vineri, 28 decembrie 2012

Nu vreau să mă fac scriitor (nici măcar atunci când voi fi mare)


Fusei la nişte premii. Nu să iau. Să asist la decernarea lor. Adicătelea asistent. Scriitori peste scriitori. Şi a lor uniune. Notabilităţi locale în domeniu. Dinozăuret ineficient duium. Dar cu veleităţi şi ambâţ. Ceea ce contează în economia fiecărei vieţi autouzurpate. Tineri şi extrem de tineri aspiranţi la cununile de lauri ale lui Erato, Euterpe, Calliope, Melpomene, Polyhymnia (şi să mă ierte distinsele dacă am omis-o pe vreuna din gaşca Domniilor Lor), debutanţi fără de etate, de-o vârstă sau chiar mai aduşi de ani decât mai sus menţionatele muze.  
Premiile au fost însă jos pălăria. Mai schimbaţi laureaţii, frăţioare, că doar îi rotiţi, mai abitir ca la rotaţia comunistă de cadre! Excepţie face premiul de debut, că la el nu se pot roti (deşi, cu puţină inventivitate, s-ar găsi şi „acilea” o modalitate). La fiecare anunţare de premiu mintea mea nu se putea abţine să nu-şi urle în culmea disperării, deşi io-i spuneam să facă pe mortu’n păpuşoi: are you fucking serious? Îmi dădeam palme (mental, fireşte) să mă conving că nu visez. Lumea tânără mulţumea  cu temenele „profesorilor mei” (ai lor, nu ai mei, ca io-s autodidact şi nici nu stau sluj la lins dosuri academice), nişte fiinţe feminine angelice (în sensul că erau de-o vârstă cu îngerii şi celelalte puteri cereşti) se apucaseră, ca la Oscar, să mulţumească fanilor (ok, recunosc, nu foloseau acest cuvânt, dar asta era ideea), un nene, în loc să facă o laudatio unui volum de altfel nu rău de versuri, începu să citească recenzia pe care o publicase în nu-ştiu-ce-revistă-de-cultură, de ne dădurăm toţi cu roatele-n sus de plictiseală şi uimire şi iarăşi mai mulţumirăm profesorilor mei şi iarăşi o dădurăm în encomioane, sub privirile uneori stupefiate ale amfitrionilor, care, în ciuda eforturilor vizibile de a struni patetismele, nu reuşeau să stăvilească aluviunile sentimentale slugarnice, scăpate de sub orice control.
Apoi a pornit un şuvoi de oameni să încarce farfuriile cu haleală, de parcă venea foametea de o mie de ani. Şi unii simţeau nevoia imperioasă să se năpustească spre mine şi, cu fălcile trosnind, printre înghiţituri care l-ar fi făcut invidios pe însuşi lupul din Capra cu trei iezi, îmi întindeau nişte degete soioase şi se recomandau, spunându-şi numele şi adăugând, invariabil aproape, titulatura „scriitor”. Unii mai făceau şi precizarea „poet” şi înşirau nişte cifre impresionante, sensibil mai mari decât vârsta mea, reprezentând cantitatea de maculatură dejectată de ei până acum pe piaţă şi căreia ei îi spuneau cu o admiraţie sacră, vecină cu orgasmul mistic, volume. După ce scăpam din strânsoarea mâinilor unse cu grăsimea fragmentelor de hoituri prăjite ingurgitate, mulţumeam Proniei cereşti că nu-mi uitasem acasă gelul dezinfectant de mâini.
De ce majoritatea celor care îşi zic „scriitori” put? De ce sunt în grevă radicală de apă şi săpun?
De ce mă durea capul după fiecare premiu acordat?
De ce-mi vine să vomit şi acum, la ore bune după desfăşurarea evenimentului? (nu grăiesc metaforic, ci la propriu)
Ce aghiuţă mă puse să mă duc?
De ce „scriitorilor” le e permanent foame? Şi sete. O fi setea de creaţie transpusă în realitatea încă 3d.
Un astfel de eveniment e suficient să producă declicul necesar să te facă să te laşi pentru totdeauna de scris. Să ţi se taie pentru veşnicie. Eufemistic, blând, roz, corect politic se spune la finalul unor astfel de scârboşenii ceva de genul „mi-a lăsat un gust amar.” Amar ar fi fost bine. Şi mă abţin.
Pe viitor voi şti să mă menajez. (mai bine mă duc la concert Inna, aş fi mai pe plus)
Şi nu vreau să mă fac niciodată scriitor.

