miercuri, 23 noiembrie 2011

O noapte furtunoasă

Şi a fost O noapte furtunoasă. Culmea: spectacolul de la care am avut cele mai reduse aşteptări, a ieşit, după a mea părere, cel mai bine dintre premierele toamnei jucate pe scena Naţionalului craiovean. Pentru deconectare, piesa e mai mult decât binevenită. Dincolo de măiestria textului în sine, de mult clamata sa actualitate (verificabilă până la nuanţă, pe alocuri), trupa aflată pe scenă a avut un parcurs coerent, legat, de la început până la final. Cu o regie care uneori apăsa inutil pedala umorului, forţând nejustificat efecte comice acolo unde nu era neapărat cazul, dar care, pe ansamblu, a fost onorabilă şi, de multe ori, inspirată, spectacolul convinge, are nerv, ritm, atitudine, prinde rapid sala.
Ion Colan dă multă culoare rolului său, devenim empatici cu Titircă, atunci când, foarte elocvent, îşi deplânge „ambiţul” şi presupus periclitata „onoare de familist”. Negustorul chiar suferă, iar Ion Colan are capacitatea de a transmite variaţiile sentimentale ale uni cap de familie, neliniştea şi enervarea sa, trecerea, fără prea multe şovăieli, de la ameninţarea verbală la cea fizică, precum şi întreaga nebuloasă din mintea sa, atunci când vine vorba despre decriptarea mersului politicii şi a scriselor adânci ale gazetei. Cu riscul de a supăra şi de a naşte controverse, mi s-a părut că abia în această piesă Cerasela Iosifescu îşi permite să joace un rol, nu pe sine. Veta ei este interesantă, se mişcă atent pe nişte paliere de expresie bine variate. Poate cea mai captivantă Veta pe care am văzut-o până acum. Replica i-o dă un Chriac bine „ochit” şi descifrat de către regizor şi transpus excelent de către Cătălin Băicuş, dezinvolt, modificând cu maximă lejeritate registrele: de la tonul golănaşului de cartier, la acela al omului de încredere al lui Dumitrache, la tonul amorezului de mahala şi al bărbatului jignit în sentimente şi care e capabil oricând de gesturi extreme (cel puţin la nivel declarativ). La fel de interesantă şi de comică este Ziţa, pe care jocul Ralucăi Păun o impune rapid nu doar în desfăşurarea piesei, ci şi în atenţia publicului. Raluca ştie să capteze „din prima”, inovează, plusează, îşi umple foarte bine personajele pe care le joacă. La fel ca şi Dragoş Măceşanu, un Spiridon de calitate, pliat salutar pe statutul personajului său. Şi lui Măceşanu i-a ieşit practic tot în această piesă.
Pentru rolul lui Rică Venturiano, m-am aşteptat la Nicolae Poghirc. De aceea, l-am privit, la început, cu suficiente reticenţe pe tânărul George Albert Costea în rolul „studintelui în Drept şi publicist”. La început. Fiindcă jocului său a avut darul să îmi spulbere imediat orice urmă de îndoială în ceea ce priveşte justeţea distribuirii sale în acest rol. În rest, n-am înţeles, cum spuneam, forţarea umorului pe alocuri, sau explicitarea „mură-n gură” a unor situaţii de limbaj sau scenice, care, în acest mod, îşi pierdeau orice farmec natural. Însă piesa se susţine, merită vizionată. Eu, personal, m-am simţit bine la ea.

Jupîn Dumitrache…………….….ION COLAN
Nae Ipingescu……………….…..VALENTIN MIHALI
Chiriac…………………………....CĂTĂLIN BĂICUŞ
Spiridon…………………………..DRAGOŞ MĂCEŞANU
Rică Venturiano………………....GEORGE ALBERT COSTEA
Veta…………………………….....CERASELA IOSIFESCU
Ziţa……………………………..…RALUCA PĂUN

Regia şi ilustraţia muzicală:: MIRCEA CORNIŞTEANU
Scenografia: LIA DOGARU

joi, 10 noiembrie 2011

Frunze şi morţi

Copilul privea cu ochi mari şi foarte serioşi. Piciorul lui se juca prin grămada informă de frunze. Un mix de frunze. Un remix. O toamnă ca toate cele care nu vor veni. Şi de la statura lui de vajnic Piticot, ridică spre mine cea mai solemnă privire posibilă. Mă scrutează atent. Pedant, aproape. Peste drum, cimitirul. Cele din urmă lumânări intră pe poartă. Paşi osteniţi. Traşi pe asfalt. Ceară picurată pe inimi.
Copilul. Privirea lui. Pendularea privirii lui. Pendularea privirii lui între frunze şi cele din urmă petece de stofă care se mai zăresc  în cortegiu. Stau de secunde bune în faţa lui. Vrăjit. De frunzele care îi încolăcesc picioruşele. De culorile vii ale frunzelor moarte ce-i cuprind pantofii. Grăieşte cu o voce joasă. Egală. „Avem frunze pentru un secol de-acu’-nainte. Şi morţi. Tot pentru un secol.”

Azure Ray - November
   
 

miercuri, 2 noiembrie 2011

Îmi place de...

Adrian Cioroianu. L-am văzut sâmbătă, cu ocazia celei de a XIV-a ediţii a Colocviilor Mozaicul. Până acum, îmi plăcea cu oarecare (destule) limite ex-ministrul de externe. După ce o perioadă suficient de lungă a ieşit din aria mea de interes, l-am redescoperit sâmbătă pe Cioroianu cu un discurs seducător prin curajul de a spune cu cărţile pe masă tot ceea ce gândim, dar ne reprimăm din teamă, din fariseism, din n motive, prin arta argumentării foarte solide, prin translarea elegantă şi subtilă între teme şi idei, prin forţa motivaţională. A fost ca o gură de aer proaspăt în toată mizeria sufocantă din jur. Cu rafinament al observaţiei şi cu multă siguranţă, Adrian Cioroianu a arătat principalele deficienţe ale sistemului de învăţământ, ale producţiei de carte, ale culturii şi societăţii româneşti în ansamblu, dovedind, dincolo de pertinenţa abordării, apetenţă pentru analiza cauzală, foarte just pliată mediului luat în vizor. De foarte multă vreme nu m-a mai uns pe suflet şi minte un discurs, aşa cum a reuşit sâmbătă Cioroianu, mult maturizat şi schimbat în bine. Chapeau!