţin. Incolor şi inodor. Doar sunt bărbatul perfect. Femeile sunt înnebunite după asta.” Îmi face cu ochiul. „Mi-au trebuit peste 20 de ani să înţeleg asta. Dar acum, la aproape 50 de ani, sunt bărbatul perfect.” Uşa închisă. Compartimentul. Răsuflări speriate. Una verde. Alta, albastră. Flutur mâna la cap, simbolizând sticleţii perfecţi din capul perfect al bărbatului perfect. „Unde coborâţi?” întreabă temătoare Frau Blau. „Viena.” Se mai liniştesc. Merg, deci, şi eu până la cap de linie. Nu vor rămâne singure cu bărbatul perfect.
Morsa îşi leagănă indiferenţa pe culoar. O abordez. Îi spun povestea. Se scarpină asiduu pe ceafa foarte lată. „A ameninţat?” „Nu.” „A încercat să le agreseze pe doamne? Sau pe dumneavoastră? V-a înjurat?” „Nu.” „Hm”, mormăie morsa. „Aşa, aşa” şi mâna i se plimbă neliniştită pe ceafă. „Hm.” Şi iarăşi hm. „Îmi pare rău. Vă înţeleg perfect, dar nu am ce-i face. Dacă vă agresează în vreun fel, chemaţi-mă. Hm.” Şi din nou hm, hm se aud în urma mersului legănat.
Linz a rămas deja în urmă. Livezile coboară printre vorbele fără de pauză ale bărbatului perfect, printre privirile terifiate ale Doamnei Verzi şi ale celei Albastre, devin grele, lovesc bolovănos în pleoapele ostenite şi se rostogolesc pe podeaua decorată cu urme de Cola şi de Almdudler. „Aşadar, domnul meu, Frau Grün are părul de un blond mai auriu decât doamna mea, vă veţi îndrăgosti reciproc nebuneşte, sunteţi tineri şi frumoşi. În plus, sunteţi pe cale să deveniţi bărbatul perfect. Adică irezistibil. Cred că doamnele sunt deja extrem de excitate de gândul că şi-au găsit ca perechi doi bărbaţi perfecţi. Mă rog, unul perfect, altul, în devenire. În ochii lor deja văd fanteziile pe care le au cu noi doi, domnul meu. Sunt deja obişnuit. Văd dorinţele ascunse în privirile tuturor femeilor atunci când se uită la mine. De fapt, la bărbatul perfect.”
Încerc să fug în mine. În muzică. Îmi pun căştile. Nicio şansă. Se apropie de mine, îmi dă jos o cască şi spune satisfăcut: „Aşa, e mai bine, să ne putem auzi. Vedeţi? Frau Grün are o bluză care poate fi foarte uşor dată jos.” Şi face nu cu ochiul, ci cu ochii, cu toţii ochii, parcă e zeul indic Varuna, are miliarde de ochi, care se închid pe rând şi toţi odată lubric. „Va avea orgasm. Şi cu bluza, da, cu bluza, ca să nu mai pierdeţi vremea, domnul meu, veţi fi amândoi cuprinşi de dorinţe, aşa încât hainele vor trebui să dispară rapid.”
Sankt Pölten. Ultima staţie înainte de Viena. Zăresc poliţiştii trecând din nou pe coridor. Trec pe lângă fluxul verbal al bărbatului perfect. „Epilare pe tot corpul, vă spun, şi asta le dă gata pe femei. Epilare generală şi frecventă. Le înnebuneşte. Trup perfect de bărbat.” „Ştiţi, e violent verbal şi fizic, domnilor poliţişti. Da, şi cu cele două doamne.” Uniformele pătrund în compartiment. În fluviul de vorbe revărsate înspumat peste toate malurile. Fetele prind rapid schema. Confirmă la întrebările poliţiştilor. Bărbatul perfect este luat pe sus şi coborât din tren. Îl zărim prin geam. Escortat de cei doi poliţişti. Nu pare supărat. Îl auzim cum vorbeşte. Nu e deranjat că a fost dat jos din tren. Încearcă să-i convingă pe poliţişti că trebuie să devină bărbaţi perfecţi.
Răsuflăm uşuraţi. Ne relaxăm. Îmi cer scuze faţă de Frau Grün şi Frau Blau că mi-a venit ideea atât de târziu. Îmi zâmbesc amândouă, iar Doamna Albastră îmi spune: „Vă mulţumim din tot sufletul. Ştiţi, azi, pentru noi, chiar aţi fost bărbatul perfect în această situaţie.”

Pink - Fuckin' perfect
   

miercuri, 3 august 2011

Trec ţiganii, cântecul lor ascult


Linia 2 de metrou. U2. Între Volkstheater şi Primărie. Monstrul de fier care aleargă în subterana vieneză. Şi miile sale de ochi. Şi de gânduri. Tăcerea care sfâşie întunericul underground-ului. La Volkstheater urcă ei. Ei doi şi un sac imens de rafie.  Parcă ar fi de-ai noştri. Nu-mi duc la bună încheiere gândul. Şi îl aud pe el. Spunându-i ei. „Scoate-o, fă!” Fă o scoate. Chitara. Din sac. El îşi dă jos şapca. Voci răguşite. Afone. Besame mucho. Zdrăngănit de chitară şi mult la la la pe lângă pronunţia spaniolă odioasă. Como si fuera esta noche la ultima vez. Voci sparte. Tangajul metroului şi al corpurilor asudate, care se plimbă prin vagon. Şapca din mână ce se ridică spre fiecare călător. O şapcă ambulantă care falsează. Noaptea aleargă prin ochii mei. Bănuiesc oamenii de la suprafaţă. Paşii lor. Privirile lor. Urmele lor prin aerul Vienei. Paese mio che stai sulla collina. Al doilea cântec. Cu şi mai mult la la la. Che sara della mia vita / Chi lo sa. Mă ridic să cobor. Ei, în spatele meu. Vor şi ei să coboare. Şapca şi-a reluat locul pe capul lui. Chitara, obedientă, în sacul de rafie. „Vezi, fă, că baba are geanta deschisă. Bagă mâna!”. Întoarcerea capului. Privirile care se întâlnesc. Oţel. Şi şuierul: „Dacă îndrăzniţi, vă iau gâtul!”. Uşile se deschid. Viaţa intră şi iese din gura de metrou. Ei se fac nevăzuţi în mulţime. Chitara şi şapca aleargă de spaima cuvintelor româneşti. Care i-au dat de gol. Mă întorc spre doamna cu poşeta. „Aveţi geanta deschisă, doamnă”. Fermoarul tras. Zâmbetul. Mulţumirea şoptită: „Mulţumesc, domnul meu!”

Cargo-Povestiri din gară