duminică, 23 decembrie 2012

Apocalipsa nu vine. Atâta vreme cât există ritm


Un colaj din textele lui Shakespeare, Auden, Mickiewicz, Ehrmann, Biblie presupune îndemânare la  bricolaj, ochi, vedere de ansamblu şi o îndemânare ieşită din comun, pentru ca întregul să aibă consistenţă. Regizorul polonez Janusz Wiśniewski, care a montat Apocalipsa după Shakespeare la Naţionalul craiovean a reuşit să se descurce onorabil, ieşind bine din această încercare la care puţini s-ar încumeta. Mizând mult pe ritm, mişcare şi angajament scenic, piesa nu îi avantajează pe actorii obişnuiţi cu patosul declamativ, pe care îi pune într-o lumină atât de proastă, încât par din cu totul alt spectacol – unul penibil de trist - în eşafodajul scenic imaginat de Wiśniewski. Ritmul este unitatea Apocalipsei, el este principiul supra-şi subordonator care duce spre climax acţiunea mozaicată. Un ritm care capătă cadenţe terifiante, lumea întreagă, noi, cei smulşi şi reintegraţi iluziei scenice, fiind parte a infernului pe care tot noi îl producem. La fel cum demonii suntem noi înşine, nu entităţi distincte, venite cine ştie de unde ca să ne facă rău (memorabila scenă în care Cătălin Băicuş – admirabil în atenţia detaliului gestual şi în biomecanica afişată, rar vizibilă prin teatrele noastre – în rol de preot, încearcă să exorcizeze o legiune de „draci”).
Suntem diavoli. Suntem şi Hristoşi, prigoniţi şi prigonitori ai propriilor vieţi, într-un cerc vicios perpetuu, în care, ca într-o oglindă, crucificăm şi suntem crucificaţi, batjocorind zi de zi Cristosul  din noi. Suntem spectre ale propriilor vieţi, bântuim dorind să atingem cerul, deşi pământul nu l-am atins niciodată cu adevărat. Existenţe invocate în ceas de noapte adâncă, palide scântei veşnic în căutare, neştiind vreodată să găsească şi să păstreze. Ne ducem traiul între lumi, morţi pentru viaţă, vii pentru moarte, într-un no man’s land în care se consumă terifianta tragedie cotidiană a surogatelor existenţiale.
Privesc fotografiile mereu pe la colţurile lor. Acolo mi se pare a fi centrul lor de greutate. La fel cum trei dintre băieţii de la departamentul tehnic al teatrului craiovean, distribuiţi în rolul soldaţilor care mărşăluiesc pe scenă în cadenţe diferite ale aceluiaşi ritm, m-au atras cel mai mult. Intraţi perfect în roluri, împovăraţi de o misie cu care ei nu sunt obişnuiţi, cu capetele mereu în pământ, neobişnuiţi cu publicul, ei fiind eroii nevăzuţi din spatele scenei, au avut o credibilitate maximă. Şi o modestie candidă a interpretării care te face să îi simţi, pe drept cuvânt, ca fiind cei mai oameni din pleiada de veleităţi declamative patetice, de un greţos prost gust pe alocuri. Şi cam ce am mai văzut? Un Ion Colan care îl joacă incredibil pe Duncan. Este cel mai interesant Duncan pe care l-am văzut, realizat din câteva gesturi sigure de veteranul scenei craiovene, gesturi de o expresivitate polisemnificantă. Câteva gesturi, apoi actorul Colan dispare. Duncan persistă şi are forţa de a organiza şi in absentia tăvălugul de forţe care se declanşează. Am văzut o Văduvă, căreia Iulia Lazăr i-a dat viaţă şi strălucire, prin accesarea nonşalantă a tuturor registrelor de trăire. Iulia Lazăr şi-a avut personajul la degetul mic şi nu doar că i-a depistat pertinent nuanţele, dar i-a şi conferit altele, dându-i consistenţă. Prăpăd (într-un sens cathartic)  pe scenă face de obicei Iulia Lazăr. Acum, prăpădului i-a urmat întreg iadul spectral al aspectelor refulate ale existenţelor noastre, ale tuturor, în tentative defulatorii tardive şi cu consecinţe catastrofale. Claudiu Bleonţ, în rolul Umbrei din iad, a împins gama de trăiri din zona scenei în aceea a interiorizării de către fiecare participant la spectacol. Bleonţ nu doar că ştie ce însemnă să fii actor, ci şi om, se face credibil gestual şi mimic, conferă forţa de tractare necesară progresiei scenice. Nicu Poghirc poate face roluri de oameni, de măgar, nu are niciun fel de probleme în a se impune, la fel cum corul damelor de companie Oh, Ah, Ha-Ha şi Oh-Oh (Mirela Cioabă, Tamara Popescu, Raluca Păun şi Petra Zurba) sparge convenţii la fiecare apariţie, are coeziune internă, dinamism, lasă şi mai plauzibil să fâlfâie umbra trecerii deşertăciunii faptelor omeneşti. Iulia Colan, ca Lady Mac Duff, trebuie să suplinească şi personajul absent din această piesă (thanul de Fife însuşi), joacă pentru doi. Şi o face în spiritul sacrificiul martirizant care străbate spectacolul pe felurite paliere.
Menţiunea mea specială pentru Gina Călinoiu (Fecioara Maria, sau Femeia înveşmântată cu stele din Apocalipsa Sf. Ioan Teologul, madona neagră din Częstochowa; o interpretare empatică, îmbinând deruta, angoasa, credinţa, frumuseţea celestă şi desfigurarea spaimei, accentuând caracterul omenesc al celei deplin conştiente că orice zămislire înseamnă, în perspectivă, suferinţă, singurătate şi o chinuitoare moarte, că până şi dumnezeirea e sortită pierii) şi Ştefan Cepoi (un Iosif – evreu rătăcitor, ale cărui tentative de apropiere dialogică a divinităţii se transformă în sugrumante monologuri, inhibitoare absolute de vitalitate). George Albert Costea, în rolul lui Hristos, a încercat tot ceea ce a putut, rolul însă l-a condamnat la patetisme pe care nu le-a putut evita şi, de aici, persistenta impresie de artificialitate. Dragos Măceşanu (Ofiţer) şi Marian Politic (Demon) au fost, la propriu şi la figurat, oamenii ritmului (chapeau bas pentru coloana sonoră a lui Jerzy Satanowski), cantonaţi adânc în prezentul acţiunii, Monica Ardeleanu (Mireasa), Geni Macsim (Maiestuoasa) şi Gabriela Baciu (Cea care merge la morminte) funcţionează perfect ca lianţi ai plurimorfismului unui univers care alternează stările de stază cu cele delirante, de vârtejuri succesive, ce răpesc raţiunea.
Spectacolul presupune o amplă desfăşurare de forţă umană: aproape toţi actorii Naţionalului sunt implicaţi în el. Dincolo de câteva simbolisme facile, sau voit obscure, care să dea naştere la interpretări meditative forţate, dincolo de unele amalgamări de citate numai bune de înţelepciunea de tip facebook, grabnic revelatoare pentru florărese şi buticărese devoratoare asidue de sămânţă, de rare forţări regizorale adolescentine, piesa reuşeşte să se susţină, prinde, pătrunde pe multiple căi spre cei din sală.
Trei cruci mari în colţurile scenei. Configuraţia spaţială a spectacolului este a unui triunghi polivalent în posibilităţi interpretative. Un triunghi cu baza multidirecţională. Ieşirea din el înseamnă moarte. Intrarea în el înseamnă moarte. Lumile nu mai au hotare. Pe una dintre cruci, este crucificat Hristos. Pe alta, Tâlharul cel bun. A treia rămâne goală şi ia foc. Neîndoielnic: ştim cu toţii pentru cine e crucea în flăcări. Ciudat e că mergem la un spectacol al lui Wiśniewski pe 22 decembrie. Sau pe 23 decembrie. Sau pe 12 ianuarie, anul viitor. Ca să ne dăm seama de cotidianul propriu a ceea ce zărim pe scenă. Şi reiau, devenind scârbos de plictisitor: piesa are ritm. Universul este el însuşi ritm. Viaţa înseamnă ritm. Acolo unde ritmul, indiferent de cadenţa lui, dispare, apare, în piesă ca şi în viaţă, moartea.

duminică, 25 noiembrie 2012

Menschen (9)



„Manche Menschen wissen nicht,
wie wichtig es ist, dass sie einfach da sind.

