sâmbătă, 24 decembrie 2011

Brazi


Oamenii frumoşi cumpără brazi frumoşi. Oamenii frumoşi, cu dinţii lor frumoşi, cumpără brazi frumoşi. Oamenii cu dinţii lor impecabili. Şi cu frizurile mai drepte ca o alee cu brazi. Oamenii frumoşi pipăie brazii frumoşi şi îi preţuiesc din ochi. Din încheieturi. Din amintiri.
Oamenii urâţi cumpără brazi la grămadă. Oamenii urâţi culeg aroma brazilor din toate cele nescrise şi o pun în case. Sobele lor sunt mai mici decât moartea unui câine. În ele n-au loc nici măcar crenguţele uscate de brad. Ci doar cântecele în care. Obsesiv. Se repetă. Se tot repetă. Iarăşi şi iarăşi. Cuvântul „cetină”. Până la adormire. Până la amorţire.
Oamenii înalţi cumpără brazi groşi. Se uită la ei de parcă ar vedea în verdele lor spastic o lume răsturnată. Şi le e frică să nu se piardă în ea. Alice şi drumul rătăcit în lumea brazilor. Hänsel şi Gretl fără firimituri de pâine în buzunarele tocite. Oamenii înalţi nu se pot pierde printre nişte brazi tăiaţi strâmb.
Oamenii frumoşi. Oamenilor frumoşi. Dinţii. Oamenilor frumoşi le strălucesc dinţii. Cu care se înfruptă din temerile năclăite ale brazilor. Oamenii mici nu cumpără brazi. Oamenii mici se duc în pădurea duhnind a maţe stricate. A vintre de lume nebună. Şi stau. Aşteptă în pădure. Până. Le cresc rădăcini. Apoi se prefac în brazi. Ciuntiţi. Goi. Îndureraţi. Şi vin. În pădure. Îşi taie trunchiurile gârbove. În pieţe. Fără nume. Se recunosc. Şi îşi spun. Ce mult îmi seamănă bradul acesta. Sau eu cu el. Şi îl cumpără. Se cumpără. Tăiaţi. Goi.
Oamenii trişti cumpără cei mai tăcuţi brazi.
Primeşte, Doamne, jertfa din vinul verde al brazilor. Trupul şi sângele pline de ace.
Un om cântăreşte un brad cu subsuoara.
Oamenii cumpără brazi.
Cecilia  - The magic
    



joi, 15 decembrie 2011

"Nimic nu e permanent / În afară de schimbare."

Eternele şi inerentele probleme „organizatorice” în Play: încurcături cu rezervările, puţin haos (nu prea mult, ci cum dă „bine” unui local mai „zăpă”), ghinionul celor care nimeresc în spatele coloanelor etc. Pavel Stratan întârzie şi el exact cât trebuie, dar nu e vina lui, pentru că Play-ul trebuie să se umple. În sfârşit, hachiţele şi chichiţele economiei de piaţă.
În rest, Stratan a făcut show. A fost o combinaţie de concert şi stand-up comedy instantaneu (de mult bun gust şi cu umor moldovenesc de la „mama lui”). Iar Pavel e artist. Îl simţi din prima clipă, cum intră şi e prezent acolo cu toată fiinţa lui. Pus pe şagă în pauzele dintre melodii, se transpune instantaneu când începe să cânte. Magnetism cât cuprinde, suflet dăruit cu multă generozitate. Şi o modestie atât de mare, la fel ca inima lui. Plus că –vorba lui Smiley de la „Vocea României”, care nu se pricepe mai deloc la o analiză „tehnică” a performanţelor concurenţilor, însă spune uneori ceva perfect adevărat – ajunge la inima ascultătorului. Deschide uşor calea dintre inimi. Dincolo de joasele şi înaltele luate nu ştiu cum, Stratan se dăruieşte şi asta se simte imediat. Pleci mai plin după o întâlnire cu Pavel Stratan.




