duminică, 28 noiembrie 2010

Iarnă de suflet

În sfârşit, s-a milostivit iarna sa vină şi în Alpi. e momentul munţilor, pe care trebuie să-i trăieşti în toată plenitudinea lor. În primele două fotografii este "Cancelaria diavolului" de la Mühlau
De la "Cancelaria diavolului" nu puteau lipsi nici vrăjitoarele. Această grotă din munte poartă numele de "Bucătăria vrăjitoarelor", "Hexenkuchl", loc unde, conform tradiţiei populare, se strângeau periodic vrăjitoarele (probabil un cult "păgân", animist, legat de natură, gen wicca)
O formaţiune ciudată de răşină, aducând izbitor cu imaginea unui Christ răstignit.

Suflete !
Înnoadă-te, deznoadă-te,
Fă-te luntre, fă-te punte
Fă-te soare, fă-te apă căzătoare
Fă-te codru, fă-te floare
Fă-te stea din carul mare
Te coboară, te înalţă
Treci prin mine către viaţă
Suflete !
Risipeşte-te şi te adună
Pe pământ şi după lună
Fă-te pasăre şi zboară
Peste iarnă, peste vară
Fă-te vânt şi du-te lung
Şi te-ntinde peste amurg.
Suflete !


CANTEC DE IARNA-SOPHIA



joi, 25 noiembrie 2010

Veşnicul timp al poveştilor

Câteva străduţe din centrul vechi din Innsbruck sunt amenajate, an de an, astfel încât să amintească de perena lume fabuloasă a basmelor. Toate personajele sunt prezente la datorie, iar graniţa dintre vârste dispare ca prin farmec.


Once upon a december





luni, 22 noiembrie 2010

Christkindlmarkt

Pe 15 noiembrie a fost inaugurată, în Innsbruck, tradiţionala Piaţă de Crăciun: Christkindlmarkt, fiindcă în Austria şi în sudul Germaniei cadourile nu sunt aduse de către Moş Crăciun, ci de Copilul Iisus, Christkindl. Organizată în două puncte (centrul vechi şi Marktplatz), Christkindlmarkt din Innsbruck atrage anual sute de mii de turişti din toate colţurile lumii, care se pot bucura de o cană cu fin fiert, de dulciuri a căror aromă te face să-ţi pierzi minţile, de produse artizanale manuale tiroleze, de produse culinare specifice zonei, sau de nelipsitele Maroni (castane dulci prajite). Din peisaj nu absentează în niciun an uriaşii (cărora li se dedică şi o străduţă tematică, Riesengasse), întemeietorii legendari ai urbei, coborâţi de undeva din înălţime Alpilor pentru a fonda oraşul.



Cliff Richard - Mistletoe & wine

marți, 16 noiembrie 2010

Domnului Profesor, cu dragoste


Zorii zilei şi sms-ul sec: „A murit dl. Beşteliu”. Nici nu putea fi altfel decât sec, orice alt cuvânt ar fi fost de prisos. Nici nu am reacţionat în vreun fel. E absurd ca, în astfel de momente, sa te simţi nicicum. De parcă aş fi primit un mesaj cu textul: „Afară e soare”.

Domnul Profesor Marin Beşteliu nu mai e printre noi. Şi întotdeauna e infernală această schimbare de gramatică, atunci când eşti nevoit să tai timpul prezent, să elimini din ecuaţie viitorul şi să transferi totul la unul din timpurile trecute. Domnul Profesor a fost unul dintre puţinii oameni adevăraţi pe care i-am cunoscut. Profesor în adevărata putere a cuvântului, nu doar prin cunoştinţele impecabile transmise generaţiilor de studenţi, ci, mai ales, prin felul său de a fi. Aceasta a fost adevărata sa pedagogie, una de viaţă, care nu se pierde niciodată. Şi toţi cei care au venit în contact cu Domnia Sa, toţi cei pe care ne-a şlefuit, vreme de zeci de ani, au înţeles acest aspect.

Pe mine, personal, m-a învăţat enorm de multe, nu doar ca student, sau, ulterior, cu ani în urmă, în calitate de doctorand. M-a învăţat, indirect, cu desăvârşit tact, să am răbdare, să nu mă arunc niciodată cu capul înainte, berbeceşte, cum adesea sunt tentat, mai ales în accese de furie. Să respir adânc şi să număr până la zece, vorba aceea. Apoi lucrurile se văd altfel. M-a învăţat să depăşesc maniheismul tipic vârstei şi, în consecinţă, predispoziţia către intransigenţă dusă aiurea la absurd. Prin puterea exemplului mi-a arătat că lucrurile nu au doar două feţe, ci o infinitate şi că trebuie să ai decenţa calmă de a le cerceta pe toate feţele. Mi-a arătat bunul simţ desăvârşit, dar şi forţa de a vedea partea plină a paharului. Domnul Profesor a fost şi o lecţie de modestie: umană şi profesională. Deşi locul său era sus, foarte sus, şi-a permis imensul lux de a rămâne în banca sa. Şi, lucru aproape inexistent în lumea universitară românească, a avut rafinamentul bunului gust intelectual de a se retrage discret, cedând cu o infinită superbie locul tinerilor, deşi ar fi putut rămâne mult şi bine pe poziţii.