Manche Menschen wissen nicht,
wie gut es tut, sie nur zu sehen.

Manche Menschen wissen nicht,
wie tröstlich ihr gütiges Lächeln wirkt.

Manche Menschen wissen nicht,
wie wohltuend ihre Nähe ist.

Manche Menschen wissen nicht,
wie viel ärmer wir ohne sie wären.

Manche Menschen wissen nicht,
dass sie ein Geschenk des Himmels sind.

Sie wüssten es,
würden wir es ihnen sagen.”

vineri, 23 noiembrie 2012

Twist in my sobriety


Am văzut-o aseară la „Voice of Germany”. Ergoterapeuta de 23 ani din Greifswald, care cântă de 10 ani la chitară şi îşi scrie propriile cântece mi-a plăcut pentru varianta ei de Twist in my sobriety. A început nu foarte fericit, registrul de jos nu e pentru ea, dar când a pornit în forţă să-şi strige disperarea din ochii ca hologramele şi să-şi ducă la paroxism sângele scurs din mâini, a fost genială fata. Tot respectul pentru ea. Şi e primul cover care nu respectă registrul impus de Tanita Tikaram. Toate reluările de până acum au mers pe tiparul jos, sobru, îndoliat aproape al Tanitei. Chiar şi cover-urile rock. Doar Isabell Schmidt a avut nebunia salutară să interpreteze a doua jumătate a melodiei sus şi în forţă.

marți, 20 noiembrie 2012

pauza de respiraţie


simona popescu ne ia cu sine într-o călătorie. sub atingerea sufletului său, literatura prinde viaţă. simona popescu te învaţă să iubeşti. să cauţi căile din tine care duc spre sevele nesecate. critica literară se face cu sufletul şi cu creierul. cu concepte îndelung hrănite cu sentimente. cu trăire.
criticii literari sunt oameni seci. morţi. care îi ucid pe cei despre care scriu. sub pana lor, literatura nu mai are nimic viu. piere. se sufocă. devine o magazie just ordonată. calculabilă. reductibilă la formule. la statistici. cuantificabilă. devine un peşte amorf. rece. repugnabil.
nu cred că există critică feminină. sau masculină. există oameni care trăiesc. şi oameni simulacru. cu viaţa searbădă. cuantificabilă. ambele categorii scriu precum trăiesc. simona popescu te învaţă să trăieşti. asta dacă vrei. ea este precum scrie. vie. suflet. pasiune. gândire potenţată de cele trei enumerate mai înainte.
poveştile prind viaţă sub pana şi prin glasul simonei popescu. poveştile sunt viaţă. sub magnetismul simonei popescu, timpul se suspendă. simona popescu nu este critic literar. nici cadru universitar. nici poetă. este poezia pe care o scrie continuu. şi care o scrie continuu pe ea.

duminică, 18 noiembrie 2012

despre nimic


niciodată nu am avut vreun sentiment de săltare a inimii în faţa frumuseţilor patriei. şi asta de vreo 34 de ani încoace. privesc haotic pe geamul unui tren care înghite câmpii murdare. muzica din căşti nu mă salvează. nu am starea de a asculta niciuna până la capăt. abia după vreo oră de mers spre răsărit reuşeşte alice cooper să mă pună pe picioare. pământ răvăşit şi animale obosite. o lume căzută pe lume. discuţii despre cotidianul anost. cafele, termopane, vecini, idile de mahala zboară odată cu traiectorii imprecise ale peisajului. lumea intră în compartiment mirosind a ceaţă, a ţigări şi a griji. aerul de afară şi poveştile spuse de el.
bărbatul din faţa mea avea un tricou cu o inscripţie în daneză. şi o servietă comunistă. fata de lângă mine mânca biscuiţi cu aromă de ceapă şi smântână (blestemat fie TUC şi neamul lui TUC pentru această combinaţie!). de la chiajna trenul începe mersul târâş. şi acela cu pauze. se fac poze cu groapa de gunoi.
apoi, pe la unirea, l-am zărit pe marius manole. pare mai om decât la tv.

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

cum să spui


cum să spui cuiva că
ţi-e dor de el când te arunci
în alte braţe
şi cum să-l minţi cu gura care sărută
o alta fie şi virtual absenţa ei
în viaţa ta prezenţa ei la pieptul altuia
(şi când te tăvăleşti de dor spune
altundeva te iubesc)
râsul ei tristeţea ta
stai şi-o aştepţi cu gura căscată
[să nu-ţi intre ploaia în gură de la atâta aşteptare]
acele buze nu-ţi spun
[fata cu două feţe]
numai ţie
te iubesc
[faţa cu două feţe]
ea [aerul şi cerul]
[ea] mai jos ca pământul

Explicaţie: această poezie nu-mi aparţine decât în măsura aranjării şi tăierii sale. Este un mail anonim primit, care, în introducere, până să ajungă la nişte înjurături inexplicabile şi de un prost gust teribil, serveşte un preambul cu valenţe poetice, pe care l-am forfecat (am mai şi eliminat câteva lucruri), l-am recombinat puţin, pentru că i-am simţit un oarecare potenţial. Printre multele mailuri anonime care îmi agasează căsuţa poştei electronice, iată şi ceva ce poate fi reciclat (mă rog, o parte din această scrisoare, restul e utilizabil doar de către vidanjă). Puteţi contacta autorul / autoarea /autorii mailului (pentru eventuale felicitări, întrebări, sau alte lucruri comunicabile) la adresa de pe care cu mult curaj a fost expediat:
Tom Tom tomtommil@yahoo.com

duminică, 28 octombrie 2012

Menschen (4)