marți, 13 decembrie 2011

"Bună, ce faci?", sau prima mea experienţă de channeling


Voiam să scot telefonul din buzunar şi să mă înregistrez: „Astăzi, 13 decembrie 2011, am avut prima mea experienţă de channeling.” Pentru a reţine veşnic această măreaţă dată. Mâna hăituind buzunarele în căutarea telefonului.
          „Bună, ce faci?” Continui să merg. "Ce faci, n-auzi?" Privesc dreapta, stânga. Pustiu. Vocea era foarte clară. Ridic privirea spre cerul zburlit. Nori atârnând ca o burtă de chit pustiit. „Ce eşti aşa mirat?” Păi…sunt. Cum de n-aş fi? Nu-i normal să fiu? Schizofrenic nu sunt. Cred. Totuşi, vocea era cât se poate de clară. „Nu te face că nu ştii cine sunt.” Cunosc vocea feminină? Oare? De unde? Timbrul, inflexiunile…nimic recognoscibil. „Eşti surprins să mă auzi, aşa-i?” Surprins? Prea puţin spus. „De parcă nu m-ai fi auzit vreodată…”
          Mergeam printr-un stâlp albastru şi mi se părea probabil să pot auzi voci. Dar atât de clar? „Te faci că nu mă ştii…”Nu mă fac, chiar aşa e. Şi gândurile cu o pluralitate de direcţii încep să ia cu asalt craniul moale şi transparent ca o amintire de meduză. „De un’ să mă ştii? Din altă viaţă, fraiere!” Am ajuns la limită. Eu şi vieţile mele anterioare – separare prea mare. Egal problemă.
          „Acum stai şi-ascultă ce-ţi spun. Te-ai ales cu mine pe cap!” Problemă şi mai mare. Egal sau mai mare cu psihiatrie. Mă opresc. Încep să caut cu mişcări dereglate. Voiam să scot telefonul din buzunar. Dintr-unul din buzunarele în care s-ar fi putut odihni. Niciodată acelaşi buzunar. Să-l găsesc, să-l scot. Şi să mă înregistrez. Să eternizez clipa. „Astăzi, 13 decembrie 2011”. O zi de marţi. Pe la ora 15. Sub un cer scurs. Ca sufertaşul. Unui bolnav. Sleit. „Am avut prima mea experienţă de channeling.”
          Telefonul nu se dă găsit. Aşa de uşor. Mă opresc. Decis să caut temeinic. Femeia mă depăşeşte cu paşi uşori din spate. Trece plutind pe lângă mine. Odată cu ea, şi prima mea experienţă de channeling. Cuvintele se împlântă acum în altă ureche. Privesc perplex pe urmele uşoare ale primei mele experienţe de channeling. „Şi,da, o să te sun de o să te fac praf. O să ajungi să-ţi închizi telefonul. Şi dup’aia…să nu te mai….la fel ca ea…”
Later Edit: ca să lămuresc corect treaba, aşa cum poate nu reiese din context. Nu am canalizat nimic, "vocea"  din capul meu era, de fapt, vocea unei femei care mergea tare silențios în urma mea și care purta o convorbire telefonică. Atunci când voi avea prima experienţă de channeling, cu siguranţă nu o voi anunţa pe blog.


Oliver Shanti   Friends    - Well Balanced
    


 






duminică, 11 decembrie 2011

"Galactici" vs. "Extratereştri"

Seara trecută am făcut ceva ce nu mai făcusem de foarte multă vreme. De prea multă vreme. Enorm de multă vreme. Din timpuri imemoriale (vorba comentariilor pentru treaptă şi bac, inepţii care trebuiau temeinic însuşite – ca să nu zic „tocite”). M-am uitat la un meci de fotbal. De când cu poveştile Mititelu-Ştiinţa, mi-a pierit cam orice interes pentru sportul cu băşica.  Am privit „El Clasico”, Real contra Barça. Oare ce-or mânca băieţii ăia şi câte picioare au? De pe ce planete or fi venit? Comparativ cu tipii ăia autointitulaţi „fotbalişti” din liga românească (îi ştiţi, indivizii aceia care fac cantonamente prin cluburi, aspiră la puritatea „Cruduţelor”, joacă pe manele infinit mai bine decât pe gazon, sunt mult mai des pe primele pagini ale ziarelor mondene decât pe cele ale celor de sport şi sunt cu conştiinciozitate ciuca tuturor bătăilor în partidele internaţionale), băieţii de aseară erau evident desprinşi din alt film. Cu totul şi cu totul altă peliculă. Frunzăream presa on-line azi şi se tot întrebau unii şi alţii cam din ce secol a fost confruntarea Real- Barça. Păi eu cred că din secolul al XXI-lea. Problema e cu împiedicaţii din România, care practică un simulacru ce cu greu poate fi numit fotbal, cu caracteristici de Ev Mediu