Era foarte aplicat în tot ceea ce făcea. Iar ştiinţific am învăţat, printre foarte multe alte lucruri, un aspect esenţial: tăierea lucidă şi curajoasă, din mişcări cât mai puţine, a nodului gordian. Într-o epocă ştiinţifică parazitată de discursuri ambigue, veleitare, redundante, epatând terminologic fără măcar a se apropia de miezul problemei, Domnul Profesor a procedat întotdeauna la retezarea fulgerătoare a nodului gordian.

Îi plăcea Arghezi. Era unul dintre cei mai reputaţi specialişti în acest domeniu. Nici măcar o secundă nu a făcut paradă de asta. Îi plăcea să ajute. Nu în Craiova, nu în Oltenia, cred că în întreaga ţară şi în afara ei există nenumăraţi oameni ajutaţi, în cele mai diverse moduri, de către Domnul Profesor. Îi plăcea eleganţa vestimentară (era un adevărat arbiter elegantiae) la sine, dar şi la ceilalţi. Îi plăcea cântecul Mărine, la nunta ta.

Avem timp. Avem timp, spunea. De câte ori mă auzea că plec la Bucureşti, îmi transmitea că, dacă îl voi vedea pe Profesorul Guţu, să-l salut din partea lui şi îşi exprima regretul că nu se cunosc personal. În iulie i-am spus: „Lăsaţi, Dom’ Profesor, că n-au intrat zilele în sac, o să vă cunoaşteţi.” Iar el mi-a replicat: „Aşa e, Cosmine, lumea e al naibii de mică, iar timp avem din belşug.” Am avut timp până n-am mai putut, Dom’ Profesor!

Pentru Domnul Profesor, nu existau probleme. Existau numai soluţii. Totul se putea rezolva. Şi, doar văzându-l, ştiai că va reuşi să te ajute şi de această dată. Vocea răguşită din spatele aburului de Kent lung te debarasa instantaneu de orice povară. E foarte ciudat că oamenii care pun suflet în tot ceea ce fac pier trădaţi tocmai de inimă. Nu e o invenţie a mea, nu am, acum, capacitatea să inventez lucruri măreţe, ci este un fapt dovedit. Atâta inimă pusă pentru alţii, încât nu mai rămâne şi pentru ei. Nici Domnul Profesor nu a făcut excepţie, s-a dus în câteva secunde, fulgerător.

Azi, după ce am terminat treburile birocratice la Primăria din Innsbruck, am intrat în biserica de lângă această instituţie, Spitalskirche, bisericuţa roz din centrul oraşului, locul meu de suflet. Iar Domnul Profesor devenise o lumânare roşie, într-un suport cochet de sticlă. Şi acesta era lucrul care nu-mi putea intra în cap: cum se făcuse Domnul Profesor atât de repede lumină. Până la urmă, dincolo de toate, Domnule Profesor, v-am găsit contradicţia în sistemul dumneavoastră: tot timpul ne-aţi învăţat, direct, ori indirect, să avem răbdare, să aşteptăm. Însă dumneavoastră, Domnule Profesor, v-aţi cam grăbit. Şi această contradicţie n-o să vi-o iert niciodată.

Nick Cave - Death is not the end



joi, 11 noiembrie 2010

Viena

Viena turcită, Viena românizată, islamizată, slavizată, sodomizată de toate naţiile primitive izvorând din străfundurile lumii subcivilizate, Viena plină de flegme pe străzi, de tramvaie care se clatină pe şine mai rău ca cele third-hand din Românika, gata în orice clipă să se dezmembreze, Viena plină de clădiri gri în cartierele periferice, mai sumbre cu mult decât cele ceauşiste, Viena în care nu mai auzi germana pe stradă. Viena încă rezistând eroic istoriei, respirând aerul chezaro-crăiesc, impunând la fiecare pas prin cultură, făcându-te să înţelegi istoria în dimensiunea ei subtilă: nu poţi stăpâni numai prin forţa armelor, ci, înainte de orice, prin cultură. Adevărata putere de aici vine. Capitala habsburgică emană prin toate moleculele ei forţa de a se impune în faţa istoriei. Viena este cultură condensată în structuri incredibile, acolo unde viermii care au invadat oraşul nu vor avea acces în veci. Viena este. Atât. Este. Iar impresia ei asupra mea a avut un impact devastator. O întreagă monarhie esenţializată în nebunia uluitoare numită Viena. Despre Viena vom mai vorbi, măcar o dată pe lună.


