sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Jocurile minţii, jocurile realităţii


Dacă luna aceasta am avut parte de domiciliu forţat, părăsind camera doar de două ori, am făcut o cură serioasă de filme. Mă bucur că am văzut şi două dintre nominalizările la Oscar (Black swan şi Inception), iar la pelicula aia cu Facebook-ul nu o să mă uit în ruptul capului (deşi parcă văd că interesele vor face ca tocmai acel film să primească Oscarul).

Totul a pornit de la Inception. Şi de la regizorul său, Christopher Nolan. Şi de la preocuparea lui obsesivă legată de realitate şi de modul în care ea este produsă de către subconştient. Mă refer aici la trei dintre peliculele regizate de către Nolan: Memento (2000), The Prestige (2006) şi Inception (2010). Crezul de căpătâi al lui Christopher Nolan pare a fi 100% de sorginte new-age, materializat în sentinţe precum: „tu eşti creatorul propriei realităţi”, „puterea ta de creaţie este infinită” şi „nu există limite”. „Tu eşti Dumnezeu!”

În toate cele trei filme amintite, realitatea apare ca proiecţie a subconştientului sub diverse forme: ca vis (Inception), ca stare alterată a memoriei (Memento) sau făcând apel la lumea magiei autentice (Prestige), nu la iluzionismul ieftin. În Inception, Nolan se arată foarte bine pus la punct cu psihanaliza, cu metodele moderne de intrare în subconştient, de regresie cerebrală pe undele alpha, beta şi theta, dar şi cu tehnicile de „lucid dreaming”. Deşi adesea tributar comercialului hollywoodian, Inception este o piesă absolut redutabilă, de clasă. Avem aici o imagine detaliată a subconşientului, redat la modul arhitectural corect de către regizor. Ideile se leagă pertinent, relevând faptul că realitatea nu este altceva decât propria noastră construcţie, pe care o putem modifica (ştiu cât de aiurea sună pentru cineva nefamiliarizat măcar cu metode elementare de imersiune în propria minte). O realitate în care putem construi la nesfârşit, o putem multiplica, putem merge la izvorul ei (subconştientul) trecând de toate proiecţiile sale (pe care indienii le-au numit, cu un termen unificator, „maya”). Inception este o proliferare eclatantă de vise, de realităţi, ai căror arhitecţi suntem. Totul este să nu pierzi „firul Ariadnei” şi să cazi în capcană, crezând că lumea proiectată de tine ar fi şi cea reală. Foarte bine structurat şi construit este subconştientul în viziunea lui Nolan, imaginea propusă de regizor se susţine prin teorii psihanalitice elaborate de-a lungul timpului. Coborârea în infern (în propriul subconştient) se face prin intermediul visului (o combinaţie de „lucid dreaming”, precum ne propune filmul lui Jake Paltrow, The good night şi metode parapsihologice actuale – intrarea pe frecvenţe cerebrale reduse). Nolan conduce foarte sigur toate aceste trasee, iar finalul este magistral, deschis interpretării: poate că toate visele şi visele în vise fuseseră doar visul altcuiva, al bătrânului (interpretat de un actor favorit al lui Christopher Nolan, Michael Caine). Cu nimic mai prejos decât Abre los ojos al lui Amenábar. Foarte reuşit jocul echipei de actori, în sfârşit îmi place de Leonardo di Caprio (al doilea rol reuşit, după părerea mea, după Catch me if you can), intrat bine în rol (sigur că se putea şi mai bine, dar se achită de sarcini onorabil şi chiar mai mult decât atât); Ellen Page, Joseph Gordon-Levitt şi Tom Hardy întregesc echipa lui Dom Cobb (di Caprio) şi sunt superb pliaţi pe personajele pe care le interpretează.

Memento este mult mai puţin comercial decât pelicula nominalizată la Oscar, dar ideea este, în mare, aceeaşi, indusă însă pe un alt palier: realitatea se naşte în fiecare clipă, noi îi suntem arhitecţi, o construim şi deconstruim continuu. Guy Pearce se mişcă foarte convingător în rolul amnezicului Leonard Shelby, implică privitorul cu mult aplomb, iar Carrie-Ann Moss este suverană în rolul lui Natalie, cel puţin la fel de bine cum a făcut-o pe post de Trinity în trilogia Matrix.

În The Prestige (cu un trio de mare clasă, interpretând magnific: Hugh Jackmann, Christian Bale – care m-a entuziasmat aici – şi Scarlet Johansson, secondaţi de acelaşi venerabil Michael Caine) realitatea este produsul magiei, iar aceasta, la rândul ei, este o chestiune interioară, ce se identifică până la epuizare cu însăşi viaţa.

Linia care traversează creaţia cinematografică a lui Christopher Nolan este constituită de realitate şi de crearea sa de către minte. Mecanismele subconştiente sunt aduse ingenios în prim-plan, ideaţia regizorală este foarte profundă şi vastă, te pune la mare încercare pentru a-i putea prinde subtilităţile. Noi suntem produsul realităţii. Iar ea este produsul nostru. Numai că, de cele mai multe ori, nu realizăm acest lucru.

Mythos - ''The reality of a dreamer'' - ''Alchemy''



joi, 6 ianuarie 2011

Da' trenu' tuc-tuc-tuc

Dimineaţa zilei de Bobotează. Ger. Ora 7. Acceleratul 1724. Cam subţire de la Tg.Jiu. Şi de la Craiova. De la Caracal şi Drăgăneşti de Olt urca voios grosul pasagerilor. Toţi fără „belet”. Fireşte. Toţi se duc să negocieze cu „naşul” şi „naşa”. Aceştia, cu mutre îngrijorate, îi potolesc pe nerăbdătorii de a oferi mita. „Naşul” vorbeşte pe mobil cu conductorii din alte trenuri, întrebând dacă este supracontrol. Se interesează de zor. „Naşa” aşteaptă resemnată rezultatul întrebărilor. Roade seminţe. În tren. Cojile aterizează pe podea. Ne mai mirăm de ce arată trenurile „cheferiste” aşa cum arată. La finalul interogaţiilor, „naşul” vine triumfător. Nu-i supracontrol. Voioşi, pleacă amândoi legănându-se într-un echilibru fragil să colecteze mita. Seminţe şi blat. Imaginea perfectă a unei ţări. În România, orice tren vine din afara civilizaţiei şi duce tot în afara ei.

Mă uitam tot azi în avion în cotidianul austriac Die Presse. La rubrica „Vremea în Europa”. Pentru austrieci, Europa se oprea la Varşovia. Urma o zonă gri. Haşurată. La propriu. O zonă inexistentă în tratatele de civilizaţie. O lume în afara lumii. O lume călcând legănat pe coji de seminţe. Şi burduşind buzunarele la spate.

Nelu Stratan - Da' trenul tuc tuc tuc