vineri, 9 decembrie 2011

România vs. Românica. Literară

Făcând, cu câteva săptămâni în urmă, nişte „săpături” prin colecţiile revistelor româneşti de la sfârşitul deceniului 8 şi începutului deceniului 9 din secolul XX, am dat şi peste colecţiile României literare. Sorry, oricât m-aş strădui, nu pot să n-o spun: pe atunci, România literară era cu minim 142 de clase peste cea de astăzi. Şi dacă eliminăm toată politizarea existentă în paginile publicaţiei de atunci (tot mai accentuată, imbecilă, sufocantă), tot România literară de atunci câştigă în faţa Românicii literare de azi. Forţă, creier, cultură, scris temeinic, „sânge-n instrumentul critic”, perspectivă largă…Cam cu aceste „arme” o surclasează  (rău de tot) România pe Românica. Pe atunci, aproape fără încremeniri în proiect, fără tineri cu suflet agurit de bătrâni, fără creiere cu spoială de neuroni.
Cândva, când voi avea timp (asta nu ştiu dacă se va întâmpla în deceniul acesta, în următorul, sau în următoarele trei-patru existenţe) mi-am promis că o să reiau colecţiile României literare, să le citesc pagină cu pagină (minus inepţiile politice – vinovată mi-e idiosincrasia la aşa ceva). Că o să am cu ce hrăni urmele de circumvoluţiuni.

miercuri, 23 noiembrie 2011

O noapte furtunoasă

Şi a fost O noapte furtunoasă. Culmea: spectacolul de la care am avut cele mai reduse aşteptări, a ieşit, după a mea părere, cel mai bine dintre premierele toamnei jucate pe scena Naţionalului craiovean. Pentru deconectare, piesa e mai mult decât binevenită. Dincolo de măiestria textului în sine, de mult clamata sa actualitate (verificabilă până la nuanţă, pe alocuri), trupa aflată pe scenă a avut un parcurs coerent, legat, de la început până la final. Cu o regie care uneori apăsa inutil pedala umorului, forţând nejustificat efecte comice acolo unde nu era neapărat cazul, dar care, pe ansamblu, a fost onorabilă şi, de multe ori, inspirată, spectacolul convinge, are nerv, ritm, atitudine, prinde rapid sala.
Ion Colan dă multă culoare rolului său, devenim empatici cu Titircă, atunci când, foarte elocvent, îşi deplânge „ambiţul” şi presupus periclitata „onoare de familist”. Negustorul chiar suferă, iar Ion Colan are capacitatea de a transmite variaţiile sentimentale ale uni cap de familie, neliniştea şi enervarea sa, trecerea, fără prea multe şovăieli, de la ameninţarea verbală la cea fizică, precum şi întreaga nebuloasă din mintea sa, atunci când vine vorba despre decriptarea mersului politicii şi a scriselor adânci ale gazetei. Cu riscul de a supăra şi de a naşte controverse, mi s-a părut că abia în această piesă Cerasela Iosifescu îşi permite să joace un rol, nu pe sine. Veta ei este interesantă, se mişcă atent pe nişte paliere de expresie bine variate. Poate cea mai captivantă Veta pe care am văzut-o până acum. Replica i-o dă un Chriac bine „ochit” şi descifrat de către regizor şi transpus excelent de către Cătălin Băicuş, dezinvolt, modificând cu maximă lejeritate registrele: de la tonul golănaşului de cartier, la acela al omului de încredere al lui Dumitrache, la tonul amorezului de mahala şi al bărbatului jignit în sentimente şi care e capabil oricând de gesturi extreme (cel puţin la nivel declarativ). La fel de interesantă şi de comică este Ziţa, pe care jocul Ralucăi Păun o impune rapid nu doar în desfăşurarea piesei, ci şi în atenţia publicului. Raluca ştie să capteze „din prima”, inovează, plusează, îşi umple foarte bine personajele pe care le joacă. La fel ca şi Dragoş Măceşanu, un Spiridon de calitate, pliat salutar pe statutul personajului său. Şi lui Măceşanu i-a ieşit practic tot în această piesă.
Pentru rolul lui Rică Venturiano, m-am aşteptat la Nicolae Poghirc. De aceea, l-am privit, la început, cu suficiente reticenţe pe tânărul George Albert Costea în rolul „studintelui în Drept şi publicist”. La început. Fiindcă jocului său a avut darul să îmi spulbere imediat orice urmă de îndoială în ceea ce priveşte justeţea distribuirii sale în acest rol. În rest, n-am înţeles, cum spuneam, forţarea umorului pe alocuri, sau explicitarea „mură-n gură” a unor situaţii de limbaj sau scenice, care, în acest mod, îşi pierdeau orice farmec natural. Însă piesa se susţine, merită vizionată. Eu, personal, m-am simţit bine la ea.

