sâmbătă, 5 aprilie 2014

Sunetul frânt în vid: "America şi acustica" de Vlad Zografi


În spaţiul gol dintre nimic şi nicăieri lumea îşi joacă ultimele sau cele dintâi mişcări. Între cap şi cap, distanţa este zero. Sau infinită. Ne populăm striaţiile existenţiale vidate cu fantoşe. Cu noi înşine. Ne creăm şi ne re-creăm într-un perpetuum mobile fără vreo finalitate. Noi, creatori, noi, creaţii ale celorlalţi. Ne jucăm şi dejucăm convenţiile ontologice pe linia fină ce separă potenţialitatea de iluzie. Coşmar reiterat cu fiecare nouă tentativă de autoinfliltrare în cadrul angoasant al unei existenţe insuficient create şi suficient de amplasate decalibrat pentru a produce traume.
Între spectatorul şi actorul propriei vieţi, distanţa este insuperabilă. Clivajul duce în anomia asumată până într-un climax ce anulează legăturile de cauzalitate. Dispariţia separaţiei dintre subiect şi obiect al construcţiei existenţiale dărâmă cei din urmă piloni de sprijin. De aici, se instalează haosul. Se intră pe contrasensul vital, coliziunea nu poate fi evitată. Proiecţia mimată a propriei vieţi nu ţine loc de conţinut. Schimbarea halucinantă de planuri din final, accelerarea acesteia, paroxismul şi implozia răsună violent. Se auziseră pe tot parcursul piesei, într-un fundal (încă) destul de bine camuflat şi ţinut sub un oarecare control.
Aceasta este America şi acustica, a lui Vlad Zografi. O piesă surprinzătoare, densă, bine condusă şi cu intarsii şi contorsionări existenţiale dintre cele mai adânci. Este despre cum se aude sunetul frânt în vid. Despre fisurile vieţii şi despre cum se insinuează prin ele găurile negre, centrifuge, polimorfice.
4 aprilie 2014, Daniela Ionescu şi varianta ei de America şi acustica la Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova. Daca din motive personale, dar foarte bine întemeiate, nu mai calc de ceva vreme pe la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova (perioadă de exil autoimpus, ce se va sfârşi curând, când lucrurile vor reintra şi acolo pe făgaşul lor normal), piesa şi jocul Danielei Ionescu au venit ca o necesară gură de aer. Nu o cunoaştem pe cea care a realizat acest one-woman-show . Iar surpriza a fost cu atât mai plăcută să văd o actriţă foarte stăpână pe registrele exprimării, pe care le dozează cu ştiinţă, dar şi cu simţ, empatică la maxim cu rolul, cu care ştie să migreze când spre fundal, când spre prim-plan (şi nu mă refer aici deloc la spaţiul scenic). Un rol reuşit, din care Daniela Ionescu a scos ceea ce era mai bun şi a şi plusat de câteva ori, fără a avea efectul stridenţei, ori pe cel al artificialului.
Cel mai mare cuvânt este „America”. Ne pierdem în el. Între sunetele lui, sunetul nu răzbate. Atât este de mare. Noi suntem America.  

luni, 13 ianuarie 2014

"Bucuria mea sunt oamenii"


