marți, 17 martie 2015

Abgrund

und dann sprachen wir über Seele
über Erwarten und Geburt
Enttäuschungen als gestörte Nächte und Gedanken an dich
lebendig sind nur die ungelebten Wellen in deinem Haar
und dann sprachen wir über Zittern
deines Leibes in meinen Armen
jenseits der Worte
nur versperrte Keller
ich sprach einen Arm einen Tag ein Leben
du
zwischen uns der Abgrund der Worte



marți, 30 septembrie 2014

Trei evenimente culturale de excepţie la Craiova

Fiindcă m-am făcut un mare leneş şi pentru că lipsa timpului nu este o scuză viabilă, reiau blogăreala. Mai ales că şi prietenul meu, Antoniu Zamfir, mi-a reamintit, amical, promisiunea făcută de mine pe facebook, după Carmina Burana, de a scrie despre acest eveniment şi pe blog. O să scriu, de fapt, despre trei evenimente, care, în opinia mea, până în luna august 2014, au fost evenimentele de excepţie ale Craiovei culturale.

„Nunc obdurat / et tunc curat”   

Carmina Burana a Operei Române din Craiova a încheiat apoteotic Zilele Craiovei 2014. Un spectacol de mare calibru, greu de egalat vreodată ca desfăşurare de forţe şi calitate. În faţa a câtorva mii de privitori s-a derulat un spectacol de muzică, balet, într-un melanj uluitor cu alte arte vizuale, cu parade şi cu jocuri pirotehnice. Două scene imense, o perfectă calibrare între ele, o coregrafie excelent adaptată nu doar mesajului operei, ci şi intenţionalităţii interpretative muzicale. Pe detaliile tehnice nu o să insist, s-a scris destul în presă. Nici pe „povestea” în sine a Carminei, este, de altfel, arhicunoscută. Vreau să mă refer, pe scurt, la designul interior al unui simbolism extraordinar gândit pentru acest adevărat show, figurat plastic şi de desenele pe nisip, proiectate în timpul spectacolul, care potenţau şi reconfigurau mereu semantica derulării evenimenţiale. Nisipul, mesager al efemerului, al unui memento permanent ancorat undeva în substraturile conştiinţei diurne, integrează momentul în eternitate şi în redefineşte pe model palimpsestic, rederulându-i coordonatele şi refăcându-le pe paliere oscilând de la imersia în concret până la transcendere. Carmina Burana în varianta craioveană mi s-a părut un spectacol iniţiatic, tensiunea centrându-se, alternativ, pe rolul de neofit şi de mistagog, pe ideea de pătrundere dincolo de esenţa lucrurilor. Cine s-ar grăbi să catalogheze reprezentaţia ca pe un amestec eteroclit de elemente ce ţin de cultul soarelui, de al lunii, de misterele eleusice, de cele ale piramidelor etc., nu este total în eroare. Îi lipseşte, însă, viziunea integratoare a acestui spectacol, ideea şi doctrina ce reunesc aceste elemente şi le adaugă altele, precum o Carte a Cărţilor holistică, de dinainte de săvârşirea păcatului desprinderii matriceale a omenirii. Pentru mine, Carmina Burana craioveană are povestea ei independentă, reuşind să deruleze, pentru cel atent şi centrat în sine însuşi, cu repeziciune şi precizie rafinate, toate etapele unei călătorii gnostice revelatorii. Este una dintre mizele acestui spectacol de gală, policentric, plurisemantic şi multilevel, cu inserţii şi disjuncţii de sens circulând dialectic. Avem un circuit uman complet, un traseu al sufletului care nu ratează nicio destinaţie, de la iad, până la Rai, reprezentaţia mergând curajos pe disjuncţii de sens care polarizează şi refractă acte ingenue, acte pure şi acte gratuite de cunoaştere umană dincolo de percepţia obişnuită. Arsenalul simbolurilor utilizate nu ocultează înţelegerea, dispunerea şi ponderea lor sunt atent regizate, astfel încât devin nemijlocit auxilii în sprijinul neofitului, pentru ca acesta să-şi redescopere şi reveleze o întreagă ştiinţă ocultată, adânc îngropată într-un inconştient individual racordat prin miliarde de canale întortocheate la acela colectiv.

