au claire de la lune

sufletul se câştigă cu totul

şi se cu tot cerul senin de afară în ciuda

planetelor aliniate vinde pe bucăţele

iată-mă gaură-n zid vezi dincolo de firele de tencuială

şi golurile dintre cărămizile uneori pe la asfinţitul fumului

putrede

ia în mână aerul dintre ele. o! minune! aerul e greu ca

sapa din creier

pe aici se scurge miezul nopţii tu

ai venit spre bolta pământului

mâna olar lut naştere

fugi de-aici!

stop: cineva trebuie să răcnească atât de încet încât

tainele trezirii să nu se ostoiască

să intre regizorul! o! minune? intră

frâu cu frâu şi ciob cu ciob se prăpădeşte

cine unde

o sete

în vifor

[jocuri de lumini fanfară scena de pe când încă redevenisem copil

îţi dau sufletul meu să-l ţii tu

au claire de la lune

iar ea cu totul: mi-l dai mie?

clipiră gene sclipiră stele şi lumi se deschiseră

Pierrot visase o floare şi, în secunda următoare,

floarea.

shortcut: ea puse sufletul lui într-o plasă

fireşte o plasă de cumpărături

dar Pierrot visase o floare

rezumat: ea se duse la piaţă

şi din vânzarea celui nepreţuit olarii

cumpărară ţarina.

ma chandelle est morte

je n’ai plus de feu]

Manu Chao  - Helno Est Mort
   

pentru toate celelalte există

bezna banca norul chipul luminat bezna câinii ploaia crucea flacăra brichetei

10 minute bezna mâinile urletul zăpezii ochii ochii

aerul pieptul stelele pielea pe

febra pisicile piele vorbele agăţate-n

muguri bezna sângele culoarea verde suspinele rărunchii

apoi (pe la nouă fără vreo câteva minute):

sarea chipul sarea bezna anii de

după felul în care sapă

prin mine

cutele (de pe cămaşă? de pe chip?)

răstignirea de dincolo de monitor

urmează (alfabetic): glonţul bezna paşii

din frânturi de drumuri râsetele cafeaua (da, cafeaua!)

masa aşternută (am ratat ordonarea alfabetică) paştele

din ungher inimile sferele casele bezna ochii

din alţi ochi lentila care mulge

blocurile jocurile bezna munţii florile zorile

(acum ar trebui să vină ceea ce e mai frumos)

dar, în loc de asta, scriu „cretă” cu cretă

(şi, la final, dintr-un balon pe sub nori şi pe sub mărăcini): bezna

buzele cuţitul din ele ruga

pentru toate celelalte, există MasterCard

 Jem-Falling for you
   

cam cât dor

deci cam cât ziceai că ţi-a fost dor de mine? cam aşaaa, cât de la pământ

la lună? cam de luni până vineri mi-a fost. până vineri după-amiaza. sâmbăta

iau din amintire

soarele greciei în nări  şi ochii lui verzi la subsuoară şi dau iama-n copaci, iar duminica

e ziua când mă gândesc la tine între opt şi nouă dimineaţa.

cât de dor ţi-a fost de mine? cât un drum la munte la sfârşit

de săptămână, la cetăţile fortificate

din inima altcuiva.

şi? ţi-am lipsit? enorm! cam cât mi-am ostoit dorurile

prin şerpi de vin pe care-am dansat

jocul golului

eşti sufletul meu pereche

da? nu. şi eu cum o să ştiu cine e?

e simplu: dacă ochii lui au culoarea ochilor tăi

şi numele lui începe cu litera numelui tău

(dar nu cu litera neştiută, ascunsă-n scâncetul firii)

şi mai e şi născut aproape în aceeaşi zi cu tine e sufletul

tău

pereche restul e tăcere sleită

în râsul zidului

mi-e dor de tine asta o s-o auzi prin hohotele

mele prelungi şi prin mătasea atingerilor altui suflet,

dar tu să ştii că mi-e dor

(cineva scoate harta secretă cu umbra

paşilor tăi: actul 1: surpriza: nu-s şi ai mei)

nu-i aşa că-ţi va fi dor de mine până dincolo

de sfârşitul lumii? până la vară

apoi mă voi urca pe bicicletă

îmi voi lua rucsacul cu hălci de vorbe în spate

şi mă voi afunda în munţi

(fireşte, cu aparatul foto de gât

actul 2: certificarea: de alt gât)

şi în fiecare umbră  a coniferelor (ce cuvânt ştiinţific!) ţi se va părea

că mă vezi? nu. dar, desigur, aşa îţi voi spune

mai spre iarnă, la gura sobei, la gura ta,

când va veni actul trei (scena opt: sufletul lumina prăpastia)

Alla Pugaciova-Million alih roz
   

Unde se termină Faust şi de unde începe Prospero

Este şi nu este bine venită o piesă a lui Purcărete pe scena Naţionalului craiovean. Este bine venită pentru că mai avem ocazia să i vedem teatru. În rest, după astfel de piese, ar fi necesară punerea lacătului pe Teatrul „Marin Sorescu”, pentru că discrepanţa dintre piesele lui Silviu Purcărete şi mizilicul servit în rest pe post de „stagiune” e atât de mare, încât o ultimă fărâmă de bun simţ care mi-a mai rămas mă împiedică s-o descriu aşa cum s-ar cuveni.