Jupîn Dumitrache…………….….ION COLAN
Nae Ipingescu……………….…..VALENTIN MIHALI
Chiriac…………………………....CĂTĂLIN BĂICUŞ
Spiridon…………………………..DRAGOŞ MĂCEŞANU
Rică Venturiano………………....GEORGE ALBERT COSTEA
Veta…………………………….....CERASELA IOSIFESCU
Ziţa……………………………..…RALUCA PĂUN

Regia şi ilustraţia muzicală:: MIRCEA CORNIŞTEANU
Scenografia: LIA DOGARU

joi, 10 noiembrie 2011

Frunze şi morţi

Copilul privea cu ochi mari şi foarte serioşi. Piciorul lui se juca prin grămada informă de frunze. Un mix de frunze. Un remix. O toamnă ca toate cele care nu vor veni. Şi de la statura lui de vajnic Piticot, ridică spre mine cea mai solemnă privire posibilă. Mă scrutează atent. Pedant, aproape. Peste drum, cimitirul. Cele din urmă lumânări intră pe poartă. Paşi osteniţi. Traşi pe asfalt. Ceară picurată pe inimi.
Copilul. Privirea lui. Pendularea privirii lui. Pendularea privirii lui între frunze şi cele din urmă petece de stofă care se mai zăresc  în cortegiu. Stau de secunde bune în faţa lui. Vrăjit. De frunzele care îi încolăcesc picioruşele. De culorile vii ale frunzelor moarte ce-i cuprind pantofii. Grăieşte cu o voce joasă. Egală. „Avem frunze pentru un secol de-acu’-nainte. Şi morţi. Tot pentru un secol.”

Azure Ray - November
   
 

miercuri, 2 noiembrie 2011

Îmi place de...

Adrian Cioroianu. L-am văzut sâmbătă, cu ocazia celei de a XIV-a ediţii a Colocviilor Mozaicul. Până acum, îmi plăcea cu oarecare (destule) limite ex-ministrul de externe. După ce o perioadă suficient de lungă a ieşit din aria mea de interes, l-am redescoperit sâmbătă pe Cioroianu cu un discurs seducător prin curajul de a spune cu cărţile pe masă tot ceea ce gândim, dar ne reprimăm din teamă, din fariseism, din n motive, prin arta argumentării foarte solide, prin translarea elegantă şi subtilă între teme şi idei, prin forţa motivaţională. A fost ca o gură de aer proaspăt în toată mizeria sufocantă din jur. Cu rafinament al observaţiei şi cu multă siguranţă, Adrian Cioroianu a arătat principalele deficienţe ale sistemului de învăţământ, ale producţiei de carte, ale culturii şi societăţii româneşti în ansamblu, dovedind, dincolo de pertinenţa abordării, apetenţă pentru analiza cauzală, foarte just pliată mediului luat în vizor. De foarte multă vreme nu m-a mai uns pe suflet şi minte un discurs, aşa cum a reuşit sâmbătă Cioroianu, mult maturizat şi schimbat în bine. Chapeau!

joi, 13 octombrie 2011

"Hoţii" înghesuiţi


Cineva care, debordând de curaj, comentează anonim pe blogul meu referindu-se la piesa Hoţi, afirmă că, la avanpremieră, aplauzele au fost din milă. Bref:
1.Anonimii de pe blog: moartea mea, slăbiciunea mea, febleţea mea! Mă dau rău în vânt după anonimi, după curajul nebun de asumare a unor opinii!
2. Nu ştiu ce a fost la avanpremieră, habar nu am, eu am văzut piesa doar la premieră. Şi oricine a fost prezent duminică seară a putut vedea că aplauzele nu doar că n-au fost din milă. Din contră: au fost vii şi foarte calde.
3. Pentru ultima oară: legătura mea cu piesa se rezumă la actul traducerii. Nu e piesa mea (chiar dacă, pe parcursul actului transpunerii în română, am dezvoltat o legătură de o empatie maximă cu textul). Dacă reprezentarea scenică a fost sau nu bună, nu e meritul sau vina mea. Nu mă lăudaţi, sau nu daţi cu pietre în mine pentru ceea ce aţi văzut pe scenă!