„this place is an ambush for poetry”

Tot în iunie, Casa de Cultură „Traian Demetrescu” a fost gazda unui eveniment rarisim: Chris Tănăsescu (Margento) a avut un performance la instituţia anterior amintită. Deşi a fost fără trupa Margento, Chris, artist cunoscut şi recunoscut pe toate continetele lumii,  a reuşit să ofere un spectacol de calitate. Este Tănăsescu un slamer? Un poet de sound? Da şi da. Şi mult mai mult de atât. Chris Tănăsescu se întoarce la ceea ce însemna, la origine, poezia, artă sincretică, regină a artelor, îmbrăcată în formă postmodernă. Artistul merge nu doar pe poezia în forma sa tipică de prezentare, ci o îmbină foarte pertinent cu muzica, artele vizuale etc. În esenţă, un fel de şamanism, care aduce poezia, descoperită în orice lucru, de pe alte tărâmuri, în vreme ce pe tine, în calitate de spectator activ, te duce în alte zone, în alte lumi, te transportă spre alte zone ale creaţiei şi conştiinţei.
În spatele a ceea ce face Chris Tănăsescu, stă o întreagă filozofie, o concepţie holistică a Poeziei, devenită permanent tărâm  al unui joc continuu între identificare, dez-identificare şi reidentificare. Graful, locul de joncţiune, dar şi pauzele dintre aceste puncte compun o strategie poetică ce percutează concomitent la diferite paliere ale eului. Poezia este scoasă printr-o diversitate de strategii şi registre din contextul său, este pulverizată, este „plimbată”, remodelată, instigată să se lepede de ea însăşi şi să-şi croiască, aproape cathartic, un nou corp: unul glorios, de lumină.
Deconstrucţie, reconstrucţie într-o dialectică halucinantă uneori: sensul devine „nomad”, translează înspre centri de forţă nicicând bănuiţi. Elementele constitutive ale poezie sunt descompuse până în „atomii” lor, reconfigurarea se produce spontan în structuri eclectice, aparent simple, ce induc şi deduc stări uneori vecine cu taumaturgia. Schimbarea discursului duce la radicale modificări cognitive, expansiunea spre alte arte produce necesarul şoc pentru regrupări polisemantice. „Poemul este o reţea de alte poeme”, scrie Chris Tănăsescu, vorbind şi despre poetul adamic ce încearcă să descopere şi să reinventeze locurile care au generat aceste poeme. Forma de prezentare care se poate adapta unor asemenea concepţii generează, la rându-i, partea „exoterică”, show-ul, adică, spectacolul. În sensul cel mai profund al termenului. În sensul său iniţiatic. Pentru că, de la astfel de spectacole, pleci transformat, repliat pe noi nivele de gândire şi simţire, recalibrat. Locul de unde şi începe şi unde se sfârşeşte poezia este într-o continuă relocare, redefinirea de statut ontic şi poetic se produce determinant printr-un dezechilibru căutat, „meşterit” în aşa fel încât să poată adera la cele mai subtile „nervuri” din straturile profunde.

Rinocerii din noi

Rinocerii lui Ionescu au reînviat sub suflul lui Robert Wilson. Însuşi faptul că marele regizor a montat o piesă în România reprezintă un eveniment în sine. Iar Craiova este privilegiată să aibă alături de ea un astfel de nume. Promovat asiduu, piesa a trezit reacţii mixte în rândul publicului. Pentru cei „iniţiaţi” în stilul artistic al lui Wilson, spectacolul nu a adus mari surprize. Şi nu spun asta în sensul unei „bile negre”. Bob Wilson este consecvent sieşi, având, totuşi, genialitatea de a nu se repeta, chiar dacă recunoşti, de la şapte poşte, ansamblul său conceptual, centrat pe un fin şi exact calculat joc al luminilor, pe dis-punere scenică, pe reasamblare perpetuă a ideaţiei într-o gamă ce se variază permanent, aproape la infinit. De remarcat şi faptul că Wilson scoate mult piesa ionesciană din zona politicului şi o deplasează către un spectru al sondării interioare, al spaimelor refulate, al trăirilor reprimate şi capabile să genereze haos, dezastru şi violenţă, atunci când îşi cer legitimare. Regizorul american îşi configurează spaţiul convenţiei printr-un absurd pulverizat, care se coagulează şi produce propria disoluţie într-un ritm alarmant, de risc pentru un spectator mai puţin empatic.

