luni, 28 aprilie 2014

Festivalul Shakespeare: ziua 5: Bucurie şi poftă de viaţă cu"Propeller"

Am văzut duminică seara ce înseamnă să ştii cu adevărat să ţii o sală permanent în priză şi s-o ridici în picioare. Să faci spectatorul să nu simtă cum trece timpul şi să-i pară foarte rău că spectacolul a luat sfârşit. 
Compania britanică „Propeller” a făcut show total pe scena Naţionalului din Craiova, a creat atmosferă şi, pur şi simplu, a lăsat în urmă o stare de bine fabuloasă. Comedia erorilor chiar a produs în sală hohote prelungite de râs. Cu mijloace moderne, băieţii de la „Propeller” au adus în faţa publicului (cucerit dinainte de începerea piesei de către „nebunii” din Marea Britanie, care deja creau atmosferă pe scenă) o transpunere inedită a piesei shakespeariene. Cu un stil propriu, care a trecut în revistă cam toate tipurile comediei, „Propeller” a mers până la parodierea viguroasă a acestora, într-o meta-piesă cu suflu continuu, susţinut, nepierzând nici un moment publicul din mână, incitându-l permanent, provocându-l dinamic. O piesă interactivă, în care şi improvizaţia şi-a aflat locul său, cu momente foarte atent legate şi coerent structurate.
Energia celor de la „Propeller” a fost în ton perfect cu dinamismul piesei, a fost veselie, bună dispoziţie cât cuprinde, un show în adevăratul sens al cuvântului, cu muzică live (care a continuat şi în pauză, în foaierul Teatrului). Nimic disonant într-o abordare totuşi cu un grad ridicat de risc, aducerea în contemporaneitate fiind de bun gust şi de succes. Până în acest moment, acesta a fost spectacolul cu cea mai mare aderenţă la public. Shakespeare continuă să aibă efect indiferent de forma de „ambalare”, perenitatea operei sale nemaiavând nevoie să fie dovedită. 

duminică, 27 aprilie 2014

Festivalul Shakespeare: ziua 3. Beijing-show not "made in China"


Dacă totul (sau aproape totul) e „made in China”, de ce tocmai o piesă de teatru jucată de chinezi să nu fie 100% „China like”? Teatrul Naţional din Beijing s-a străduit din răsputeri în a treia zi de Festival Shakespeare, însă efectul a fost mult sub aşteptări. Înainte de toate, ideea total nefericită a subtitrării, care era un rezumat lamentabil al mai multor scene. Or, cum mai mulţi dintre spectatorii prezenţi aveau oarecare mici dificultăţi de înţelegere a limbii chineze, efectele replicilor de pe scenă au fost mai degrabă ilare. Şi, cum s-a mers mult pe jocul de replici, noi, privitorii, am fost privaţi de foarte mult efect, trecând prin stări care au variat de la un amuzament iniţial, până la o iritare resimţită în cam toată sala către final (cauzată, e adevărat, şi de faptul că piesa s-a jucat fără pauză, limita de suportabilitate umană, fizică, fiind pusă din greu la încercare şi, deseori, depăşită).
Ceea ce a frapat în sens nu tocmai fericit, a fost „adaptabilitatea” chinezilor. Ne aşteptam la o reprezentare tipic asiatică, însă am avut parte de prea puţin teatru chinezesc autentic şi de mult mai mult europenism deficitar altoit pe o altă perspectivă artistică. O mezalianţă deranjantă, nesalvată de salutarele, dar mult prea rarele elemente figurative tipic chinezeşti, sau de inovaţiile pe aceeaşi filieră, care, utilizate convergent, ar fi putut conferi o altă coagulare şi o altă consistenţă spectacolului. Discrepanţe majore între stiluri insuficient interiorizate şi asumate, care au avut, de prea multe ori, un efect exact contrar celui scontat.

Au existat, este adevărat, şi lucruri cuceritoare. Unul dintre ele a fost tradiţionala cromatică a chinezilor, vizibilă în costume, dulce, delicată, culori care nu violentează ochiul, nuanţe care scot efecte conexe dintre cele mai variate. Iar absolut senzaţional a fost percuţionistul, uluitor, care a însoţit continuu acţiunea, potenţând-o, sau prevestind printr-o expresivitate extraordinară un evenimenţial crâncen. Pentru fiecare sentiment, sau grup de sentimente a existat un ton, redat minunat de un artist formidabil. Centrul de greutate al show-ului, pentru un public nevorbitor de chineză, s-a mutat pe muzica live, ea însăşi un spectacol.