Votivkirche


Universitatea


Primăria


Kaiserliche und Königliche Hofburgtheater

Clădirea Parlamentului


Hofburg - reşedinţa Curţii vienze

Biblioteca Naţională a Austriei




vineri, 5 noiembrie 2010

"Murim şi nimeni nu se uită la noi" ("Iubiţi-vă pe tunuri")


Era o vreme când volumele lui Adrian Păunescu se vindeau pe sub mână, iar în biblioteci stăteau ascunse, în spatele altor şiruri de cărţi. Se împrumutau în şoaptă şi se citeau cu toate uşile bine ferecate. Debutul său a fost fulminant, poet în toată puterea cuvântului, având tot ceea ce-i trebuia: o forţă ieşită din tiparele comune, curaj dement, plăcerea ludicului, expresivitate uluitoare, capacitate combinatorie incredibilă, tupeul de a provoca, de a incita. Ulterior, creaţia sa a căzut în derizoriu, cantonându-se, lânced şi funest, într-un lirism al momentului, mitraliat la foc automat, în orice circumstanţă. Aici s-a pierdut pe drum poetul Păunescu şi s-a născut versificatorul, trădat, din când în când, de sclipiri geniale.

Pentru toţi cei care contestă personalitatea lui Păunescu (pe forumuri mass-media, plătiţi de eminenţe portocalii din banii noştri) le reamintesc faptul că Cenaclul Flacăra a fost un fenomen cultural greu de egalat în Europa acelei perioade. Cu toate compromisurile inerente pentru a se putea manifesta, Cenaclul a lansat generaţii întregi de interpreţi, a polarizat conştiinţe. Contestatarii ar fi bine să se uite la peliculele epocii, atunci când sosirea Cenaclului într-o localitate era un eveniment de o importanţă absolut egală cu, să zicem, venirea Beatles-ului. Ţin minte imaginile din Maramureş, atunci când mii de oameni erau înşiraţi pe zeci de kilometri, aşteptând în ger venirea Flăcării.

Iar cu anatema „poet de curte” al lui Ceauşescu…mai uşor. Nu putem judeca noi constrângerile epocii de atunci, precum şi compromisurile la care aceasta te silea. Măcar Adrian Păunescu a avut justificarea totalitarismului, a dictaturii. Ce să zicem de lingăii de curte ai Chiorului din fruntea ţării, Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Mihăeş, Cărtărescu, preşuri în faţa unui marinar bolnav de putere şi de alte boli incurabile? Cu aceşti „intelectuali” de corvetă ce facem? Ei ce justificare au?

Indiscutabil, Păunescu rămâne în literatură şi în cultură. Fie şi prin faza de început, suficientă pentru a-i asigura un loc rezonabil. Dincolo de personalitatea sa contestată şi adesea predispusă contestării, pentru mine, personal, Adrian Păunescu a însemnat nişte cărţi citite pe ascuns şi apoi ascunse din nou cu mare grijă, nişte versuri de o forţă memorabilă, de-a dreptul entuziasmante, înseamnă Cenaclul Flacăra, cele doua discuri (un fel de „best of”) pe care le-am primit cu ocazia performanţei de a mă îmbolnăvi de oreion în clasele primare. Şi, înainte de orice, înseamnă forţa de a trăi fiecare clipă la maximă intensitate. Până la epuizarea de sine. Rar asemenea oameni.

Astăzi, când poetul s-a dus la „lumânările din cuib de cuc”, „să mai tacă şi să mai ningă”, oltenaşii mei i-au făcut, probabil, cea mai frumoasă comemorare. Cele două filmuleţe stau mărturie. Este exact ceea ce i-ar fi plăcut lui Adrian Păunescu. La această oră, partida se dispută, iar Craiova este condusă. Total neesenţial, datoria faţă de cel care a deţinut în cel mai înalt grad arta de a arde a fost făcută.

joi, 4 noiembrie 2010

Instantanee autumnale din Alpi

Stairway to heaven

"Floare de crâng / Astfel vieţile / Şi tinereţile / Trec şi se stâng."

Mariahilferstraße cu Inn-ul
"Printre crengi eu n-am să-mi lunec văzul..."
Splendor in the grass
"Am luat pieptiş cărările spre munţi / Brazii cei falnici şuierau la tâmple / Şi am ajuns pe crestele cărunţi..."
"Când plângeai sub cruce, maică-ndurerată..."
Tare suntem singuri, Doamne, şi piezişi

"Even God had a lonely night / Burden by time..."


Lake of Tears - Forever Autumn