Incursiunea spre propriul sine al unor actanţi puşi în situaţii de implozie de mecanisme proprii de generare a automatismelor este pavată cu intersecţii dintre cele mai interesante, mai hilare şi mai absurde, efectul de tuşă forţată, nereală este forjat la maxim, pentru ca tocmai dintr-o stridenţă şi din  nefiresc, din răsturnarea stabilităţii ontice să rezulte cel mai firesc cotidian. Masca nu există nici măcar la nivel de forţare, acela de pe scenă este chipul nostru gol-goluţ, fie că ne place, ori ba. Hiperbolizarea gestuală, maximizarea spre grotesc aduce cu sine tragismul incompletitudinii, al neşansei eludării propriei fiinţe într-o abordare anomică cu reducţie spre detaliu. Dar detaliul devine mai mare decât întreg universul, pe care îl şi înghite. Cu forţa unei turme de rinoceri prăvălită din propria aneantizare către o rezolvare mereu prea tardivă şi totdeauna înşelătoare.

luni, 28 aprilie 2014

Festivalul Shakespeare: ziua 5: Bucurie şi poftă de viaţă cu"Propeller"

Am văzut duminică seara ce înseamnă să ştii cu adevărat să ţii o sală permanent în priză şi s-o ridici în picioare. Să faci spectatorul să nu simtă cum trece timpul şi să-i pară foarte rău că spectacolul a luat sfârşit. 
Compania britanică „Propeller” a făcut show total pe scena Naţionalului din Craiova, a creat atmosferă şi, pur şi simplu, a lăsat în urmă o stare de bine fabuloasă. Comedia erorilor chiar a produs în sală hohote prelungite de râs. Cu mijloace moderne, băieţii de la „Propeller” au adus în faţa publicului (cucerit dinainte de începerea piesei de către „nebunii” din Marea Britanie, care deja creau atmosferă pe scenă) o transpunere inedită a piesei shakespeariene. Cu un stil propriu, care a trecut în revistă cam toate tipurile comediei, „Propeller” a mers până la parodierea viguroasă a acestora, într-o meta-piesă cu suflu continuu, susţinut, nepierzând nici un moment publicul din mână, incitându-l permanent, provocându-l dinamic. O piesă interactivă, în care şi improvizaţia şi-a aflat locul său, cu momente foarte atent legate şi coerent structurate.
Energia celor de la „Propeller” a fost în ton perfect cu dinamismul piesei, a fost veselie, bună dispoziţie cât cuprinde, un show în adevăratul sens al cuvântului, cu muzică live (care a continuat şi în pauză, în foaierul Teatrului). Nimic disonant într-o abordare totuşi cu un grad ridicat de risc, aducerea în contemporaneitate fiind de bun gust şi de succes. Până în acest moment, acesta a fost spectacolul cu cea mai mare aderenţă la public. Shakespeare continuă să aibă efect indiferent de forma de „ambalare”, perenitatea operei sale nemaiavând nevoie să fie dovedită. 

duminică, 27 aprilie 2014

Festivalul Shakespeare: ziua 3. Beijing-show not "made in China"


Dacă totul (sau aproape totul) e „made in China”, de ce tocmai o piesă de teatru jucată de chinezi să nu fie 100% „China like”? Teatrul Naţional din Beijing s-a străduit din răsputeri în a treia zi de Festival Shakespeare, însă efectul a fost mult sub aşteptări. Înainte de toate, ideea total nefericită a subtitrării, care era un rezumat lamentabil al mai multor scene. Or, cum mai mulţi dintre spectatorii prezenţi aveau oarecare mici dificultăţi de înţelegere a limbii chineze, efectele replicilor de pe scenă au fost mai degrabă ilare. Şi, cum s-a mers mult pe jocul de replici, noi, privitorii, am fost privaţi de foarte mult efect, trecând prin stări care au variat de la un amuzament iniţial, până la o iritare resimţită în cam toată sala către final (cauzată, e adevărat, şi de faptul că piesa s-a jucat fără pauză, limita de suportabilitate umană, fizică, fiind pusă din greu la încercare şi, deseori, depăşită).
Ceea ce a frapat în sens nu tocmai fericit, a fost „adaptabilitatea” chinezilor. Ne aşteptam la o reprezentare tipic asiatică, însă am avut parte de prea puţin teatru chinezesc autentic şi de mult mai mult europenism deficitar altoit pe o altă perspectivă artistică. O mezalianţă deranjantă, nesalvată de salutarele, dar mult prea rarele elemente figurative tipic chinezeşti, sau de inovaţiile pe aceeaşi filieră, care, utilizate convergent, ar fi putut conferi o altă coagulare şi o altă consistenţă spectacolului. Discrepanţe majore între stiluri insuficient interiorizate şi asumate, care au avut, de prea multe ori, un efect exact contrar celui scontat.