vineri, 25 aprilie 2014

Festivalul Shakespeare: ziua 2. „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Dacă Purcărete este deja un brand, o cheie de identificare şi acces cultural mondial, propria reinventare regizorală este o miză extraordinară, cu care dumnealui se confruntă în acest moment. Purcărete este Purcărete, este „marcă înregistrată”, recognoscibil ca stil, unitar prin viziune. Cu Teatrul Naţional din Budapesta şi al său Cum vă place, Silviu Purcărete este în plin proces de proprie detabuizare şi de anulare a unor derapaje în siajul unui manierism propriu. Cât îi reuşeşte această tentativă salutară de ranforsare a propriului traseu artistic, rămâne de văzut. Personal, nu am trăit mari surprize la acest Purcărete. Nu că spectacolul nu ar fi fost foarte reuşit, însă intervine deja un previzibil al mecanismelor de generare artistică, oricât de mult s-ar încerca intervenţia pe piste de atac unghiular, care „perturbă” fericit stabilitatea frontală a întregului.
Cum am mai scris şi cu alte ocazii, admir la Purcărete jocul său cu spaţiul, pe care îl transformă în personaj, îl destructurează şi reconfigurează continuu, modifică incidenţele sale evolutive, mizând bine dozat pe o permanentă glisare a închiderii şi deschiderii. În Cum vă place, am constatat o plusare a simbolismului cu valenţe, în destule momente, către o inducţie aproape mistică. Personajele se polarizează şi depolarizează permanent în funcţie de elemente constitutive proprii sau aparţinând unei alterităţi circulare, amortizate în succesiuni metamorfozante pline de substanţă. Figurile, din start reontologizate printr-o convenţie interactivă, caută clivaje prin care se pot regrupa şi re-înfiinţa.

Silviu Purcărete îşi continuă, cu această piesă, „joaca de-a / cu teatrul” la un nivel superior, indicii de referinţă ai actului artistic sunt într-o transmutare permanentă, regizorul face iarăşi un tur de forţă prin cele mai importante stiluri, le mixează, le scoate din contexte şi le reordonează după o logică plurivalentă. În rest, am văzut la lucru o trupă bună, cu poftă de joc, răspunzând cu personalitatea-i specifică unui regizor de mâna întâi.

joi, 24 aprilie 2014

Festivalul Shakespeare: ziua 1. Înţelegerea fără de zgomot

Prima zi de Festival Shakespeare, prima reuşită: londonezii de la Globe au încercat să aducă arta mai aproape de public şi să-i obişnuiască pe craioveni cu modalităţile occidentale de abordare teatrală. Şi au şi reuşit, din moment ce nici măcar un debut promiţător de ploaie nu i-a determinat pe cei prezenţi în Piaţa Shakespeare (punct nodal pentru debutul manifestării) să părăsească zona.
O mare şansă a constituit-o faptul că, fiind jucată în aer liber, piesa Mult zgomot pentru nimic nu a avut subtitrare. Cei mai avantajaţi au fost cei care nu ştiau engleza, deoarece, astfel, au avut ocazia de a se concentra pe celelalte elemente care completează cadrul jocului. Oricum, subiectul era suficient de cunoscut pentru a mai fi fost nevoie şi de subtitrare.
Trupa de la Globe m-a prins mai greu, recunosc. M-a indus în eroare, punând fals miza la început pe o abordare în registru clasic, fără surprize mari de receptare şi de conlucrare actoricească. Desfăşurarea ulterioară a adus cu sine nu doar destructurarea schemelor clasice de atac teatral, de impunere scenică şi de receptare, ci şi un miraj al melanjului de registre, de maniere de abordare, debuşând într-un postmodernism interactiv, cu suprapuneri de planuri imersate şi realocări fundamentale într-o supralicitare atent prelucrată şi dozată pe valenţe mereu fascinante.

Londonezii ne-au predat şi lecţii: de dicţie teatrală (jocul pronunţiei a fost un show în sine, vorbirea juca, de multe ori, personajele) de mimică, de amplasament scenic, de extindere şi anulare a convenţiei. Există o multitudine de elemente care configurează o piesă de teatru în afară de textul în sine, acela inteligibil într-o anumită limbă. Mult zgomot pentru nimic a fost pentru anumiţi spectatori, volens nolens, un exerciţiu fabulos de acces la piesă pe toate celelalte căi de decriptare în afară de medierea traducerii.

