duminică, 27 iunie 2010

Feluri de muzică


Dacă tot m-am luptat cu insomnia noaptea trecută, m-am gândit să fac o cură de filme. Am revăzut Blues Brothers, pelicula din 1980. Şi am reuşit s-o revăd cu plăcere, să nu mă plictisesc absolut deloc. John Belushi şi Dan Aykroyd fac nişte roluri magnifice. Nebunie de film, ironic până dincolo de limite, atingând tot ceea ce se poate atinge în materie de subiecte delicate, la un mod persiflant de zile mari. Plus foarte multă muzică excepţională şi apariţii de primă mână: John Lee Hooker, James Brown, Ray Charles, Cab Calloway, Aretha Franklin, Chaka Khan şi multe alte nume aproape sacre ale muzicii.

Am revăzut şi The Doors, al lui Oliver Stone. Ca să ştiu dacă, acum, puţin mai obiectiv în privinţa lui Jim Morrison şi a companiei, îmi voi schimba părerea despre film. Dimpotrivă. Mi s-a părut şi mai slab. Pe cât de mult îmi place Stone din Natural born killers, pe atât de mult „pe lângă” mi se pare aici. Filmul nu este susţinut interior absolut deloc. Ca să ajungi să redai stările lui Jim Morrison, trebuie să pătrunzi în acele adâncuri unde a reuşit el să coboare, depăşind toate barierele, până în moarte. Or Stone nu a fost capabil de aşa ceva. Stările paroxistice, de alterare a conştiinţei, de unde Jim îşi extrăgea inspiraţia sunt catalizate în peliculă doar cu mijloace exterioare, prea puţin apte să surprindă tot iadul trăit de Morrsion. Pendularea sa între Pam (Meg Ryan foarte „palidă” în acest rol) şi Patricia (care avea rolul unui adevărat mistagog, iniţiindu-l pe Morrison în tainele trăirii şi dăruirii bacantice, în frenezia dionisiacă) este atât de superficial şi de previzibil tratată de către Stone, încât nu se susține. Nu am văzut pasiunea devoratoare, identificabilă nebuniei, în relația cu Patricia, nici calmul apolinic regăsit la Pam. Filmul nu se axează nici pe muzică, nici pe poezie. Nici pe acele descinderi în „infern” ale lui Morrsion. Înainte de orice, Jim Morrison este un poet, un mare poet american (chiar dacă a trăit doar 27 de ani), studiat ca atare în istoria literaturii americane. Totdeauna am considerat că The Doors nu are melodii propriu-zise, ci versuri susținute de coloana muzicală. O muzică izvorâtă din acele stări alterate de conștiință, de saltul fără parașută în sine însuși. În final, câteva versuri ale lui Jim Morrison.


Fluturi

Si urletele lor


Trăim într-o lume cu fluturi pe aripile unor păsări moarte
Pene desprinse din carnea aripilor ce se întindeau în vânt,înainte
Aştept o reînviere a acestui moment paralizat
Descompunere în nemişcare
Uită-te mai aproape fără să te apropii de miros
Ai să vezi fluturi ce stau într-un moment de repaos
Pozând pentru Marele Pictor
Fluturi ce stau pe un moment suspendat
Un moment ce este ultimul dintr-un şir
Este singurul care se mai vede
O dată, cel dinaintea lui era ultimul
Dar timpul l-a ascuns, acum
Îmi încord nările să simt mirosul păsărilor curmate din zbor
Şi poate că secunda aceea putredă
Este cea mai materializată fărâmă de timp
Un zbor planat din care a crescut o stare de linişte
O aripă de vânt intrată în pământ
Molecule de trecere ce au căzut ca nişte lacrimi
Dar nu s-au zdrobit, ci au născut fluturi nemişcaţi din ele
Fluturi ce veghează trecerea ca un ritual sfânt
Aducându-şi oda printr-o moarte vie


Tărâm


Iată-ne ajunşi aici unde gândurile cad ca pielea arsă
Unde iluziile se nasc din aburi misterioşi ridicaţi de pe morminte adormite
Si ne înconjoară ochii
Este tărâmul faraonului placid,tăcut şi gentil
Ce poartă o floare sângerie în mâna stângă
Şi un şarpe negru şi umed în mâna dreaptă
Aici ai ajuns fugind, respirând adânc şi des
În încercarea disperată de a-ti trimite sufletul într-un loc mai bun
Te rugăm să iei parte la procesiunea noastră
Eşti ultima ta şansă,ultima noastră speranţă

Aruncă-ţi blana de leu de pe umeri
Si păşeşte în aburii extazului
Nu-ţi vrem carnea,suntem însetaţi de căldura minţii tale umede
Îngenunchează în faţa stăpânului lumii în care visele nu pot pătrunde
Apleacă-ţi privirea, încă îndrăzneaţă şi sărută petalele florii sângerii
O sută de petale cărnoase, o sută de suflete păstrate în răcoarea nopţii placide
Şi celebrează privilegiul, Şarpele Faraonului este nebun în aşteptarea unui suflet