Lupta cu timpul şi spaţiul (ambele nepotrivite)

Hoţi a avut parte de un loc de prezentare total impropriu (sala mică a Teatrului Naţional Craiova). Îmi scapă motivele pentru care piesa a fost îngrămădită într-o sală perfect nepropice desfăşurării de forţe scenice adecvate. Duşmanul numărul doi, mult mai atroce decât primul: timpul prea scurt. Faţă de piesa Deei Loher, reprezentarea de la Craiova a fost redusă fix la jumătate. De aici, o mulţime de inconveniente majore, pe care Alina Rece, regizoarea spectacolului, s-a străduit din răsputeri să le depăşească. Acţiunea, oricum fragmentată, în genul unor Iñárritu sau Almodovar, a devenit, prin comprimare, aproape ininteligibilă.
De aici, scenele au pierdut din amploare, acţiunea a părut dată pe repede înainte, spectatorul n-a avut vreme să simtă, să aprofundeze traseele evolutive ale personajelor, protagoniştii nu au putut să-şi dezvolte corespunzător rolurile, rămânând undeva la suprafaţă şi salvându-se doar prin eforturi şi calităţi personale.
Actanţii au luptat cu ei înşişi (lupta multiperspectivică a personajelor în piesă) şi cu timpul. Dramele trebuiau trăite şi exploatate contra cronometru, inovaţiile regizorale se pierdeau în aceeaşi goană. O piesă de mare calibru şi de o calitate excepţională şi-a redus mult din efect din cauza cadrării spaţio-temporale neadecvate. Repet, sunt lucruri care mă depăşesc şi nu ştiu a cui vină este că un asemenea spectacol n-a putut avea loc în sala mare, într-o perioadă onorabilă de timp.

O plecăciune în faţa actorilor…

…care şi-au făcut exemplar datoria. Surpriza cea frumoasă a piesei a fost pentru mine foarte tânăra Claudia Suliman, în rolul Îngerului (rol inexistent la Deea Loher, scos ingenios şi salutar din mânecă de către Alina Rece). La primul ei rol important, Claudia Suliman a dat cu adevărat culoare spectacolului, a avut un mers şnur cap-coadă, a început direct sus (în registrul exprimării) şi a reuşit admirabil să se menţină acolo pe tot parcursul piesei. Am urmărit-o cu mult interes, i-am reţinut mimica extraordinară, prezenţa trăirilor, lejeritatea transpunerii într-un personaj foarte dificil. Un debut de clasă, precum şi modestia acestei tinere mi-au lăsat o impresie excelentă. Magistral a fost şi Ştefan Mirea în rolul bătrânului Erwin Tomason, căruia îi oferă multă strălucire. Mirea îl depăşeşte cu mult pe Erwin cel original, e cu un pas înaintea personajului Deei Loher, îi conduce traseul existenţial pendulând la limită pe graniţa dintre un comic ce-i ţâşneşte prin toţii porii şi un tragism tulburător. Mirea îşi face şi desface personajul, îl pulverizează şi-l contrage continuu, îi oferă un dinamism care sporeşte la paroxism dramatismul.
Magistral este şi Adi Andone în rolul lui Finn. Am voie să am şi eu un personaj preferat în piesă. Şi acesta e Finn. Adrian Andone în rolul lui Finn (cu toate regretele că nu i s-a permis o dezvoltare corespunzătoare a rolului) m-a convins şi impresionat. Finn este omul aflat pe marginea prăpastiei, măcinat de zgura ucigaşă a rutinei cotidiene, fără prieteni, omul aflat în faţa jumătăţii finale de pas. Omul agonal. Omul faţă cu sine însuşi în clipele adevărului celui de pe urmă. Dincolo de eşafodajul gesturilor, mă uitam în ochii lui Andone şi vedeam extraordinar de clar această dramă pe muchia dintre lumi.
Şi, da, blamaţi-mă fiindcă îl laud din nou pe Cătălin Băicuş, un actor cum n-a mai avut Craiova de multă multă vreme. Băicuş e magistral şi când nu face nimic. Băiat extrem de inteligent, a învăţat fenomenal de mult din toate experienţele sale avute în străinătate. Am avut ocazia s-o aflu prin viu grai, de la el şi să văd toate acestea transpuse în practică, pe scenă. Atent la fiecare fibră a corpului său, la fiecare notă a timbrului vocal, Cătălin Băicuş e departe de tot ceea ce există la Craiova, ducând jocul scenic la nivel de artă.
Conglomerarea scenelor m-a făcut, printre multe altele, să regret sincer comprimarea nefericită a rolurilor unor Marian Politic, Monica Ardeleanu, Petra Zurba, sau Jana Andone, toţi foarte convingători şi cu multă empatie în tot ceea ce au făcut, însă neputându-şi valorifica imensul potenţial al partiturilor originale. S-au ratat drame profund umane, climaxuri care duc fiinţa în vecinătatea dezmembrării oricăror structuri interne. Lupta cu timpul (şi cu spaţiul impropriu) a determinat o selectivitate care, oricât de bine intenţionată ar fi fost, a lăsat destule lucruri esenţiale pe dinafară. Urcarea spre culminaţie era ori întreruptă pe undeva la jumătate, ori era atât de bruscă, încât nu se putea pricepe cum s-a ajuns acolo.