Dincolo de jocul excelent al lui Sorin Leoveanu (Miranda / Caliban) şi al lui Ilie Gheorghe (Prospero), secondaţi bine de restul trupei, motivant la Purcărete rămâne spaţiul scenic, autonom, care se joacă pe sine însuşi, autoreflexiv, autogenerant, el însuşi personaj. Un spaţiu care dispune eroii, devenind sinonim cu însăşi viaţa şi cu mecanismele sale de certificare şi de abducţie. Lumea /spaţiu e proliferantă, polistratificată, planurile îşi modifică din mers ontologia. Totdeauna am admirat ceea ce ştie sa facă Purcărete cu spaţiul. Axele spaţiale din O furtună intuiesc teroarea intrinsecă sufletului, o scot la suprafaţă, o potenţează. Şi încearcă s-o rezolve cathartic. Încearcă în sensul că oferă premisele pentru aşa ceva. Restul, e treaba privitorului, dacă se poate purifica, sau ba. Ritmic prin umplerea, dispariţia, absorbţia şi transformarea imprimată eroilor, spaţiul devine o proiecţie a unui subconştient pulverizat de dihotomia creator-creatură, nicicând rezolvată sau măcar atrasă către calea unei soluţii de acceptare. Şi încă o dihotomie care calibrează intens conflictul: cea între natură şi civilizaţie, între a stăpâni natura prin raţiunea actanţială şi a trăi „inconştient” starea paradisiacă.

În rest, Purcărete l-a construit pe Prospero poate puţin prea faustic, Ariel, spirit al aerului, devine un Mefistofel în O furtună, translează categoriile. Revenind la Faust, sunt suficiente scene în camera-lume a lui Prospero în care Purcărete chiar reuşeşte să lovească puternic pe partea de impresie, de emoţie, aducând foarte sugestiv imaginea de Hexenküche sau de Walpurgisnacht. Avem regizor, avem piesă, avem coloană sonoră, avem actori care joacă, avem spaţiu al convenţiei. 

Distribuţia: 
Ilie Gheorghe, Sorin Leoveanu, Valentin Mihali, Romaniţa Ionescu,Adrian Andone, Angel Rababoc, Constantin Cicort, Nicolae Poghirc, Cătălin Băicuș, George Albert Costea, Mircea Tudosă, Iulia Lazăr, Iulia Colan, Petra Zurba, Monica Ardeleanu. 

Regia: Silviu Purcărete

 
Adaptare: Silviu Purcărete, după traducerile lui G. Volceanov, L. Leviţchi, Ioana Ieronim, David Esrig, ale regizorului însuşi
Scenografie: Dragoş Buhagiar 

Muzica: Vasile Şirli 

Sisi: foaie verde de bostan / o prinţesă şi-un cioban

Partea cea mai rea în cadrul lansărilor de carte e că te vezi cu oameni. Partea cu adevărat rea, maximul posibil, e când prezinţi o carte sau, şi mai şi, o lansezi pe a ta. Azi m-a ferit Sfântul de una dintre cele două posturi, aşa că doar am luat loc cuminte în rândurile publicului auditor cu luare aminte. Efort mult prea mare şi aşa.

Şi, în invazia de după lansare, se apropie de mine dumnealui, dânsul, el, domnul respectiv care mi se adresează cu „domnu’ Cosmin” (deşi eu nu-l cunosc, dar deh, asta e, plătesc preţul celebrităţii mele absolute), fapt care îmi câştigă iremediabil atenţia, dar nu faţă de el, ci faţă de menajarea neuronilor mei. Şi îmi vorbeşte de un tânăr autor (după ce l-am zărit pe împricinat am realizat cât de relativă este chestiunea cu tinereţea şi bătrâneţea), deosebit de promiţător bla bla bla. Care scrisese o monografie a unei localităţi (aşa că, de unde până unde, legătura cu mine, sau cu zona mea de interes?). Informaţiile curg şuvoaie peste mine, în vreme ce, scârbit de soarele de afară, de secătura de primăvară care iarăşi se pregăteşte să-şi facă apariţia prin peisaj, căutam disperat strategii de obliterare cât mai politicoasă dintr-un peisaj literar third hand.