Nu te iubesc chiar dacă
tu ai fi un trandafir sărat, sau topaz,
sau o sageată de garoafe
pe care focul o trimite.
Te iubesc cu o certitudine întunecată
căci lucrurile sunt create să fie iubite,
în secret, între umbră şi suflet.
Te iubesc ca planta care niciodată nu înfloreşte
care păstrează în sine lumina florilor ascunse.
Mulţumesc iubirii tale, solid şi cert parfum
ce răsare din pământ
şi trăieşte în întuneric, în sufletul meu.
Te iubesc fără să ştiu cum şi când, sau poate unde
Te iubesc în mod direct, fără să retrogradez,
fără complexe sau mândrie;
Deci te iubesc pentru că ştiu,
că aceasta e singura cale:
Unde eu nu exist, nici tu,
atât de aproape, încât mâna ta
pe pieptul meu este mâna mea,
atât de aproape, încât ochii tăi închişi
mă adorm pe mine.

 (Pablo Neruda: Sonetul XVII)

miercuri, 24 octombrie 2012

Ochii tăi


Am văzut destui concurenţi la „Vocea României” interpretând Ochii tăi. Culmea: toţi cântă melodia mai bine decât Bittman!

Menschen (3)




din aer dincolo de limită
înfiripate trupuri totdeauna un cuvânt
nerostit înţelesul din cutele muzicii
visul coborât pe pământ miroase a gutui
murdare străzile nestrăbătute poveşti înfipte în paşi
aerul leagă aer ceaţă
locurile cu gust de ploaie

vineri, 19 octombrie 2012

Menschen (2)



und der nie
getanzte Traum zu Ende
führen die Schritte in Herzen hallen die Fernen
so nah Zelle an Zelle
die ganze Geschichte Herbst
qui se balance
entre l’amour et l’désespoir
quelque chose qui danse en toi
und ich sage du
sagst du tief ineinander
hausen bis das Licht
uns trennt
das Jahr du

Menschen (1)




Heimgeführt ins Vergessen
das Gast-Gespräch unsrer
langsamen Augen.

Heimgeführt Silbe um Silbe, verteilt
auf die tagblinden Würfel, nach denen
die spielende Hand greift, groß,
im Erwachen.

Und das Zuviel meiner Rede:
angelagert dem kleinen
Kristall in der Tracht deines Schweigens. (Paul Celan)

marți, 16 octombrie 2012

Mariţa, cea cu cuva şi tăviţa


Am botezat-o post mortem. Mama a fost prima care m-a întrebat cum o chema, cumva Mariţa? Nu, cum aşa, i-am răspuns? Azi, Tanti Ani, vecina, i-a zis tot Mariţa, după ce eroina fusese dusă la groapă. A primit şi ea nume abia după obştescul sfârşit.
Doctorul de maşini de spălat şi-a dat verdictul: deces iremediabil şi irevocabil. Alta. Dumnezeul maşinilor de spălat s-o odihnească-n pace şi fie-i casarea uşoară, că zece ani şi-a făcut datoria fără cusur, fără nici cea mai mică reparaţie, într-un ritm cotidian infernal, uneori şi de câteva ori pe zi. Arăta perfect şi după deces. „Ca nouă”, zice Tanti Ani.
E ciudat câtă lume se află duminica la prânz în magazinul de electrocasnice, să-şi caute maşină de spălat. Pe câţi oameni îi lasă maşina într-o astfel de zi. Am găsit şi cunoscuţi acolo, tot cu treburi de maşini de spălat noi. Nenea de la magazinul de electrocasnice e setat pe Indesit, îl recomandă în stânga şi în dreapta. Suspect ataşamentul lui necondiţionat faţă de marca italiană. Îi spun că am citit pe net părerile oamenilor care se plâng de acest tip de maşinuţă. Mă ia de incult şi de prost. Explică el cum e treaba, care maşină pe unde e făcută, într-o globalizare alarmantă prin haosul explicativ: Samsung îl fac chinezii, Whirpool, polonezii, Arctic, turcii, Electrolux, nu mai ştiu unde. Bosch sunt bune, încerc să articulez, totuşi, o opinie. Bosch e făcută de turci, spune chipul cu aer de superioritate, deşi pe maşina de spălat respectivă scrie mare, cam cât două palme de neam prost, „made in Germany” (deşi, dacă luăm în calcul numărul de populaţie turcă din Germania, mai că-mi vine să-i dau dreptate, dar risc să devin incorect politic şi sar de popou în sus cosmopoliţii globalizanţi). Mult lăudata de către domnul specialist Indesit primeşte contrareclama clienţilor, care nu vor să mai audă de acest tip. În fine, decizia finală este de a rămâne în familia Whirlpool. Zâmbetul dezamăgit din colţul gurii domnului spune tot despre ceea ce crede despre astfel de cumpărători profani.
A doua zi, este adusă acasă. Băieţii sunt tare amabili, o şi transportă în casă, 10 lei per etaj. 10 x 4 egal bine pentru ei. O şi iau pe cea veche de la uşă, cică s-o caseze firma (care n-are pic de treabă cu aşa ceva, dar ce contează?) După ce pleacă şi vecinetul strâns in corpore pentru a marca exact cum se cuvine un eveniment crucial cum este sosirea unui nou membru al familiei, primeşte şi dumneaei dreptul de punere în funcţiune.