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Sunetul frânt în vid: "America şi acustica" de Vlad Zografi


În spaţiul gol dintre nimic şi nicăieri lumea îşi joacă ultimele sau cele dintâi mişcări. Între cap şi cap, distanţa este zero. Sau infinită. Ne populăm striaţiile existenţiale vidate cu fantoşe. Cu noi înşine. Ne creăm şi ne re-creăm într-un perpetuum mobile fără vreo finalitate. Noi, creatori, noi, creaţii ale celorlalţi. Ne jucăm şi dejucăm convenţiile ontologice pe linia fină ce separă potenţialitatea de iluzie. Coşmar reiterat cu fiecare nouă tentativă de autoinfliltrare în cadrul angoasant al unei existenţe insuficient create şi suficient de amplasate decalibrat pentru a produce traume.
Între spectatorul şi actorul propriei vieţi, distanţa este insuperabilă. Clivajul duce în anomia asumată până într-un climax ce anulează legăturile de cauzalitate. Dispariţia separaţiei dintre subiect şi obiect al construcţiei existenţiale dărâmă cei din urmă piloni de sprijin. De aici, se instalează haosul. Se intră pe contrasensul vital, coliziunea nu poate fi evitată. Proiecţia mimată a propriei vieţi nu ţine loc de conţinut. Schimbarea halucinantă de planuri din final, accelerarea acesteia, paroxismul şi implozia răsună violent. Se auziseră pe tot parcursul piesei, într-un fundal (încă) destul de bine camuflat şi ţinut sub un oarecare control.
Aceasta este America şi acustica, a lui Vlad Zografi. O piesă surprinzătoare, densă, bine condusă şi cu intarsii şi contorsionări existenţiale dintre cele mai adânci. Este despre cum se aude sunetul frânt în vid. Despre fisurile vieţii şi despre cum se insinuează prin ele găurile negre, centrifuge, polimorfice.
4 aprilie 2014, Daniela Ionescu şi varianta ei de America şi acustica la Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova. Daca din motive personale, dar foarte bine întemeiate, nu mai calc de ceva vreme pe la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova (perioadă de exil autoimpus, ce se va sfârşi curând, când lucrurile vor reintra şi acolo pe făgaşul lor normal), piesa şi jocul Danielei Ionescu au venit ca o necesară gură de aer. Nu o cunoaştem pe cea care a realizat acest one-woman-show . Iar surpriza a fost cu atât mai plăcută să văd o actriţă foarte stăpână pe registrele exprimării, pe care le dozează cu ştiinţă, dar şi cu simţ, empatică la maxim cu rolul, cu care ştie să migreze când spre fundal, când spre prim-plan (şi nu mă refer aici deloc la spaţiul scenic). Un rol reuşit, din care Daniela Ionescu a scos ceea ce era mai bun şi a şi plusat de câteva ori, fără a avea efectul stridenţei, ori pe cel al artificialului.
Cel mai mare cuvânt este „America”. Ne pierdem în el. Între sunetele lui, sunetul nu răzbate. Atât este de mare. Noi suntem America.  

luni, 13 ianuarie 2014

"Bucuria mea sunt oamenii"