De la musique avant tout chose

Nu pot spune că-mi place muzica. Sau că o ador. Sau că sunt înnebunit după ea. Toate acestea ar fi atât de palide faţă de ceea ce simt eu pentru muzică…Am fost întrebat, după finalul reprezentării Hoţilor, dacă în piesa originală există atâta muzică. Semn că oamenii simţiseră suprasaturaţia de melodii din varianta craioveană a piesei. Iar ceea ce-i prea mult, e cu adevărat prea mult. În textul Deei Loher este prezentă o singură piesă muzicală, pe care o găsiţi imediat sub postare. Hoţi a fost inundată, „tsunamizată”, înecată de muzică. Aveam deseori senzaţia că asist la un musical, în ciuda faptului că piesele erau, pentru gustul meu, una şi una. Şi tot ceea ce-i în exces, dăunează profund. Am remarcat cum textura rolurilor era afectată, era pur şi simplu deteriorată de invazia muzicală.

Comparaţi, comparaţi şi iarăşi comparaţi

Din păcate, zilnic mi se cere pe mail textul original al piesei Hoţi. Din două motive: fie oamenii vor să vadă diferenţele dintre original şi reprezentarea scenică, fie, pur şi simplu (caz şi mai grav) vor să înţeleagă piesa. Într-un spaţiu neadecvat, într-un timp care făcea derizorii orice fel de eforturi, străduinţele regizoarei au avut slabe şanse de izbândă, iar ideile i s-au volatilizat adesea printre inconveniente. Rămân cu nostalgia work-shop-ului de anul trecut de la Berlin, unde regizoarea Alina Rece, împreună cu Iulia Colan şi Cătălin Băicuş, au prezentat câteva scene din Hoţi. Iar efectul a fost cu totul altul. A ieşit, atunci, totul aşa cum trebuie. 

