miercuri, 22 septembrie 2010

Izola-m-aş...


Izolarea termică a blocurilor este contagioasă. Este un morb care pendulează între fudulia prostului şi tichia de mărgăritar, absentă din recuzita celui lovit de calviţie. Forţa de contagiune este impresionantă, demnă de un virus produs experimental în laboratoarele armatei pseudo-naţiei americane. Calea de răspândire este vizuală: am văzut că ăia de la blocul vecin (aici „vecinătatea” este un concept variabil, cu o rază de acţiune de la câţiva metri, la mai multe sute de metri) izolează termic. Şi de aici porneşte totul. Perioada de incubaţie a virusului izolării termice este fenomenal de scurtă. Apoi urmează faza acută, cu febră, erupţii cutanate şi spart de creieri. Te pomeneşti la uşă cu un vecin care pune nemilos diagnosticul: izolăm şi noi! Scurt şi exhaustiv, în acelaşi timp! Ideea e că toţi cei din bloc sunt contaminaţi iremediabil. Nici ei nu ştiu de ce, cum, nu ştiu cum vor suporta costurile „tratamentului”. Nimic nu contează. Apoi urmează faza terapiei de grup, în care reprezentanţii apartamentelor ies în faţa blocului şi se întâlnesc cu şeful de echipă, care este privit cu speranţe ascunse ale curării de morbul care face ochii să lucească în cap. Se bate palma şi deja parcă te simţi mai bine, vindecarea se profilează undeva la orizont. Trei săptămâni, spune şeful de echipă, adulat în ascuns ca un adevărat Mesia care ne va duce şi pe noi în rândul lumii, ne va scăpa de iremediabila maculare de a nu fi ca „ailalţi”.

Abia când ajungi acasă şi capul mai pierde din înfierbântare, începi să-ţi dai palme peste ceafă. Tu şi toţi ceilalţi. Şi întrebarea firească: „ce dracu’ m-a apucat?”. Este chestiunea recurentă pe buzele fiecăruia. Cu excepţia câtorva, care rămân până la final în starea febrilă. În cazul lor îţi dai seama că sunt incurabili. Acum blocul nostru a intrat în procesul de vindecare: ne facem izolaţie termică! Deja mă simt cetăţean european de rangul întâi, respir mult mai uşurat când mă plimb pe mizerabilele uliţe din sordida Craiovă.

PS: Azi am răsuflat ceva mai amplu şi mai lejer, văzând cum prostia are o viteză de contagiune care o depăşeşte pe cea a luminii: nici nu apucaseră bine băieţii să ridice schelele la noi, că cei de la blocul vecin deja s-au reunit într-o şedinţă de urgenţă, ca să izoleze şi ei. La fel de uşuraţi trebuie să fi respirat şi ceilalţi vecini, de la care am luat noi morbul, văzând că nu sunt singurii imbecili pe lume.



Gheorghe Dinica - Am muncit si nopti, am muncit si zile

vineri, 10 septembrie 2010

Feluri de orbire







Cum ar fi să te trezeşti într-o dimineaţă orb? Dar văzând în locul unei mări de întuneric o mare de alb, care are acelaşi efect al obturării vederii? Pelicula Blindness (2008), ecranizare a romanului Ensaio sobre a cegueira apraţinând scriitorului portughez José Saramago, prezintă povestea unui virus misterios, care îi orbeşte pe toţi locuitorii unei ţări. Un singur om rămâne neafectat, o femeie, interpretată de Julianne Moore. Este acest lucru o binecuvântare? Dimpotrivă. Aparentul noroc se transformă într-o povară greu de dus de unul singur.

Lovirea cu orbire este una dintre pedepsele biblice. De altfel, în film se aminteşte despre pedeapsa neo-testamentară a Apostolului Pavel, orbit şi el temporar, pentru a fi întors către credinţa creştină. Dar sensul filmul nu este nici pe departe unul moralizator, de prozelitism la creştinism. Vederea devine o cruce insuportabilă într-o lume a orbilor. Vederea este sinonimă cu starea de martor. De asigurator al perpetuării amintirii. Chiar dacă oamenilor le este răpit contactul vizual cu mediul şi trebuie să găsească alte modalităţi adaptive, structura interioară se modifică prea puţin. De fapt, orbirea amplifică latenţele interioare ale fiecăruia.