duminică, 14 octombrie 2012

Da' ce m-am mai plictisit o zi după


Dacă am reuşit performanţa de a nu mă plictisi la Scrisoarea pierdută a teatrului Masca, sastisirea s-a răzbunat cumplit pe mine la piesa omonimă a Naţionalului craiovean. Trei ore ale serii de sâmbătă am făcut apel la toate forţele cereşti să aibă milă şi îndurare, să sfârşească spectacolul cât mai degrabă. Am simţit intens scaunul sub mine, mi-am simţit toate oasele şi oscioarele, bucată cu bucată, senzaţie imposibil de înlăturat în ciuda tuturor eforturilor de găsire, din minut în minut, a unei poziţii cât de cât mai confortabile.
Înţeleg foarte bine tentativele de actualizare a unei piese intrate deja în repertoriul clasic. Şi există încercări fenomenale, tot pe scena Naţionalului craiovean l-am avut, nu cu multă vreme în urmă, pe Ostermeier cu al său fabulos Hamlet. Ce-a ieşit aseară din Scrisoarea pierdută, nu are comparaţii în categoriile esteticului, oricât de jos am coborî ştacheta. Cunoscutele glumiţe cu tentă sexuală (nu aici ar fi problema, ci în calitatea lor de spatele blocului, jignind orice brumă de neuron existent în oareşce creiere), aduceri în prezent forţate, previzibile, de o calitate menită să satisfacă gusturile publicului digerator de OTV şi Trăsniţii. Gravă mi s-a părut reacţia majorităţii sălii la poantele cu „69”, la gesturile explicite, menite să sugereze, cu acurateţea tipică academicienilor consumatori de bere la pet şi de sămânţă la „kil”, satisfacerea nevoilor sexuale. Gravă în sensul empatizării cu ele. (aşa încât se naşte acut de dureros întrebarea cine a ajuns să vină pe la teatru). Nu am nimic împotriva sexualităţii, dimpotrivă, dar totul trebuie să aibă gust, stil, rafinament, justă amplasare contextuală, pentru un efect ilar maxim. Comicul de limbaj, sau de situaţie este o categorie estetică dificil de atins, în nici un caz în manieră de cocalar uzat.
În rest, prestaţia câtorva actori a mai salvat câte ceva dintr-o penibilă peltea lungă şi fadă. De departe, Ilie Gheorghe a fost suveran pe gestica sa, o adevărată poezie gestuală luând naştere ori de câte ori maestrul apărea pe scenă. Dar distribuirea în rolul lui Trahanache n-a fost fericită, Ilie Gheorghe nu e bonomul ticăit, are prea multă ardere îl el şi mi-e dor de marele actor în rolul lui Caţavencu, rol pe care l-a făcut magistral acum circa 23 de ani, tot sub bagheta lui Mircea Cornişteanu (sic!). Nici Claudiu Bleonţ în rolul lui Tipătescu n-a ieşit bine. Nu că aş avea ceva de reproşat ceva prestaţiei lui Bleonţ, omul ştie cu ce se mănâncă actoria, poate să dea şi altora din ceea ce ştie, însă nu a avut nimic din prefectul gomos, rigid şi suficient. Bleonţ e vulcanic, are o maleabilitate atipică lui Fănică Tipătescu, arde, se mistuie în faţa noastră la fiecare gest, e flacără.
George Albert Costea, salutar în rolul lui Venturiano şi o surpriză mare în acel moment, nu a putut nici el să cadreze pe partitura lui Caţavencu. Oricât şi-a adus în faţa spectatorilor talentul şi munca vizibil depusă în săptămânile în care şi-a pregătit rolul, nu a putut să fie niciodată un Caţavencu viabil. Nicu Poghirc, însă, a fost singurul actor care s-a pliat mănuşă rolului său. Cetăţeanul turmentat e memorabil, i-a ieşit totul lui Poghirc, a fost în zi de graţie. În rest, parcă am avut în faţa naţionala de fotbal a lui Piţurcă, având fiecare fotbalist distribuit pe un post atipic lui. Regret accidentarea lui Constantin Cicort, care nu a putut apărea în rolul lui Pristanda. Şi mă consolez cu promisiunea maestrului Boroghină, cum că la Festivalul Shakespeare din 2014 îl vom revedea la Craiova pe Ostermeier.

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Şi chiar nu m-am plictisit



Când eram eu mai mic şi la fel de prost, ceea ce mă îngrozea, din cauza plictiselii infernale care se dezvolta nici măcar treptat, ci subit, era pantomima. Întrucât, pe vremea aceea, opţiunile tv erau limitate (slavă în vecii vecilor şi după sfârşitul tuturor veacurilor sârbilor şi programelor excelente pe care le difuzau, care ne ajutau să nu regresăm definitiv la stadiul legumicol), vedeam deseori la televizor interminabile spectacole de pantomimă. Nu credeam că există, între lucrurile inventate şi cele încă neinventate, ceva mai oribil.
Anii au trecut şi întâlnirile mele cu pantomima, faţă de care aversiunea era uluitor de adânc înrădăcinată în subconştient, au devenit inexistente.
Până mai ieri. Adică fix până ieri, când am mers la O scrisoare pierdută, reprezentaţia Teatrului Masca din capitală (scenariul şi regia Mihai Mălaimare). Subintitulat „spectacol de statui vivante”. Când am văzut despre ce-i taina în spectacol, am început să inspectez nici măcar subtil care sunt strategiile de volatilizare pe neobservate, ţinând cont de faptul ca spectatorii stăteau pe scenă, iar eu sălăşluiam pe scaunul 1 de pe rândul 1. Adică absolut imposibil de plecat fără să se holbeze toţi la tine. Mai ales actorii. E de meltean s-o faci. Şi calculam cam cât o ţine spectacolul, făceam transformări din ore în minute, apoi în secunde şi mă străduiam să-mi găsesc o ocupaţie mentală care să mă poată ţine locului, fără a realiza toată lumea că stau mai rău decât un fachir care şi-a pierdut abilităţile de şedere pe diferite obiecte ascuţite.
Ceea ce m-a surprins, când am râs cu lacrimi la finalul apoteotic, de totală demenţă, Kusturica la puterea o sută, a fost că nu mi-am dat seama când a trecut timpul alocat reprezentaţiei scenice. Spectacolul m-a prins; dincolo de jocul actorilor, ideile regizorale sunt de ţinută, legăturile intrinseci ale piesei sunt luminate prin binomul static-mobil, mişcările de ralanti, culmea, oferă o dinamică de necrezut, prin introducerea unei noi „statui vivante” în piesă, Caragiale însuşi, total lipsit de imparţialitate, dirijând acţiunea care scapă de sub controlul auctorial demiurgic, fiind partizan pe faţă, pierzându-şi, la urma urmei, statutul, şi transformându-se în personaj. Multă atenţie pentru detaliu, rafinament artistic, sugestie cât cuprinde. O piesă oricând de văzut, o regie cu tonus maxim şi o atmosferă care prinde imediat.