„Domn’ profesor, veniţi încoace!”. Cuvintele m-au lovit în moalele capului. Bătrânul cu părul alb prins în coadă, rezemat de icoana Sfântului Nicolae, mă privea cu ochii săi clari şi blajini. Nu mă văzuse în viaţa lui. Straiele aspre de călugăr şi cuvintele sale. Nu mă cunoştea. Cu toate acestea, îmi numise meseria. Îmi dă crucea lui de lemn, de la gât, să o sărut. Mă binecuvântează şi cuvintele ies şoptit din gura lui, în perfect acord cu nevoile, dorinţele, sau ofurile mele. „Macarie mă cheamă. Macarie.” Repetă. Faceţi un acatist cu viii şi morţii şi aduceţi-l la mine.
Mă îndepărtez cu spatele la el, încă nevenindu-mi să cred. Acatistul făcut. Predat în mâinile monahului. „După ce terminaţi în biserică, veniţi la mine. Acolo unde e crucea, e chilia mea.” Căutăm chilia bătrânului. Nu o dibuim. Îl întrebăm pe băiatul care pare a avea grijă de bunul mers al treburilor mici din mănăstire. „Veniţi cu mine”, ne spune scurt. Ajungem la chilie. O cruce de lemn, făcută din scânduri ne dă semn că acolo sălăşluieşte monahul. Suntem invitaţi să pătrundem în incinta scundă. Două cămăruţe pline de icoane şi cărţi sfinte. Ticsite de icoane. Pe pereţi, sunt toţi prietenii monahului Macarie de la mănăstirea din Popânzăleşti.
E aspru postitor. Şi rugător. Ţine post negru lunea, miercurea şi vinerea. Face rugăciuni noaptea. Ziua. Oricând. Mănâncă doar puţină pâine, lămâie şi bea câte o gură de apă. Şi se roagă continuu. Trecut prin viaţă (navigator, de meserie) a ales, acum 22 de ani, calea călugăriei. Se roagă prin cuvinte. În gând. Se roagă prin lacrimi. „Mă uit la icoana Maicii Domnului şi plâng”, ne spune. Ne pofteşte să luăm loc pe patul său tare, în vreme ce el se aşază pe un scăunel jos. Văd o poză şi întreb: „Părintele Argatu?”. „Da!” Ochii i se înveselesc brusc. „Prietenul meu!”. Bătrânul, de loc din părţile Banatului, ne povesteşte despre părintele Argatu. Cele aflate din cărţi despre Ilarion Argatu devin reale în povestirile monahului care stă în faţa noastră.
Viaţa aspră nu i-a răpit bucuria. „Bucuria mea sunt oamenii”, ne zădărniceşte orice tentativă de a pleca, spre a nu-l deranja. Zeci de acatiste lăsate de oameni, fotografii, nădejde, disperare strânse în chilia bătrânului. „Mă trezesc noaptea, la două şi mă rog pentru cei care mi-au cerut-o. Pentru toţi. Aprind lumânări pentru cei morţi, să aibă în lumea de dincolo.”
A trecut prin chinul spitalelor. Operaţii. Boli. Abia a venit din spital, din Craiova. Peste o săptămână, pleacă în spital, la Bucureşti, unde va sta o lună. „Pe 19 ianuarie e ziua mea sfântă. Sfântul Macarie. Iar pe 9 martie împlinesc 80 de ani.” În spital, deşi nu se putea deplasa, se ridica din pat şi ieşea pe coridor, să-şi citească rugăciunile. Îl deranja televizorul din salon.
Cât Dumnezeu încape între nişte pereţi joşi şi sub nişte geamuri acoperite cu pânză! Şi cât har în oamenii aleşi de Dumnezeu. Nu de ierarhii strâmbe. Lumeşti. Popeşti. Cum or fi ele. Zăresc o fotografie cu Părintele Arsenie Boca. Întreb: „Chiar dacă biserica nu l-a declarat sfânt” (de parcă sfinţenia stă în decrete!) „credeţi că Părintele Arsenie e sfânt?”. Se opreşte din căutatul prin hârtii, se îndreaptă şi spune răspicat ceea ce mai toţi ştim: „Părintele a fost sfânt din timpul vieţii. A fost şi este!”
Dialogul trece dincolo de orice canon. Că aşa binevoieşte Divinitatea. Să nu se lase încorsetată. Şi să izvorască din oameni curaţi. Fiindcă mie nu-mi iese din cap că Iisus a fost unul dintre marii anticanonici. În chiliuţa călugărului Macarie, e Dumnezeu cel viu. Nu cel mort, făcut de oameni, sinoade şi alte rigori. 

miercuri, 20 noiembrie 2013

Despre oamenii-model


Oamenii-model vin de pe alte planete şi trăiesc printre noi netrăind printre noi. Îşi duc viaţa de obşte pitiţi prin ungherele propriilor cărţi, de unde sunt smulşi arareori, cu eforturi şi cu tumefieri ale propriei sensibilităţi ca efect. Soarele nostru, sub care s-au născut şi ei, deloc întâmplător, le arde altfel sufletul. Fiecare secundă, o explozie solară. Orice respiraţie, un exerciţiu de supravieţuire. Orice rând scris de ei, o contorsionare încleştată a eului, în tentativa de a trăi lumea la alte grade şi la alte intensităţi.
            Nu ştim de unde vin oamenii-model. Habar nu avem unde trăiesc, unde se duc, ce mănâncă seara, sau ce visează atunci când se spală pe dinţi. Îi zărim de prea multe ori trecând pe lângă noi, ca să-i mai putem vedea. Le strângem mâna de prea multe ori, ca să mai simţim particulele ce ţâşnesc din degetele lor atunci când scriu.
            Oameni de acest soi. Oameni-model. Sunt rari. Abia îi găseşti într-o viaţă. Eşti norocos atunci când dai cumva de ei. Sunt „model” pentru că îţi descoperă, prin felul în care scriu şi în care trăiesc (adesea cele două devenind sinonime) un model în haos: de linişte, de cumpătare, de bun-simţ, o organizare şi o relansare paradigmatică existenţială care te face, de fiecare dată, să-ţi reconsideri priorităţile. Şi să constaţi, iarăşi şi iarăşi, cât de haos ai devenit. Şi cât de mult te-ai depărtat de modelul originar.
        Doi dintre ei au citit marţi seară la „Scriitori la Tradem”. Cornel Mihai Ungureanu şi Silviu Gongonea. Erau timpuri când mă întrebam acut din ce galaxii mai bune s-au rătăcit cei doi în universul nostru. Acum nu mă mai întreb. Mă bucur de ei, de prezenţa lor, de norocul meu de a-i cunoaşte. Şi, ori de câte ori îi văd, măsor cu rigla literei şi a simţirii distanţa care mă separă de model. 