Ridică-ţi privirea trufaşă, priveşte dansul timpului îmblânzit
Îţi oferim experienţa supremă,
Linişte şi calm absolut, fără zgomote, ploi sau lumină
Este marea neagră a sufletelor izgonite din globul de cristal
Tărâmul unde mintea nu sângerează
Pentru că amintirile se evaporă precum aburii de pe mormintele goale
Cine suntem noi?
Suntem lorzii zborului deasupra
Cei încătuşaţi de şapte ori în şapte stânci
Cei care suntem glas, cei care vorbim în ecou
Cei care am murit, dar nu suntem morţi
Cei care nu trăim, dar nu avem moarte
Noi suntem mireasma înfricoşătoare din nopţile fără stele
Cei care poartă blestemele în limbi roşii, bifurcate

Vino acum, este ritualul tău, focul arde timpul care ţi-a mai rămas
Închide ochii care mai zvâcnesc a viaţă şi sărută şarpele
Sărută şarpele pe limbă şi aruncă-te-n adâncul fiinţei tale-dorinţa
Dacă şarpele va simţi teamă nebună ,îţi va mânca sufletul
Dându-ţi eternitatea cea mult râvnită,dar nu cea sperată
Dacă, însă, va simţi dorinţă pură şi oarbă ca noaptea timpului,
Atunci noi te vom trezi din vis cu o suflare
Dându-ţi lucrurile pe care le poţi visa,le poţi simţi,dar nu le poţi atinge cu mâna.








marți, 22 iunie 2010

Iluzia creează realitatea



Naţionalul craiovean şi-a încheiat stagiunea cu o premieră: Balconul, de Jean Genet, în regia lui Nicu Nitai. Ca text, piesa are substanţă din belşug, are „vână”, deschideri pe paliere interpretative multiple, consonanţă cu realul imediat. E un text ironic, muşcător de-a dreptul în multe locuri. Este o piesă despre iluzii, despre putinţa de a te minţi că poţi ieşi din tine, fie şi pentru un interval redus. Unde se pot întâmpla toate acestea mai bine decât într-un bordel, într-o casă de toleranţă. Iar toleranţa pare a fi vectorul ordonator al Balconului. Toleranţa de a-l accepta pe celălalt nu aşa cum este, ci aşa cum ar vrea să fie. În bordelul doamnei Irma se desfăşoară fantoşa unei umanităţi aflate în pragul sucombării. Oamenii sunt umbra dorinţelor lor, pasiunea este subordonată asumării unui rol. Confruntarea cu realitatea nu este atât de violentă pe cât s-ar putea crede. Dimpotrivă: masca îşi confecţionează personajul, astfel încât lumea devine o scenă enormă, cu roluri interşanjabile. Este parcă punerea în practică a uneia dintre afirmaţiile lui Eliade, referitoare la istoria religiilor: „Eşti ceea ce pretinzi că eşti.” În clivajul dintre fond şi formă, dintre aparenţă şi esenţă, iau naştere dramele reale, ale fetelor angajate în bordel, singurele care nu se automistifică. Iluzia se construieşte, se menţine, se pliază pe identificarea personală. Un spectacol al tragicului căutării de sine sub diferite forme sau nuanţe, al imposibilităţii situării identitare.

Din punct de vedere regizoral, Balconul arată bine, e viabil, se susţine. Se prezintă bine nu doar la nivel conceptual, ci şi vizual. Constantin Cicort face un rol excelent ca şef al Poliţiei, conferă personajului său subtilitate în reprezentare, devine plauzibil, joacă excelent tot dramatismul celui eclipsat de imposibilitatea de a avea şi el un corespondent în realitatea „fabricată”. Cicort îşi infuzează personajul cu o gamă remarcabilă de variabilitate a trăirii, conduce sigur jocul. Despre Ilie Gheorghe mai e ceva de spus? Intrarea sa în scenă ridică simţitor cota, spectacolul se desfăşoară pe alte coordonate de când apare Mesagerul Reginei (Ilie Gheorghe, care efectiv tractează piesa după el). Ca de obicei, Ilie Gheorghe face totul fără cusur, lucrează la fel de bine macro, dar şi pe nuanţă, este suveran, fără a eclipsa, este principiul motric imediat sesizabil. Nicolae Poghirc este foarte veridic în rolul Generalului, motivând scenic translarea personajului său în lumea propriei fantezii (bine susţinut de către Geni Macsim). Este foarte atent în metodele de persuadare scenică, se implică fără rest, are şi o intuiţie rafinată, care îl propulsează şi oferă rolului resurse inductive de mare clasă. Romaniţa Ionescu, în rolul prostituatei Carmen, face un rol de zile mari, eclipsând alte personaje cu greutate. Romaniţa îşi confecţionează un personaj viu, cu o viaţă interioară efervescentă, pe ale cărei vibraţii subtile actriţa Naţionalului craiovean baleiază extraordinar. Carmen a Romaniţei Ionescu refuză limitările interpretative şi expresive, decantează în forţă, dar şi graţios, succedaneele de înţelegere şi simţire, oferindu-le nuanţe interpretative de anvergură. Deşi cu un rol mai redus cantitativ, Iulia Lazăr (Chantal) convinge fără probleme, ca de fiecare dată. Chantal este un simbol, confecţionat de către revoluţionari, însă Iulia Lazăr reuşeşte, cu eroina ei, să parcurgă din cale afară de credibil, drumul invers faţă de majoritatea protagoniştilor piesei: iese din domeniul alegoric şi intră în realitate, chiar dacă această intrare angajată în realitate coincide cu moartea. Mi-a plăcut şi Cosmin Rădescu în Balconul, în sfârşit ieşit din rigiditate, în sfârşit adaptându-se rolului. Se mişcă mai lejer, are şi părţi în care îşi creează personajul, nu doar îl joacă (la fel cum fac şi cei trei fotografi: Dragoş Măceşanu, Cătălin Băicuş şi Mircea Tudosă).