duminică, 23 septembrie 2012

Săptămâna lecturii


Îmi soseşte pe mail o chestiune cum că ar fi săptămâna cărţii (ori a lecturii, nu mai reţin, fiindcă am şi şters respectivul mesaj) şi să deschid cartea cea mai apropiată la pagina 52, să iau fraza cu numărul cinci, să o scriu şi să o expediez mai departe, titlul cărţii, ori autorul  nefiind musai de precizat. Iată ce am găsit:

 PS: Herta Müller, Vater telefoniert mit den Fliegen, Hanser, München, august 2012

joi, 13 septembrie 2012

Despre greve, comisii, experţi şi ţări bananiere


München, tur-retur, printre grevele Lufthansa. Avem noroc: zborurile noastre nu sunt anulate, aşa că ne strecurăm cumva printre toate revendicările sindicatului german cu nume de obiect zburător neidentificat (UFO). Haos pe aeroporturi, 500 de paturi de campanie pe aeroportul din München pentru cei care pierduseră cursele. Surpriză: toată lumea îi susţine pe cei de la Lufthansa, indiferent de inconvenientele şi daunele personale produse. A doua surpriză: n-o văd nici pe Merkel ieşind în stil băsist să urle gâjâit la personalul companiei aeriene: „La muncă, bă, nu la întins mâna!” A doua zi ar fi fost linşată de masele de oameni ce ar fi invadat străzile. Germania este o ţară în care spiritul civic funcţionează încă. La cote aberant de înalte pentru unii cu impulsuri dictatoriale.
La întoarcere, în avion, lângă mine, un bătrânel simpatic, un italian. Are o mapă imensă şi face small talk în engleză. Trag cu ochiul şi nedumerirea mea creşte: are scrisori de la preşedintele României, de la guvern, jalbele pedeliste, jalbele useliste şi o serie de rezumate despre situaţia politică din România. Aflu că este unul dintre experţii Comisiei de la Veneţia care, pe 10 şi 11 septembrie avea întâlniri cu toată floarea cea vestită a politicii dâmboviţene: Ponta, Băsescu, Blaga, Zegrean, Antonescu, Pivniceru etc. Omul studia de zor şi tot nelămurit era.
Apoi am intrat în vorbă: mi-a cerut informaţii despre România. Habar nu avea de la ce partid e Băsescu, de unde e Ponta, cu cine se ceartă Băsescu. Am făcut tot posibilul să-l lămuresc de câteva ori, dar, pe tiparul unui Dandanache veneţian, profesorul născut în 1936 tot tufă de Veneţia rămânea. Îl ştia bine pe Ion Iliescu şi cam atât.
În mintea mea, cuvântul „expert”, face automat asocierea cu o persoană / personalitate perfect pusă la punct cu problema studiată. La noi, simpaticul domn, se informa pe genunchi (la propriu) în avion, despre situaţia unei ţări şi a unei situaţii în care era chemat să ofere un verdict. Ieri, în Parlamentul european, un olandez, spre scandalizarea presei româneşti, ne-a numit „ţară bananieră”. Ceea ce a fost un eufemism din partea dumnealui, o putea spune mult mai şleau. Pentru că asta suntem, din moment ce, după ce că nici nu putem lua decizii de capul nostru, ni se trimit experţi şi raportori care habar nu au pe ce lume trăiesc.

PS: pentru autenticitatea celor afirmate, se poate verifica faptul că respectivul domn a avut loc lângă mine, în cursa Lufthansa ce a decolat pe 9 septembrie 2012, la ora 13,30 din München cu destinaţia Bucureşti.
PS 2: a doua zi, pe toate canalele de ştiri româneşti, l-am văzut pe bătrânel plimbat prin Bucureşti ca pe sfintele moaşte şi politicieni uitându-se în gura lui ca în a cea a oracolului din Delphi (care sper că nu se informa tot cu câteva ore înainte de a oferi verdicte)

joi, 9 august 2012

Despre Olimpiadă, cum altfel?