Mercedes Sosa - Como la cigarra
   

vineri, 7 octombrie 2011

O ţigară cât o lume

Pe o rază de lumină trec puşcăriaşii. Sufletele lor, în şir indian. Se ivesc din norii de praf şi dispar pe culoarele din subsol. Razele de lumină se joacă în colbul stârnit şi mai rău de ei.
Buzele arse. Pline de praf. Şi de sudoare. Ochii privind nesăţios spre fumul unei ţigări. Gestul. Degetele duse la buze. Gestul de a trage din ţigară. Dorinţa din ochii lor. Din degetele lor. Din visele lor. Şefu’, o ţigară? Şoapte printre norii de praf. Siluetele lor, defilând ca o amintire.
Gardianul. Şapca adânc pe ceafa asudată. Vă rog să nu le daţi nicio ţigară. Un bărbat stă pe un hol plin de praf. Fumează. Un deţinut cere o ţigară. Alt deţinut cere o ţigară. Altul şi altul. Cer o ţigară. Un gardian îşi aruncă leneş paşii pe urmele unor deţinuţi. Care debarasează nişte coridoare. Mobile vechi. Rupte. Chipuri. Destine. Şi bucăţelele lor. Un gardian se scarpină pe ceafa pe care îi adastă şapca. Îi interzice bărbatului să le dea ţigări. Şefu’, o ţigară?
Un bărbat fumează o ţigară. Prin faţa lui se perindă particule de praf. Sau deţinuţi. Şi un gardian. Un gardian cu şapca pe ceafă se apropie de un bărbat. Prin norii de praf. Prin fumul de ţigară. Deodată, este în faţa lui. Ivit de nicăieri. Bărbatul fumează. Ţine o mână în buzunar. Gardianul îşi mângâie bărbia. Cei doi se măsoară. Linişte. Se aud paşii puşcăriaşilor. Şi firele de praf cum se zdrobesc în lumină. Vă rog să ţineţi studentele în săli, până terminăm aici de cărat. Sunt puşcăriaşi. Şi nu răspund pentru ce pot face. E mai bine aşa. Pentru toată lumea. Un gardian face cu ochiul. Şi se îndepărtează. Un bărbat rămâne pe loc. Un deţinut trece pe lângă ei. Şi încă unul. Ţineţi studentele în săli.
Când lupul cel rău dă iama-n sat, copiii se-nchid în case. De frica lupului. De frica lor înşişi. Studentele stau în săli. Lupul cel rău dă târcoale. E în sat. Studentele nu fumează. Lupul vrea ţigări. Părinţii aprind focul în sobe. Copiii stau ascunşi sub plăpumi. Studentele scriu. Deţinuţii trec prin sat. Prin visele păturilor sub care stau pitiţi copiii. Lupul este mânat de gardian. Debarasează. Mobile vechi. Colbul şi blana lupului. Şi şapca roasă de gardian. Chipul gardianului se luminează fantomatic în roşul jarului. Silueta lui făcută din praf joacă. Face ape. Lupul urlă în sat. În sângele celor ascunşi sub perne. Sub pături. Sub paturi. În sobe. În sângele aburind roşu ca o ţigară. Studentele nu au voie afară. Lupul urlă. Deţinuţii cer ţigări.
Când lupul dă târcoale-n sat, studentele se ascund în literele pe care le scriu. Şi în pauzele dintre ele. În golurile lumii. Când deţinuţii cer ţigări, colbul se colorează roşiatic. Şirul puşcăriaşilor se întrerupe. După câteva pauze de respiraţie şi de praf pe bronhii, apare cel din urmă. Deţinut. Înotând în hainele lui largi. Când lupul înoată, focurile din sobe se sting. Păturile sar singure din paturi. Şi copiii îşi scriu numele în unghiile studentelor. Literele ies frumos din pixurile studentelor. Unui bărbat. I se spune. Să ţină studentele ascunse. Căci. Trec. Pe holuri. Prin praf. Prin fumul ţigării. Prin panica fiecăruia. Trec. Ei. Deţinuţii. Puşcăriaşii. Şapca de pe ceafă. Cel din urmă deţinut. Lupul a mâncat copiii. Sobele s-au stins. Jarul arde pe foile studentelor. Şi pe foiţa ţigării.
El. Se apropie. Se iveşte. De niciunde. Din norii de praf. De păienjenişi de gânduri. Nu priveşte ţigara. O devorează cu ochii. Ochii lui fumează. Bărbatul nu mai trage din ţigară. Ci din ochii mari de puşcăriaş.
Un bărbat fumează. Pe un hol. Valuri de praf. Nişte deţinuţi cară mobile vechi. Un gardian îi supraveghează. Nişte studente stau într-o sală curs. Şi nu au voie să iasă. Copiii. Cât timp lupul dă iama prin sat. Un deţinut rămas în urmă. Ţigara strecurată în mâna lui. Mâna la piept. De parcă ar strânge în braţe libertatea vieţii sale.
Un deţinut va fuma o ţigară. Şi se va simţi liber. Vreme de două. Trei. Fumuri. Un deţinut ţine în mână o ţigară. Ţigara face să dispară satul. Copiii. Focul. Studentele. Lumea dispare într-o ţigară.