vineri, 15 noiembrie 2013

Ilse Hehn - poezii


Schiţă estivală

Ora 13 –
soarele şi-a zburat creierii,
obiectele şi copacii se zbârcesc, scâncesc
balamalele lumii.

Triaj catedrala – dezlânate
cuvinte biblice gânguresc deasupra visatei vieţi,
în treptele de piatră găurile gloanţelor amintesc
de gradele minus.

Lumina limpede orbeşte chipurile.
Copacii-şi schimbă umbrele precum în joacă
straiele îşi dau cu schimb copiii.
Legănatul tramvaiului mă scoate din city.

O crăpătură, un verde licăr, din
Ulpia Traiana revărsându-se: a surorii grădină


Zi de aprilie

În astă zi încremenit-a primăvara.
Frigul o descărnează cum sălbăticiunile
de copaci se freacă.

Ceţurile ne-adăpostesc în frunzişul anului trecut,
pielea sa, pielea unui mort.
Pădurea-şi ţine respiraţia.

Agale ziua se desface.
liniştea-i ancorată într-o necunoscută
limbă.

Deodată căldură sub tălpi:
O floare semn îi face culorii,
surâsu-i vioi e.


Versuri publicate în cel mai recent număr (3 / 2013) al revistei „Spiegelungen”, editată de către Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas, München. 

duminică, 13 octombrie 2013

"Otello" la Craiova


Pe 10 octombrie, Teatrul Liric „Elena Teodorini” din Craiova şi-a deschis stagiunea cu o piesă de anvergură, o provocare pentru orice scenă din lume: Otello, de Verdi. S-a lucrat mult şi intens la punerea în scenă, care a beneficiat de nume mari în distribuţie. Pentru mine, profanul, impresionantă şi din altă lume a fost soprana din Serbia Dragana Radaković, uluitoare în rolul complex al Desdemonei. Dincolo de vocea excepţională, mi-a plăcut transpunerea sa empatică în gama de trăiri în crescendo ale personajului feminin. Şi nu îl pot omite nici pe Ştefan Ignat (Bucureşti), care m-a sedus în rolul lui Iago, interpretare care, din punctul meu laic de vedere, a rivalizat cu cea a personajului principal, Otello.

vineri, 27 septembrie 2013

Al treizecilea an


„Când intri în al treizecilea an de viaţă, ţi se spune în continuare că eşti tânăr. Dar tu însuţi, chiar dacă nu poţi descoperi schimbări la tine, devii nesigur; te simţi de parcă nu-ţi mai stă să te dai tânăr. Şi, într-o dimineaţă, te trezeşti, într-o zi, pe care o vei uita şi zaci acolo, fără să te poţi ridica, lovit aprig de raze de lumină, dezarmat şi fără de curaj pentru noua zi. Dacă închizi ochii, ca să te protejezi, te scufunzi înapoi, târât într-un leşin împreună cu fiecare clipă trăită. Te tot scufunzi, iar ţipătul ţi-e mut (şi el ţi s-a luat, totul ţi s-a luat) şi te prăbuşeşti în abis, până când îţi pierzi cunoştinţa, până ce totul se dizolvă, se şterge, este nimicit, tot ceea ce credeai că eşti. Când îţi revii, îţi aduni gândurile tremurând şi prinzi iarăşi contur, redevii persoană, care, curând, se va ridica şi va trebui să ia ziua-n piept, dar descoperi în tine o minunată abilitate nouă. Abilitatea de a-ţi aduce aminte. Nu-ţi mai aduci aminte ca până acum, pe nepusă masa sau voit, de una, de alta, ci cu o dureroasă constrângere, de toţi anii tăi, superficiali sau profunzi şi de toate locurile pe care le-ai avut în toţi anii. Arunci năvodul amintirii, îl arunci peste tine şi te scoţi singur la suprafaţă, prădător şi pradă la un loc, dincolo de pragul timpului şi spaţiului, ca să vezi cine-ai fost şi cine-ai devenit.”

(Ingeborg Bachmann: Das dreißigste Jahr, fragment, Piper, München, 1991, pag. 17, traducere proprie)