Au existat, este adevărat, şi lucruri cuceritoare. Unul dintre ele a fost tradiţionala cromatică a chinezilor, vizibilă în costume, dulce, delicată, culori care nu violentează ochiul, nuanţe care scot efecte conexe dintre cele mai variate. Iar absolut senzaţional a fost percuţionistul, uluitor, care a însoţit continuu acţiunea, potenţând-o, sau prevestind printr-o expresivitate extraordinară un evenimenţial crâncen. Pentru fiecare sentiment, sau grup de sentimente a existat un ton, redat minunat de un artist formidabil. Centrul de greutate al show-ului, pentru un public nevorbitor de chineză, s-a mutat pe muzica live, ea însăşi un spectacol.

vineri, 25 aprilie 2014

Festivalul Shakespeare: ziua 2. „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Dacă Purcărete este deja un brand, o cheie de identificare şi acces cultural mondial, propria reinventare regizorală este o miză extraordinară, cu care dumnealui se confruntă în acest moment. Purcărete este Purcărete, este „marcă înregistrată”, recognoscibil ca stil, unitar prin viziune. Cu Teatrul Naţional din Budapesta şi al său Cum vă place, Silviu Purcărete este în plin proces de proprie detabuizare şi de anulare a unor derapaje în siajul unui manierism propriu. Cât îi reuşeşte această tentativă salutară de ranforsare a propriului traseu artistic, rămâne de văzut. Personal, nu am trăit mari surprize la acest Purcărete. Nu că spectacolul nu ar fi fost foarte reuşit, însă intervine deja un previzibil al mecanismelor de generare artistică, oricât de mult s-ar încerca intervenţia pe piste de atac unghiular, care „perturbă” fericit stabilitatea frontală a întregului.
Cum am mai scris şi cu alte ocazii, admir la Purcărete jocul său cu spaţiul, pe care îl transformă în personaj, îl destructurează şi reconfigurează continuu, modifică incidenţele sale evolutive, mizând bine dozat pe o permanentă glisare a închiderii şi deschiderii. În Cum vă place, am constatat o plusare a simbolismului cu valenţe, în destule momente, către o inducţie aproape mistică. Personajele se polarizează şi depolarizează permanent în funcţie de elemente constitutive proprii sau aparţinând unei alterităţi circulare, amortizate în succesiuni metamorfozante pline de substanţă. Figurile, din start reontologizate printr-o convenţie interactivă, caută clivaje prin care se pot regrupa şi re-înfiinţa.

Silviu Purcărete îşi continuă, cu această piesă, „joaca de-a / cu teatrul” la un nivel superior, indicii de referinţă ai actului artistic sunt într-o transmutare permanentă, regizorul face iarăşi un tur de forţă prin cele mai importante stiluri, le mixează, le scoate din contexte şi le reordonează după o logică plurivalentă. În rest, am văzut la lucru o trupă bună, cu poftă de joc, răspunzând cu personalitatea-i specifică unui regizor de mâna întâi.

joi, 24 aprilie 2014

Festivalul Shakespeare: ziua 1. Înţelegerea fără de zgomot

Prima zi de Festival Shakespeare, prima reuşită: londonezii de la Globe au încercat să aducă arta mai aproape de public şi să-i obişnuiască pe craioveni cu modalităţile occidentale de abordare teatrală. Şi au şi reuşit, din moment ce nici măcar un debut promiţător de ploaie nu i-a determinat pe cei prezenţi în Piaţa Shakespeare (punct nodal pentru debutul manifestării) să părăsească zona.
O mare şansă a constituit-o faptul că, fiind jucată în aer liber, piesa Mult zgomot pentru nimic nu a avut subtitrare. Cei mai avantajaţi au fost cei care nu ştiau engleza, deoarece, astfel, au avut ocazia de a se concentra pe celelalte elemente care completează cadrul jocului. Oricum, subiectul era suficient de cunoscut pentru a mai fi fost nevoie şi de subtitrare.
Trupa de la Globe m-a prins mai greu, recunosc. M-a indus în eroare, punând fals miza la început pe o abordare în registru clasic, fără surprize mari de receptare şi de conlucrare actoricească. Desfăşurarea ulterioară a adus cu sine nu doar destructurarea schemelor clasice de atac teatral, de impunere scenică şi de receptare, ci şi un miraj al melanjului de registre, de maniere de abordare, debuşând într-un postmodernism interactiv, cu suprapuneri de planuri imersate şi realocări fundamentale într-o supralicitare atent prelucrată şi dozată pe valenţe mereu fascinante.

