sâmbătă, 26 septembrie 2009

Republica Meltenia 1

Revin asupra obsesiei mele, călătoria cu autobuzul nambăr sics prin ză capitala of ză Bănie, ză viligi neimd Craiova. Un astfel de parcurs îl recomand călduros tuturor scriitorilor aflaţi în pană de idei, după un circuit complet, se vor întoarce triumfători la masa de lucru, cu material pentru câteva cărţi.
Câteva zile în urmă: vara mai dădea iama, probabil pentru ultima oară, prin răvăşitul şi zăpăcitul septembrie. Ca atare, oltenii certaţi definitiv cu igiena fac iarăşi ravagii prin mijloacele de transport în comun. În faţa mea, o doamnă lecturează "Gazeta de Sud". Lângă ea, în picioare, un veritabil locuitor al Republicii Meltenia, care, după genocidul olfactiv pe care-l făcea, părea că nu avusese în viaţa lui un "full contact" cu apa şi săpunul. Mirosul emanat în toate cele patru puncte cardinale însemna, pentru majoritatea pasagerilor, o probă demnă de "Cartea Recordurilor", de tipul: "cât rezist fără să respir?" Doamna cu ziarul începe să se ţină cu obstinaţie de nas, pentru a stopa pătrunderea infernală a duhorii. Melteanul, concentrat, lecturează şi el paginile "Gazetei de Sud". Eu îmi îndrept capul spre geam, de unde mai venea o boare de aer curat. O bătrânică de pe rândul paralel, văzându-mă probabil galben la faţă, îmi zâmbeşte poznaş şi îşi vântură mâna prin faţa nasului.
Nu am nimic împotriva tricourilor chinezeşti de plastic, cu condiţia să fie spălate din două în trei minute, fiindcă, altfel, declanşează arma chimică. Femeia cu ziarul, martiră de-a dreptul, începe să aibă gesturi de evidentă nervozitate şi nu face vreun efort de a şi le camufla. Îşi face aer cu mâna, se întoarce fierbând de furie în toate părţile, se ţine de nas, mai are un pic şi explodează. Melteanul puturos, tot mai băgat în ea, citeşte cu gura căscată nu ştiu ce de prin ziar.
Scurtă detensionare a situaţiei: sună Digi Mobilul martirei olfactive. Doamna răspunde nervos, e o colegă de serviciu, nu stie când ajunge la job, n-are chef de taină fiindcă e unu' lângă ea şi pute ca dracu'. Digi Mobilul se închide, colega rămâne, evident, nedumerită.
Atmosfera din autobuz se duce spre climax. Femeia se decide să ia taurul de coarne, împătureşte ziarul, hotărâtă să-l transforme în evantai şi ventilator, pentru a putea supravieţui. Numai că vajnicul locuitor al Melteniei se apleacă foarte politicos şi îi spune: "Doamnă, vă rog mult, mai lăsaţi-l puţin deschis, să termin şi eu articolul!"
Femeia s-a ridicat brusc, a aruncat ziarul în capul melteanului, care l-a cules tacticos şi a continuat lectura. Ea s-a pierdut năucă printre şirurile de oameni care, în faţă, se agăţau de câte o bară de susţinere.