„Domn’ profesor, veniţi încoace!”. Cuvintele m-au lovit în moalele capului. Bătrânul cu părul alb prins în coadă, rezemat de icoana Sfântului Nicolae, mă privea cu ochii săi clari şi blajini. Nu mă văzuse în viaţa lui. Straiele aspre de călugăr şi cuvintele sale. Nu mă cunoştea. Cu toate acestea, îmi numise meseria. Îmi dă crucea lui de lemn, de la gât, să o sărut. Mă binecuvântează şi cuvintele ies şoptit din gura lui, în perfect acord cu nevoile, dorinţele, sau ofurile mele. „Macarie mă cheamă. Macarie.” Repetă. Faceţi un acatist cu viii şi morţii şi aduceţi-l la mine.
Mă îndepărtez cu spatele la el, încă nevenindu-mi să cred. Acatistul făcut. Predat în mâinile monahului. „După ce terminaţi în biserică, veniţi la mine. Acolo unde e crucea, e chilia mea.” Căutăm chilia bătrânului. Nu o dibuim. Îl întrebăm pe băiatul care pare a avea grijă de bunul mers al treburilor mici din mănăstire. „Veniţi cu mine”, ne spune scurt. Ajungem la chilie. O cruce de lemn, făcută din scânduri ne dă semn că acolo sălăşluieşte monahul. Suntem invitaţi să pătrundem în incinta scundă. Două cămăruţe pline de icoane şi cărţi sfinte. Ticsite de icoane. Pe pereţi, sunt toţi prietenii monahului Macarie de la mănăstirea din Popânzăleşti.
E aspru postitor. Şi rugător. Ţine post negru lunea, miercurea şi vinerea. Face rugăciuni noaptea. Ziua. Oricând. Mănâncă doar puţină pâine, lămâie şi bea câte o gură de apă. Şi se roagă continuu. Trecut prin viaţă (navigator, de meserie) a ales, acum 22 de ani, calea călugăriei. Se roagă prin cuvinte. În gând. Se roagă prin lacrimi. „Mă uit la icoana Maicii Domnului şi plâng”, ne spune. Ne pofteşte să luăm loc pe patul său tare, în vreme ce el se aşază pe un scăunel jos. Văd o poză şi întreb: „Părintele Argatu?”. „Da!” Ochii i se înveselesc brusc. „Prietenul meu!”. Bătrânul, de loc din părţile Banatului, ne povesteşte despre părintele Argatu. Cele aflate din cărţi despre Ilarion Argatu devin reale în povestirile monahului care stă în faţa noastră.
Viaţa aspră nu i-a răpit bucuria. „Bucuria mea sunt oamenii”, ne zădărniceşte orice tentativă de a pleca, spre a nu-l deranja. Zeci de acatiste lăsate de oameni, fotografii, nădejde, disperare strânse în chilia bătrânului. „Mă trezesc noaptea, la două şi mă rog pentru cei care mi-au cerut-o. Pentru toţi. Aprind lumânări pentru cei morţi, să aibă în lumea de dincolo.”
A trecut prin chinul spitalelor. Operaţii. Boli. Abia a venit din spital, din Craiova. Peste o săptămână, pleacă în spital, la Bucureşti, unde va sta o lună. „Pe 19 ianuarie e ziua mea sfântă. Sfântul Macarie. Iar pe 9 martie împlinesc 80 de ani.” În spital, deşi nu se putea deplasa, se ridica din pat şi ieşea pe coridor, să-şi citească rugăciunile. Îl deranja televizorul din salon.
Cât Dumnezeu încape între nişte pereţi joşi şi sub nişte geamuri acoperite cu pânză! Şi cât har în oamenii aleşi de Dumnezeu. Nu de ierarhii strâmbe. Lumeşti. Popeşti. Cum or fi ele. Zăresc o fotografie cu Părintele Arsenie Boca. Întreb: „Chiar dacă biserica nu l-a declarat sfânt” (de parcă sfinţenia stă în decrete!) „credeţi că Părintele Arsenie e sfânt?”. Se opreşte din căutatul prin hârtii, se îndreaptă şi spune răspicat ceea ce mai toţi ştim: „Părintele a fost sfânt din timpul vieţii. A fost şi este!”
Dialogul trece dincolo de orice canon. Că aşa binevoieşte Divinitatea. Să nu se lase încorsetată. Şi să izvorască din oameni curaţi. Fiindcă mie nu-mi iese din cap că Iisus a fost unul dintre marii anticanonici. În chiliuţa călugărului Macarie, e Dumnezeu cel viu. Nu cel mort, făcut de oameni, sinoade şi alte rigori. 

miercuri, 20 noiembrie 2013

Despre oamenii-model


Oamenii-model vin de pe alte planete şi trăiesc printre noi netrăind printre noi. Îşi duc viaţa de obşte pitiţi prin ungherele propriilor cărţi, de unde sunt smulşi arareori, cu eforturi şi cu tumefieri ale propriei sensibilităţi ca efect. Soarele nostru, sub care s-au născut şi ei, deloc întâmplător, le arde altfel sufletul. Fiecare secundă, o explozie solară. Orice respiraţie, un exerciţiu de supravieţuire. Orice rând scris de ei, o contorsionare încleştată a eului, în tentativa de a trăi lumea la alte grade şi la alte intensităţi.
            Nu ştim de unde vin oamenii-model. Habar nu avem unde trăiesc, unde se duc, ce mănâncă seara, sau ce visează atunci când se spală pe dinţi. Îi zărim de prea multe ori trecând pe lângă noi, ca să-i mai putem vedea. Le strângem mâna de prea multe ori, ca să mai simţim particulele ce ţâşnesc din degetele lor atunci când scriu.
            Oameni de acest soi. Oameni-model. Sunt rari. Abia îi găseşti într-o viaţă. Eşti norocos atunci când dai cumva de ei. Sunt „model” pentru că îţi descoperă, prin felul în care scriu şi în care trăiesc (adesea cele două devenind sinonime) un model în haos: de linişte, de cumpătare, de bun-simţ, o organizare şi o relansare paradigmatică existenţială care te face, de fiecare dată, să-ţi reconsideri priorităţile. Şi să constaţi, iarăşi şi iarăşi, cât de haos ai devenit. Şi cât de mult te-ai depărtat de modelul originar.
        Doi dintre ei au citit marţi seară la „Scriitori la Tradem”. Cornel Mihai Ungureanu şi Silviu Gongonea. Erau timpuri când mă întrebam acut din ce galaxii mai bune s-au rătăcit cei doi în universul nostru. Acum nu mă mai întreb. Mă bucur de ei, de prezenţa lor, de norocul meu de a-i cunoaşte. Şi, ori de câte ori îi văd, măsor cu rigla literei şi a simţirii distanţa care mă separă de model.