Londonezii ne-au predat şi lecţii: de dicţie teatrală (jocul pronunţiei a fost un show în sine, vorbirea juca, de multe ori, personajele) de mimică, de amplasament scenic, de extindere şi anulare a convenţiei. Există o multitudine de elemente care configurează o piesă de teatru în afară de textul în sine, acela inteligibil într-o anumită limbă. Mult zgomot pentru nimic a fost pentru anumiţi spectatori, volens nolens, un exerciţiu fabulos de acces la piesă pe toate celelalte căi de decriptare în afară de medierea traducerii.

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Sunetul frânt în vid: "America şi acustica" de Vlad Zografi


În spaţiul gol dintre nimic şi nicăieri lumea îşi joacă ultimele sau cele dintâi mişcări. Între cap şi cap, distanţa este zero. Sau infinită. Ne populăm striaţiile existenţiale vidate cu fantoşe. Cu noi înşine. Ne creăm şi ne re-creăm într-un perpetuum mobile fără vreo finalitate. Noi, creatori, noi, creaţii ale celorlalţi. Ne jucăm şi dejucăm convenţiile ontologice pe linia fină ce separă potenţialitatea de iluzie. Coşmar reiterat cu fiecare nouă tentativă de autoinfliltrare în cadrul angoasant al unei existenţe insuficient create şi suficient de amplasate decalibrat pentru a produce traume.
Între spectatorul şi actorul propriei vieţi, distanţa este insuperabilă. Clivajul duce în anomia asumată până într-un climax ce anulează legăturile de cauzalitate. Dispariţia separaţiei dintre subiect şi obiect al construcţiei existenţiale dărâmă cei din urmă piloni de sprijin. De aici, se instalează haosul. Se intră pe contrasensul vital, coliziunea nu poate fi evitată. Proiecţia mimată a propriei vieţi nu ţine loc de conţinut. Schimbarea halucinantă de planuri din final, accelerarea acesteia, paroxismul şi implozia răsună violent. Se auziseră pe tot parcursul piesei, într-un fundal (încă) destul de bine camuflat şi ţinut sub un oarecare control.
Aceasta este America şi acustica, a lui Vlad Zografi. O piesă surprinzătoare, densă, bine condusă şi cu intarsii şi contorsionări existenţiale dintre cele mai adânci. Este despre cum se aude sunetul frânt în vid. Despre fisurile vieţii şi despre cum se insinuează prin ele găurile negre, centrifuge, polimorfice.
4 aprilie 2014, Daniela Ionescu şi varianta ei de America şi acustica la Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova. Daca din motive personale, dar foarte bine întemeiate, nu mai calc de ceva vreme pe la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova (perioadă de exil autoimpus, ce se va sfârşi curând, când lucrurile vor reintra şi acolo pe făgaşul lor normal), piesa şi jocul Danielei Ionescu au venit ca o necesară gură de aer. Nu o cunoaştem pe cea care a realizat acest one-woman-show . Iar surpriza a fost cu atât mai plăcută să văd o actriţă foarte stăpână pe registrele exprimării, pe care le dozează cu ştiinţă, dar şi cu simţ, empatică la maxim cu rolul, cu care ştie să migreze când spre fundal, când spre prim-plan (şi nu mă refer aici deloc la spaţiul scenic). Un rol reuşit, din care Daniela Ionescu a scos ceea ce era mai bun şi a şi plusat de câteva ori, fără a avea efectul stridenţei, ori pe cel al artificialului.
Cel mai mare cuvânt este „America”. Ne pierdem în el. Între sunetele lui, sunetul nu răzbate. Atât este de mare. Noi suntem America.