Trebuie să mă conformez trendului şi să scriu şi eu ceva despre Jocurile Olimpice de la Londra. Fiindcă au declanşat o nebunie generală, toată lumea scrie, se pricepe, e cuprinsă de febra bla-bla-urilor pe marginea a ceea ce se petrece prin capitala Angliei. Jurnaliştii ce relatează despre Olimpiadă se împart în două categorii total opuse: unii scriu despre cum o halterofilă s-a pişat pe ea când a ridicat nu ştiu câte kilograme, iar o atletă şi-a dat jos chiloţii pe pistă, fiindcă trebuia să se schimbe pentru cursă. Sunt cazurile de celenterate jurnalistice, fără a merita să fie băgate în seamă. Cealaltă categorie este elaborată, nene, e cultă, e metaforică, încearcă să găsească înţelesuri sublime, nirvanice aproape în gesturile sportivilor, caută înţelesurile absconse ale lumii într-un firesc care trebuie remarcat, dar nu ridicat la nivel absolut. Ei văd esenţe ale unei noi umanităţi în cutare sau cutare comportament, au revelaţii pe bandă rulantă la fiecare pas al atleţilor, salt al gimnastelor. Mi se pare la fel de abominabilă şi această a doua categorie jurnalistică. Dacă am ajuns să ne extaziem în faţa normalului, înseamnă că vieţile noastre şubrede sunt grav private de orice urmă de firesc.
Prima Olimpiadă de vară pe care mi-o amintesc este cea de la Los Angeles, din 1984. Aveam 6 ani şi pe ecranul alb-negru al televizorului Sirius, Carl Lewis devenea cel mai rapid om de pe planetă şi obţinea patru medalii de aur, fetele noastre de la gimnastică, în frunte cu Cati Szabo, Simona Păucă, Lavinia Agache arestau medaliile, Patzaichin şi Simionov erau maeştri ai caiacului, Maricica Puică, Doina Melinte, Anişoara Cuşmir alergau mai ceva ca etiopienii de acum, Nicu Vlad era un Atlas ce se juca lejer cu greutăţile, Mary Lou Retton devenea prima gimnastă ce se băga în afacerea est-europeană şi cucerea aurul la individual compus (enervantă fiinţă, cum nu făcea ea vreun pas înapoi după sărituri, trosneau podelele sub ea, dar rămânea înfiptă acolo unde ateriza, de parcă îi creşteau instantaneu rădăcini). România termina pe locul al doilea, după Statele Unite, ca număr de medalii (trebuie spus că URSS şi alte state comuniste au boicotat aceste Jocuri olimpice).
Ceea ce mi-a rămas mie fixat în creier din toate Olimpiadele de vară, ca pe un pin-up wall, este o fază de la Barcelona, 1992. Banală. Ultima cursă a unui alergător italian, Salvatore Antibo. Participase şi la Los Angeles, în 1984, şi la Seul, în 1988. Simpatic, arţăgos, necanonic, alergător la 5000 şi 10 000 de metri. Cu un an înainte, la Mondialele de la Tokio, Antibo a făcut o cursă ce a zguduit lumea: după ce a condus aproape întreaga distanţă de 10 000 de metri, a pierdut în faţa lui Tanui (parcă), terminând ultimul cursa. Se spune că a avut fie o criză de amnezie, ori una atipică de epilepsie. Cert e că nu şi-a mai dat seama unde se află şi ce face. După ce a învins etiopienii, Antibo a pierdut războiul cu un adversar nescontat: cu el însuşi.

Muse - Survival
   
  

duminică, 5 august 2012

Biciuşcă


Poate mă lămureşte şi pe mine cineva, fiindcă nu am reuşit să aflu până acum, deşi umblu după răspuns de ani buni. Mi-am întrebat şi studenţii, ei fiind mai aproape de spiritul viu al argoului şi jargonului, am întrebat oameni din medii felurite, dar răspunsul tot nu l-am putut afla. Pe scurt: „biciuşcă” se spune la o crâşmă de doi bani, o speluncă unde se consumă alcool de proastă calitate, ieftin, iar clientela este exclusiv din rândul alcoolicilor mai mult sau mai puţin anonimi (garda de oţel, care, la şapte dimineaţa, e cu „ochii lui Dobrin” în nas). Însă cum s-a deplasat sensul de la „cravaşă” la „cârciumă”, asta tot n-am reuşit s-o aflu. „Biciuşcar” (pentru client al unei astfel de bombe) e simplu de înţeles, problema este „biciuşca”, cea care, cu înţelesul de „local de joasă speţă unde se consumă alcool de calitate proastă”, nu se regăseşte în nici un dicţionar românesc, nici măcar în dictionarurban.ro sau în 123urban.ro. Singura explicaţie ce-mi vine în minte este că acest sens provine de la faptul că în astfel de birturi, probabil, beau, la origine, căruţaşii. Oricum, aştept explicaţia lămuritoare şi revelatoare. Rămân dator!

Let's All Get Drunk  -   Afroman
   

marți, 17 iulie 2012

Zen în Craiova


Presupunem că ai o tentă mai zen. Şi că, dimineaţă de dimineaţă, ai obiceiul, la ora la care până şi uvrierii din primul schimb dorm, să meditezi. E ok, atâta vreme cât afară e iarnă, e toamnă, e primăvară sau, în general, sunt temperaturi de bun simţ. Mai dificil e vara, când, în ciuda orei matinale, mai trebuie să ţii fereastra deschisă în timpul meditaţiei. Nu de alta, dar ca să nu te concentrezi mai mult la dificultăţile provocate de caniculă decât pe meditaţia în sine.
Craiova. Bloc. 2012. Vară. Caniculă. Bloc egal, din păcate, colocatari. Începi meditaţia. Inspiri, expiri, te împământezi, mă rog, întreg arsenalul de început. Laşi respiraţia liberă, energia să circule. Până dai de primul hop: în loc ca, pe inspiraţie, să tragi lumină, simţi că începi să tragi fum de ţigară. Senzaţia devine tot mai acută, semn clar că manelodacii de la etajul al doilea s-au ridicat din aşternut (cu altă ocazie, despre denumirea de „manelodaci”) şi se pregătesc să-şi înceapă tura pe taxi. Valuri, nu de lumină şi iubire, pătrund în fiinţa ta tot mai puţin zen.
Depăşeşti momentul, începi să pătrunzi în dimensiuni tot mai profunde, până când, surpriză: un bubuit te readuce groaznic de brutal la realitate: Tutankhamon I îşi bârâie scuterul. La şaptezeci şi ceva de ani, în pantaloni scurţi, cu un tricou chinezesc fluturând pe el, cu nelipsiţii şlapi şi cu o cască de motociclist de prin a doua conflagraţie mondială, acest personaj, care le-ar da clasă celor ale lui Kusturica, trebuie să-şi facă numărul zilnic: multe multe multe (prea multe) minute bârâit scuterul, abia apoi plecat.
Reuşeşti să treci şi de acest hop, reintri în stările profunde, până când nasul îţi este mutat din loc de o duhoare de ceapă prăjită în untură în zori de zi. Deh, e caniculă şi vecina e harnică. Apoi urmează tradiţionala ei ciorbă de oase de porc, cu efect olfactiv aproape instantaneu, anume vomitiv.
Ai şansa să evoluezi spiritual mult în Craiova. În Craiova, la bloc. Oricum, de preferat canicula, decât ingredientele descrise anterior. Oricât de sporit ar fi disconfortul termic, fereastra închisă în timpul meditaţiei. Om shanti om (în ritmuri de ceapă împuţită).

