sâmbătă, 24 decembrie 2011

Brazi


Oamenii frumoşi cumpără brazi frumoşi. Oamenii frumoşi, cu dinţii lor frumoşi, cumpără brazi frumoşi. Oamenii cu dinţii lor impecabili. Şi cu frizurile mai drepte ca o alee cu brazi. Oamenii frumoşi pipăie brazii frumoşi şi îi preţuiesc din ochi. Din încheieturi. Din amintiri.
Oamenii urâţi cumpără brazi la grămadă. Oamenii urâţi culeg aroma brazilor din toate cele nescrise şi o pun în case. Sobele lor sunt mai mici decât moartea unui câine. În ele n-au loc nici măcar crenguţele uscate de brad. Ci doar cântecele în care. Obsesiv. Se repetă. Se tot repetă. Iarăşi şi iarăşi. Cuvântul „cetină”. Până la adormire. Până la amorţire.
Oamenii înalţi cumpără brazi groşi. Se uită la ei de parcă ar vedea în verdele lor spastic o lume răsturnată. Şi le e frică să nu se piardă în ea. Alice şi drumul rătăcit în lumea brazilor. Hänsel şi Gretl fără firimituri de pâine în buzunarele tocite. Oamenii înalţi nu se pot pierde printre nişte brazi tăiaţi strâmb.
Oamenii frumoşi. Oamenilor frumoşi. Dinţii. Oamenilor frumoşi le strălucesc dinţii. Cu care se înfruptă din temerile năclăite ale brazilor. Oamenii mici nu cumpără brazi. Oamenii mici se duc în pădurea duhnind a maţe stricate. A vintre de lume nebună. Şi stau. Aşteptă în pădure. Până. Le cresc rădăcini. Apoi se prefac în brazi. Ciuntiţi. Goi. Îndureraţi. Şi vin. În pădure. Îşi taie trunchiurile gârbove. În pieţe. Fără nume. Se recunosc. Şi îşi spun. Ce mult îmi seamănă bradul acesta. Sau eu cu el. Şi îl cumpără. Se cumpără. Tăiaţi. Goi.
Oamenii trişti cumpără cei mai tăcuţi brazi.
Primeşte, Doamne, jertfa din vinul verde al brazilor. Trupul şi sângele pline de ace.
Un om cântăreşte un brad cu subsuoara.
Oamenii cumpără brazi.
Cecilia  - The magic
    



joi, 15 decembrie 2011

"Nimic nu e permanent / În afară de schimbare."

Eternele şi inerentele probleme „organizatorice” în Play: încurcături cu rezervările, puţin haos (nu prea mult, ci cum dă „bine” unui local mai „zăpă”), ghinionul celor care nimeresc în spatele coloanelor etc. Pavel Stratan întârzie şi el exact cât trebuie, dar nu e vina lui, pentru că Play-ul trebuie să se umple. În sfârşit, hachiţele şi chichiţele economiei de piaţă.
În rest, Stratan a făcut show. A fost o combinaţie de concert şi stand-up comedy instantaneu (de mult bun gust şi cu umor moldovenesc de la „mama lui”). Iar Pavel e artist. Îl simţi din prima clipă, cum intră şi e prezent acolo cu toată fiinţa lui. Pus pe şagă în pauzele dintre melodii, se transpune instantaneu când începe să cânte. Magnetism cât cuprinde, suflet dăruit cu multă generozitate. Şi o modestie atât de mare, la fel ca inima lui. Plus că –vorba lui Smiley de la „Vocea României”, care nu se pricepe mai deloc la o analiză „tehnică” a performanţelor concurenţilor, însă spune uneori ceva perfect adevărat – ajunge la inima ascultătorului. Deschide uşor calea dintre inimi. Dincolo de joasele şi înaltele luate nu ştiu cum, Stratan se dăruieşte şi asta se simte imediat. Pleci mai plin după o întâlnire cu Pavel Stratan.