Partea cea mai bună atunci când te întâlneşti cu oamenii e că afli „neşte” chestii tari de tot, fără de care, cel puţin în viaţa asta, n-ai prea mai reuşi să vieţuieşti. De pildă, antenele mele se centrează brusc spre emitentul înflăcărat, atunci când aud numele Sisi. Care a fost şi prin Herculane (fapt ştiut, de altfel). Şi nu numai că a fost prinţesa pe la Băi, dar cică a mai şi găsit un cioban român vorbitor de germană (dovadă peremptorie a gradului de civilitate a unui neam aflat acum în pragul colapsului cultural). Cu respectivul cioban, Sisi ar fi avut şi o aventură. Erotism pur. Prinţesa austriacă i-ar fi dat păstorului un inel (probabil mulţumită de prestaţia voinicului), ce ar fi fost găsit acum de „junele” autor la descendenţii ciobăneşti. Aaa, şi nu e gata: ciobanul s-ar fi dus să se spovedească la popă după aventura cu Sisi (eu, mai degrabă, l-aş bănui că s-a dus să se laude, în fapt, avea cu ce, mă, avea cu ce), iar preotul l-ar fi întrebat: „Dânsei i-a plăcut?”; „Da, părinte!” „Ei, atunci se iartă!”. Din toată povestea, cel mai mult îmi place, aţi ghicit, popa! Şi plurilingvismul ciobanului!

Am fost pe urmele prinţesei Elisabeth von Österreich-Ungarn prin Germania (pe Ludwigstraße, în München, acolo unde s-a născut), apoi prin Viena, în Italia, (la Meran). La doi paşi de mine, la Herculane, n-o căutasem pe Sisi. Totuşi, cred că e prima şi singura dată în istorie, când le-am tras-o şi noi zdravăn austriecilor!

O să mă mai duc când sunt lansări de carte!

The road to awe

Ochii se deschid când se topeşte zăpada. Măruntaiele pământului şi visele din parcuri. Oamenii se plimbă prin parcuri. Aleargă prin ei şi gâfâie. Trag aer în măduvă şi au impresia că aleargă prin parcuri şi că se unduiesc pe simfonia aerului expirat.

Mersul pe sub paşi. Ochii aruncaţi printre coastele rupte ale lumii. Echilibristica pe urmele paşilor de ieri. Iadul verde de sub capitularea zăpezii.

Noi vedem. Voi vedeaţi. Ei. Cu ei este altă poveste. Ei se cunosc din alte parcuri. De demult. Eu voi vedea. Prin tine şi dincolo de tine. Doar zăpada în lacrimi. Tu vezi. El văzuse. Cu ochii câinelui văzuse, cu botul câinelui văzuse.

Când mor, câinii pun urechea stângă pe pământ şi ascultă cu luare aminte. Ascultă urmele de oase îngropate de ei cândva în glie. Urmele de soare. Apoi, scâncesc uşor şi înoată prin pământ. Şi e gata.

Death is the road to awe.

Când mor, parcurile se retrag în ochi. Ochii se fac verzi. O lacrimă subţire şi e gata.

Death is the road through the green mile.

 

Clint Mansell- Death is the Road to Awe
   

Ultima secundă. Constatare: singur

„Prea mult Rourke şi prea puţin Aronofski”, scria cineva despre The wrestler. E mai mult Aronofski decât se poate surprinde la o primă privire. E foarte mult. Aronofski cel adevărat, cu toate mecanismele lui de sublicitare a lumii, se vede în interstiţiile ce iau naştere în palierele evenimenţiale ale peliculei. The wrestler impresionează, fără îndoială, şi prin prestaţia lui Mickey Rourke (care, în sfârşit, mi-a plăcut), care e întruchiparea vie a conştiinţei că a ajuns „o bucată de carne stricată”. Tipică pentru personajele lui Darren Aronofski este tocmai conştientizarea care declanşează criza şi extincţia.

Ce-ţi mai rămâne atunci când vezi că toate cotloanele din viaţa ta sunt goale? Saltul în gol. Ca ultim gest. Ca incizie mundană. Nici măcar ca regăsire de sine. Ca potenţare a vidului. Moartea nici măcar ca urlet. Saltul în gol ca o gură aprioric încremenită (Requiem for a dream are acelaşi tipar al absenţei crude a oricărei soteriologii).

Ce faci atunci când soseşte cea din urmă clipă a Terrei? Când Apocalipsa bate la uşă? Te ascunzi într-un cort iluzoriu, fără nicio pânză. Într-un cadru care ar ţine loc de cort. Şi aştepţi inevitabilul. În clipa finală, descoperi că eşti singur. Şi că orice adăpost ţi-ai fi creat în timpul vieţii, din orice material ar fi el (religios, social, filosofic, esoteric etc.) este doar o ramă insuficientă, capabilă doar să-ţi potenţeze angoasele. Cam aceasta ar fi, rezumată la maxim, ideea din pelicula lui Lars von Trier, Melancholia (pentru mine, de departe cel mai bun film al anului trecut).

În astfel de puncte se întâlnesc The wrestler şi Melancholia. Fie că este sfârşitul individului, sau cel planetar, golul, singurătatea, iluzia unui adăpost devin factorii-cheie ai morţii ca definitivare a lipsei de sens.

Ce faci atunci când arunci o ultimă privire prin viaţa ta şi vezi toate fantele care ar putea să disipeze absurdul pustii? Ieşi din corzi. Te urci pe ele. Şi te arunci în gol cu lumea-n piept. Şi nu mai urmează nimic.

Clint Mansell - Stay With Me