Michel Pepe - Alchimia d'amore
   

sâmbătă, 14 iulie 2012

19 iulie


Mărturisesc: am o relaţie cu ea din 1999. A fost dragoste la prima vedere. Am cunoscut-o în Germania. La început timid, apoi tot mai dependent, îmi petreceam ceasuri la ea. Am continuat relaţia pe parcursul şederilor ulterioare în Germania şi Austria. De câteva ori pe săptămână mergeam la ea. Îmi îngrijea pielea, mă ajuta să spăl rufe, să fac curat. A devenit indispensabilă în existenţa mea. De câte ori ajung într-una dintre ţările menţionate, primul drum îl fac la ea. Şi-mi încarc bateriile de la ea pentru România. Fiecare clipă departe de ea mă face să mă afund în compromisul contrafacerii şi al minimului calitativ. De parcă aş înşela-o.
Însă chinul a luat sfârşit. Ea a venit lângă mine. Pe 19 iulie voi avea, emoţionat, prima întâlnire cu ea în oraşul meu. Vom reînnoda o legătură extraordinară. Mă voi simţi din nou ocrotit, sigur pe mine. Mai am puţin până să mă desfăt la ea.
DM (Drogerie Markt) deschide primul magazin în Craiova. (la Casa Albă)

joi, 12 iulie 2012

Mai tare decât Chuck


Deci da, m-am convins iremediabil, există cineva mai tare decât Chuck Norris, mai inexpugnabil, mai calm în situaţii imposibile. Cineva care e MAI decât Chuck: indubitabil, Jason Statham.

joi, 28 iunie 2012

Vara nu dormim



De ani buni, moda estivală a oltenilor (nu ştiu dacă fenomenul este panromânesc) este….nu, nu neapărat grătarele (ele se fac neţinând cont de anotimp), nici decojitul seminţelor. Nu, este vorba despre „modificări”. Unde? În locuinţe, fireşte. Nu eşti om, dacă nu faci modificări. Să nu-mi spuneţi că n-aţi avut măcar trei-patru vecini care au făcut „modificări”. Şi e treaba lor cum aleg să-şi facă pereţii şvaiţer pentru a da naştere portalurilor ondulate şi lâncede, în cel mai pur stil oriental, lipsit de verticalitate, de aspiraţie spre depăşire, centrat pe trăirea flască a orizontalului fără de perspectivă. E treaba lor de câte ori sparg, trag, dărâmă, fac, dreg, iarăşi fac, iarăşi dreg…Nu am avut vară fără colocatari „modificatori”. La mine în bloc şi în cele învecinate. Acum am, concomitent, trei bucăţi de astfel de exemplare. Una la mine, altele două, în blocurile din faţă. Mai ales de când a lovit aşa-zisă criză, „modificările” în locuinţe au devenit „musthave”, au cunoscut o curbă incredibil de ascendentă, la fel ca vânzările de maşini din România. Halal criză!
Să revin la oile mele. Sau la modificatorii mei. Puţin îmi pasă de ceea ce-şi fac, din partea mea pot să dărâme toţi pereţii şi toată locuinţa şi să leviteze brahmanic la diferite etaje. Treaba lor şi gusturile lor, arcadele lor şi spoturile lor din tavane. Dar (şi sunt atât de sigur că aţi remarcat de atâtea ori pe propriile epiderme) ceea ce mă frapează ca o regulă generală, statistic remarcată în ani şi ani: toţi cei care efectuează „modificări”, le fac la cele mai imposibile şi mai urâte ore, la cea mai mare nesimţire, făcându-te să duci dorul unei planete depopulate. La orele când n-ar deranja pe nimeni, e linişte totală. Remarcabil talentul de a-şi alege nişte ore de stă mintea în loc. Verile, nu dormim, „făcem” modificări.

joi, 21 iunie 2012

Kempes is back


A revenit Kempes. Doamne ajută şi să fie într-un mare ceas bun!
Componenţa Rezident Ex: Ovidiu Ioncu (Kempes) (voce), Tavi Iepan (chitară), Christian Podratzky (bass), Matthias lange (chitară), Florin Cvasa (Flocea) (tobe), Adrian Popescu (chitară)
PS: pentru puţoii convertiţi peste noapte în rockeri: Povestiri din gară nu-i furat de la Cargo, e compus de Iepan, e melodia lui.
PS2: pentru aceiaşi: dacă voi nu aţi auzit decât de Kempes, nu înseamnă că restul băieţilor din trupă nu-s nişte grei. Căutaţi puţin şi informaţi-vă!



marți, 19 iunie 2012

The fields of Athenry


E despre viaţă. Nu doar despre fotbal. Unul dintre cele mai frumoase momente nu doar de la Euro 2012, ci, probabil, din întreaga istorie a soccer-ului. Clipe unice, mai puternice decât orice clip motivaţional. Era minutul 83 al întâlnirii dintre Spania şi Irlanda, ibericii conduceau zdrobitor, cu 4-0, iar Irlanda era trimisă deja acasă de la Campionatul European. A fost momentul în care suporterii irlandezi au început să cânte The fields of Athenry. Un cor uimitor, care a cântat continuu, chiar şi după fluierul final al arbitrului.  Cântecul, compus în 1970 de către Pete St. John (inspirându-se din evenimente ce au avut loc în vremea Foametei irlandeze – 1845-1849), a devenit imnul naţionalei de rugby a Irlandei, al celei de fotbal, al echipei de fotbal Celtic Glasgow, dar şi al englezilor de la Liverpool (versurile fiind modificate, The fields of Anfield Road).
Presa din întreaga lume a înregistrat corespunzător evenimentul, care a fost adăugat inclusiv în wikipedia. Suporterii spanioli au însoţit cu aplauze prestaţia irlandezilor.
Nu e despre fotbal. E despre credinţă, atitudine, respect. E ceva care nu se poate uita. E despre viaţă, în toate ale ei.