luni, 21 septembrie 2009

Ţării cât mai mult şorici

Eu sunt nebun şi fasonat, fiţos cât încape, recunosc: mă uit cu maximă atenţie pe toate etichetele produselor pe care le cumpăr, în tentativa aproape disperată de a găsi cât mai puţine E-uri, coloranţi, conservanţi etc. În lungile mele liste de lecturi alimentare, mă lovesc cu obstinaţie de omniprezentul şorici. Şoriciul e-n tot şi e-n toate, e-n mine, e-n tine, e-n visele copiilor, e-n stomăcelul celui nenăscut încă. Aproape orice produs din carne conţine inevitabilul şorici. La produsele din carne din porc, mai înţeleg (dar nu consum), însă mă frapează faze de genu': crenvurşti de pui, iar la ingrediente citim ceva de tipul: 5% carne de pui, x% şorici, z% slănină etc. Pate de curcan, care conţine, 1% ficat de curcan, x% şorici, y% slănină etc. De ce nu-i zice pate de şorici? Sau salam din şorici?
Sincer să fiu, fără niciun chef de bâză, nu pricep de unde atâta şorici în ţara asta, e mai mult decât carnea, oasele, grăsimea animalului numit porc. Or exista rase de porci alcătuite numai şi numai din şorici? Că aşa ar cam părea. Până atunci, cred că nu mai e mult până la pasta de roşii care va conţine mai mult şorici decât tomate, castraveţii muraţi cu 95% şorici, conserve de peşte conţinând 2% peşte şi produse derivate din peşte, restul şorici, dextroză şi proteină din soia. Să fim porci până la capăt, nu?

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Fatum şi doi copaci

Una bucată pisică, frumoasă, cuminte, albă. Una bucată pui de pisică, numit Norocel, fiindcă a fost singurul dintre puiuţi care a supravieţuit. Locuiesc într-un garaj, alături de două maşini, ies când vor ei pe sub uşă. Primesc mâncare şi iubire de la cei care încă mai au suflet. Într-o duminică, ia-l pe Norocel de unde nu-i. Căutările, ghidate şi de un mieunat disperat, au condus către un copac, în vârful căruia se afla puiul, ce nu mai putea sa coboare. Până la un punct, se putea urca bine în copac. Apoi treceau prin el nişte cabluri şi ţevi, ce făceau imposibilă ascensiunea până în vârf. Împreună cu distinsa consoartă şi cu o vecină, ne-am străduit 2 ore şi jumătate să-l dăm jos pe pisic. Bineînţeles că pompierii nu au avut chef să se deplaseze, spunând că ei nu vin decât la animale strangulate sau înecate. Cum, aici, nu era cazul, au rămas impasibili. În fine, după aproape trei ore de chin, Norocel a reuşit să ajungă din nou la mama lui.
A doua zi, o maşină condusă de un dement i-a infirmat lui Norocel, într-o fracţiune de secundă, numele transformat în renume. Exact ca la oameni, ceea ce ţi-e scris, se întâmplă. Nu se întâmplase cu o zi înainte, dar, a doua zi, s-a petrecut. La numai 24 de ore după moartea lui Norocel, mama lui a fătat alţi 5 puişori, care, acum, au deschis deja ochii. "Cartea lui Iov" pe viu, o lecţie teribilă de viaţă, transpunerea fidelă a lui "Domnul a dat, Domnul a luat" şi a dat din nou.
Într-o duminică, am primit un apel telefonic de la una dintre fostele mele studente. Îmi dădea o veste şocantă: Loredana, una din prietenele şi colegele ei de facultate îşi găsise sfârşitul într-un accident de circulaţie. Maşina nu circula cu viteză excesivă, însă s-a izbit de singurul pom de pe marginea şoselei. Singurul pom pe o rază de 200 de metri, reţineţi!!!!! Uitaţi de sisteme, de calcule probabilistice, uitaţi de toate teoriile absurdului, de Ionesco sau de Beckett, îi bate viaţa la fundul gol, de departe! Înnebuneşti gândindu-te la copacul uitat în pustie, singurul în care putea lovi maşina. Cu Lori trebuia să mă întâlnesc în februarie 2010, la licenţă. O s-o văd când îl voi vedea şi pe Norocel, cine ştie când va fi asta. Până atunci, rămân doi copaci şi datul, soarta, fatumul. Deşi niciodată n-am crezut în vorba populară "de ceea ce ţi-e scris nu scapi", am început măcar s-o privesc cu respect (cel puţin) de la întâmplările cu copacul lui Norocel şi pomul unic pe o distanţă de 200 de metri.
http://www.gds.ro/Ultima%20ora/2009-08-29/DOLJ%3A+DOI+MOR%C5%A2I+INTR-UN+LOGAN