Exilaţi în carantină (până ca acest virus să se universalizeze), oamenii loviţi de orbire nu devin nicidecum mai buni. Ei refac istoria celor dintâi oameni. Sau a celor din urmă. Dar în mediul pe care ei îl construiesc, în microsocietatea unde relaţionarea se face auditiv sau tactil, se păstrează vechile cutume ale societăţii „de afară”. Într-un ritm alert, aceşti oameni refac istoria societăţii, cu toate derapajele şi abuzurile ei. Iar cel care vede este chemat să fie martorul nu doar al luptei pentru supravieţuire, ci şi al tuturor ororilor care nu se putea şterge din minte. Personajul interpretat de Julianne Moore nu devine doar liderul orbilor, ci şi martorul ticăloşiilor dezumanizante. Uneori, a fi altfel, nu este nici pe departe o bucurie. Iar vederea poate fi un balast atât de greu, încât îţi poate frânge întreaga viaţă.

Mi-a plăcut mult regia brazilianului Fernando Meirelles, un stil redus la esenţial, nu şi reducţionist, o cromatică esenţială, bine aleasă şi urmărită cu egală intensitate pe tot parcursul filmului. M-a deranjat finalul oarecum prea optimist (nu sufăr finalurile pline de raze de speranţă, mi se par total artificiale şi didactice). În rest, Julianne Moore joacă în stilu-i caracteristic: bine intrată în rol, pe care-l duce şnur cap-coadă. Moore nu mă ridică niciodată din scaun, să mă entuziasmeze, dar nici nu coboară vreodată spre limita de jos. O actriţă conştiincioasă, care-şi cunoaşte bine meseria. În schimb, Mark Ruffalo este previzibil şi destul de forţat în nuanţare. Deosebit este Gael García Bernal, care pur şi simplu m-a emoţionat, după ce fusese excepţional şi în Babel. În Blindness interpretează magistral un rol odios, redat impecabil („Regele Secţiei 3”). Bernal are jocul în sânge, e atât de viu, atât de prezent în rol, încât rămâi fără cuvinte. De menţionat şi jocul excelent al lui Danny Glover şi al actriţei Alice Braga.

Şi am mai văzut un film mare săptămâna aceasta, Good Bye, Lenin! Când a avut premiera, în 2003, eram în Innsbruck şi toţi vecinii şi prietenii mei au migrat en-gros la cinema. Ba unii chiar l-au văzut de câte trei-patru ori. Eu am refuzat, spunându-le că eu am trăit în comunism, nu-mi trebuie o reconstrucţie cinematografică a lui. Dar pelicula este de clasă. La limita dinte comedie şi un pensée tragic, Good Bye, Lenin! narează povestea lui Alex Kerner, care iese în stradă în evenimentele din octombrie 1989, ce au pus capăt regimului comunist din RDG. Prins de Miliţie, este dus către dubă, moment în care este zărit de mama sa. Aceasta suferă un şoc, face infarct şi intră în comă. După opt luni, spre surprinderea tuturor, Christiane (mama lui Alex) se trezeşte din comă. Între timp, Zidul Berlinului s-a prăbuşit, nu mai există RDG, capitalismul înfloritor a pătruns violent printre redegişti (iar ironia este atât de amară, încât trebuie să te opreşti o clipă să cugeţi, să pui lucrurile în balanţă, să eviţi judecata şi acuzele unilaterale). Christiane trebuie însă ferită de orice şoc, întrucât acesta i-ar putea fi fatal. Astfel încât Alex îi ascunde toate evenimentele ultimelor luni şi o face să creadă că trăieşte încă în comunism. Camera mamei devine o Republică Democrată Germană în miniatură, care dezvoltă o existenţă proprie. Un alt fel de orbire. Închiderea voluntară a ochilor celuilalt, pentru a-l face să nu-şi piardă bornele existenţiale, lucrurile în care a crezut o viaţă şi care au dispărut într-un interval scurt. RDG-ul din camera mamei ar propria istorie, pe care Alex încearcă s-o conecteze cât mai delicat la evenimentele petrecute în realitate, cu defazarea temporală de rigoare. Este un joc între a fi orb şi a vrea să fii orb, care-şi dezvăluie structura subtilă la final. Regizorul Wolfgang Becker a adus pe ecrane o bijuterie care te îndeamnă la o gândire profundă, la o comparaţie fără prejudecăţi, brodând inteligent pe ideea lui Kusturica din Underground. În pielea personajului Alex, Daniel Brühl face un rol memorabil, jucat cu atâta delicateţe şi naturaleţe, încât convinge total de la primele scene. Foarte sigură pe ea şi cu un aplomb formidabil joacă şi tătăroaica Chulpan Khamatova (în rolul Larei). Pelicula beneficiază şi de o coloană sonoră de calitate, semnată de Yann Tiersen (nume care spune totul).


Yann Tiersen - Good Bye, Lenin!