marți, 13 decembrie 2011

"Bună, ce faci?", sau prima mea experienţă de channeling


Voiam să scot telefonul din buzunar şi să mă înregistrez: „Astăzi, 13 decembrie 2011, am avut prima mea experienţă de channeling.” Pentru a reţine veşnic această măreaţă dată. Mâna hăituind buzunarele în căutarea telefonului.
          „Bună, ce faci?” Continui să merg. "Ce faci, n-auzi?" Privesc dreapta, stânga. Pustiu. Vocea era foarte clară. Ridic privirea spre cerul zburlit. Nori atârnând ca o burtă de chit pustiit. „Ce eşti aşa mirat?” Păi…sunt. Cum de n-aş fi? Nu-i normal să fiu? Schizofrenic nu sunt. Cred. Totuşi, vocea era cât se poate de clară. „Nu te face că nu ştii cine sunt.” Cunosc vocea feminină? Oare? De unde? Timbrul, inflexiunile…nimic recognoscibil. „Eşti surprins să mă auzi, aşa-i?” Surprins? Prea puţin spus. „De parcă nu m-ai fi auzit vreodată…”
          Mergeam printr-un stâlp albastru şi mi se părea probabil să pot auzi voci. Dar atât de clar? „Te faci că nu mă ştii…”Nu mă fac, chiar aşa e. Şi gândurile cu o pluralitate de direcţii încep să ia cu asalt craniul moale şi transparent ca o amintire de meduză. „De un’ să mă ştii? Din altă viaţă, fraiere!” Am ajuns la limită. Eu şi vieţile mele anterioare – separare prea mare. Egal problemă.
          „Acum stai şi-ascultă ce-ţi spun. Te-ai ales cu mine pe cap!” Problemă şi mai mare. Egal sau mai mare cu psihiatrie. Mă opresc. Încep să caut cu mişcări dereglate. Voiam să scot telefonul din buzunar. Dintr-unul din buzunarele în care s-ar fi putut odihni. Niciodată acelaşi buzunar. Să-l găsesc, să-l scot. Şi să mă înregistrez. Să eternizez clipa. „Astăzi, 13 decembrie 2011”. O zi de marţi. Pe la ora 15. Sub un cer scurs. Ca sufertaşul. Unui bolnav. Sleit. „Am avut prima mea experienţă de channeling.”
          Telefonul nu se dă găsit. Aşa de uşor. Mă opresc. Decis să caut temeinic. Femeia mă depăşeşte cu paşi uşori din spate. Trece plutind pe lângă mine. Odată cu ea, şi prima mea experienţă de channeling. Cuvintele se împlântă acum în altă ureche. Privesc perplex pe urmele uşoare ale primei mele experienţe de channeling. „Şi,da, o să te sun de o să te fac praf. O să ajungi să-ţi închizi telefonul. Şi dup’aia…să nu te mai….la fel ca ea…”
Later Edit: ca să lămuresc corect treaba, aşa cum poate nu reiese din context. Nu am canalizat nimic, "vocea"  din capul meu era, de fapt, vocea unei femei care mergea tare silențios în urma mea și care purta o convorbire telefonică. Atunci când voi avea prima experienţă de channeling, cu siguranţă nu o voi anunţa pe blog.


Oliver Shanti   Friends    - Well Balanced
    


 






duminică, 11 decembrie 2011

"Galactici" vs. "Extratereştri"

Seara trecută am făcut ceva ce nu mai făcusem de foarte multă vreme. De prea multă vreme. Enorm de multă vreme. Din timpuri imemoriale (vorba comentariilor pentru treaptă şi bac, inepţii care trebuiau temeinic însuşite – ca să nu zic „tocite”). M-am uitat la un meci de fotbal. De când cu poveştile Mititelu-Ştiinţa, mi-a pierit cam orice interes pentru sportul cu băşica.  Am privit „El Clasico”, Real contra Barça. Oare ce-or mânca băieţii ăia şi câte picioare au? De pe ce planete or fi venit? Comparativ cu tipii ăia autointitulaţi „fotbalişti” din liga românească (îi ştiţi, indivizii aceia care fac cantonamente prin cluburi, aspiră la puritatea „Cruduţelor”, joacă pe manele infinit mai bine decât pe gazon, sunt mult mai des pe primele pagini ale ziarelor mondene decât pe cele ale celor de sport şi sunt cu conştiinciozitate ciuca tuturor bătăilor în partidele internaţionale), băieţii de aseară erau evident desprinşi din alt film. Cu totul şi cu totul altă peliculă. Frunzăream presa on-line azi şi se tot întrebau unii şi alţii cam din ce secol a fost confruntarea Real- Barça. Păi eu cred că din secolul al XXI-lea. Problema e cu împiedicaţii din România, care practică un simulacru ce cu greu poate fi numit fotbal, cu caracteristici de Ev Mediu

vineri, 9 decembrie 2011

România vs. Românica. Literară

Făcând, cu câteva săptămâni în urmă, nişte „săpături” prin colecţiile revistelor româneşti de la sfârşitul deceniului 8 şi începutului deceniului 9 din secolul XX, am dat şi peste colecţiile României literare. Sorry, oricât m-aş strădui, nu pot să n-o spun: pe atunci, România literară era cu minim 142 de clase peste cea de astăzi. Şi dacă eliminăm toată politizarea existentă în paginile publicaţiei de atunci (tot mai accentuată, imbecilă, sufocantă), tot România literară de atunci câştigă în faţa Românicii literare de azi. Forţă, creier, cultură, scris temeinic, „sânge-n instrumentul critic”, perspectivă largă…Cam cu aceste „arme” o surclasează  (rău de tot) România pe Românica. Pe atunci, aproape fără încremeniri în proiect, fără tineri cu suflet agurit de bătrâni, fără creiere cu spoială de neuroni.
Cândva, când voi avea timp (asta nu ştiu dacă se va întâmpla în deceniul acesta, în următorul, sau în următoarele trei-patru existenţe) mi-am promis că o să reiau colecţiile României literare, să le citesc pagină cu pagină (minus inepţiile politice – vinovată mi-e idiosincrasia la aşa ceva). Că o să am cu ce hrăni urmele de circumvoluţiuni.