Tudor Gheorghe- jalba hotilor din inchisoare
   

joi, 6 octombrie 2011

Tartuffe - cui prodest?


Dacă vrei să faci un Molière ai, după a mea umilă părere, două posibilităţi: ori să optezi pentru varianta clasică de transpunere în scenă, ori pentru una radical modernă, dusă chiar la extrem. Varianta de mijloc, locul acela „călduţ”, care să concilieze toate poziţiile, nu face vreun serviciu. Dimpotrivă. Pentru o astfel de variantă „călâie” a optat regizorul Kincses Elemér în varianta sa de Tartuffe, care a avut premiera pe 2 octombrie a.c. la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Mixul de variantă clasică peticită cu nişte „însăilări” moderne, dorinţa, total lipsită de curajul asumării, de a împăca toate gusturile, au făcut din Tartuffe un talmeş-balmeş plictisitor la culme, incapabil de o opţiune precisă. Viziunea regizorală de un amalgam lipsit de orice urmă de gust, previzibilitatea, indecizia s-au repercutat parcă şi în jocul actorilor. Tartuffe de pe scena Naţionalului craiovean se salvează doar prin prestaţiile lui Ilie Gheorghe (care dovedeşte încă o dată că poate face din cam orice bici cu pocnet puternic) şi Ralucăi Păun (deja o certitudine în lumea teatrului craiovean, diversificându-şi tot mai mult posibilităţile de exprimare artistică şi devenind, cu fiecare rol, tot mai credibilă). În rest, jocul celorlalţi m-a iritat prin rigiditate, teatralitate de prost gust, opţiuni limitate de configurare a rolurilor. Valentin Mihali, în rolul lui Tartuffe, e total lipsit de suflu (la propriu şi la figurat), e prea calin pentru multiplele faţete diabolice ale personajului său.
Un spectacol inutil, fără zvâc, lânced şi fad, cu toate că Molière este atât de pretabil la o multitudine de transpuneri, care de care mai curajoase şi mai entuziasmante. E păcat să ai o piesă atât de generoasă şi să te bălăceşti într-o mediocritate soră cu prostia. Cui prodest un asemenea show? Teatrului craiovean, cu certitudine îi face un deserviciu şi nu face decât să confirme seria premierelor mai mult decât discutabile şi îndoielnice din ultimii anii (din păcate prea mulţi). Regizorului nu-i foloseşte, de asemenea, o piesă care e ca o ratare de la 11 metri cu poarta goală. Şi atunci?

Tartuffe
de Molière
traducerea: Romulus Vulpescu
regia: Kincses Elemér
scenografia: Klara Labancz
foto: Florin Chirea

Distribuţia:


Tartuffe                           VALENTIN MIHALI
Orgon                              ILIE GHEORGHE
Elmira                             NATAŞA RAAB
Mariana                           ADELA MINAE/CORINA DRUC
Damis                             ŞTEFAN CEPOI
Cleante                           NICOLAE POGHIRC
Dorina                            RALUCA PĂUN
Doamna Pernelle           TAMARA POPESCU
Valer                               DRAGOȘ MĂCEȘANU
Domnul Loyal                 VALERIU DOGARU
Ofițerul                           COSMIN RĂDESCU
Flipota                            LILI SÎRBU

Patrick Sebastien--Pourvu que ca dure
   


sâmbătă, 1 octombrie 2011

Sfârşit de septembrie - München

Karlstor, una dintre porţile de intrare in München (cea vestică). Menţionată pentru prima oară în 1302


Marienplatz. Neues Rathaus (Primăria Nouă) din München (cea mai impunătoare construcţie a metropolei bavareze). Cu o înălţime de 85 de metri, a fost ridicată între 1867 şi 1909, în stil neogotic.

Turnul Primăriei Noi cu cele 43 de clopote şi cele 32 de figurine (care, pe melodia a diferite valsuri, reiau, zilnic, ceremonia căsătoriei ducelui Wilhelm I cu Renata von Lothringen în1568, din Marienplatz)
Teatrul din München
Statuia lui Maximilian I. Iosif al Bavariei

Marienplatz
Mănchener Kindl-Walzer