Balconul este o piesă mult peste medie. Bine regizat, bine jucat, antrenant, fără să producă impresia de rateu, fără să cadă în autosuficienţă, fără a plictisi. Merită văzut. Un final foarte frumos de stagiune pentru Teatrul craiovean.



marți, 15 iunie 2010

Drept la replică

Am aflat cu stupoare, zilele trecute, ca in data de 4 aprilie 2010, cineva care s-a folosit de numele meu, a postat pe acest blog un comentariu la cronica scrisa de Cosmin Dragoste la spectacolul “Trei surori” de la Teatrul National Craiova.
Acest comentariu marsav si lipsit de moralitate ii vizeaza pe colegii mei Iulia si Ion Colan, precum si pe domnul Emil Boroghina, fostul director al teatrului.
Sunt consternat sa aflu ca cineva isi poate permite sa posteze, in numele altui om, niste ganduri care arata o gandire bolnava si un psihic labil.
ACESTE RANDURI APARTIN ADEVARATULUI ACTOR MIRCEA TUDOSA SI NU URMARESC DECAT SA RESTABILEASCA ADEVARUL!!!
Vreau sa ii asigur pe cititorii acestui blog ca NICIODATA NU MI-AM PERMIS SA IMI DAU CU PAREREA DESPRE UN COLEG AL MEU SAU DESPRE O COLEGA A MEA!!!
Cei care ma cunosc personal isi pot da seama cu usurinta ca limbajul folosit este sub demnitatea mea!
Profesorii mei, din Facultatea de la Constanta, m-au invatat sa fiu ARTIST si a fii ARTIST e lucru mare!!!...
Nu voi incerca nici o clipa sa demontez aceste afirmatii facute in numele meu! Sunt convins ca cel/cea care se ascunde in spatele acestor vorbe este o persoana extrem de frustrata.
Pot sa zic cu bucurie ca in aceste prime sase stagiuni , ca actor al Teatrului National Craiova, mi-am facut ucenicia in aceasta grea meserie. Nu am nici un motiv sa ma plang! Nu mereu joci roluri principale, dar asta nu inseamna ca nu te vezi pe scena! La repetitiile piesei “Masura pentru masura”, Maestrul Silviu Purcarete ne-a zis: “ Totul se vede pe scena!” Daca in aceste sase stagiuni, macar odata, m-am vazut pe scena, atunci sunt foarte multumit pentru acest inceput de cariera!
Am sufletul impacat pentru tot ce am facut pana acum in viata mea!
Le multumesc acelor oameni care nu s-au indoit nici o clipa de moralitatea mea!
Celor care s-au indoit, le doresc multa sanatate!
Celui sau celei care a postat acest comentariu in numele meu ii zic atat: “Amice, esti idiot!”….Te las pe tine sa afli de unde e aceasta replica!...Sper ca ai si putina cultura generala, pe langa sufletul chinuit din tine ….Iti mai atrag atentia ca substituirea de nume, se pedepseste aspru de legile care sunt in vigoare in Romania….
In incheiere ii multumesc public lui Cosmin pentru ca mi-a acordat acest drept la replica!
Toate gandurile mele bune!
Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti!
Website: www.mirceatudosa.webs.com ; Adresa de gmail: mirceatudosa@gmail.com

luni, 14 iunie 2010

Zgomotul şi liniştea




Nu era de ajuns începutul infect de iunie, cu o caniculă demnă de o cauză mai bună (austriecii se plâng că nu au mai văzut soarele de nu ştiu când şi se întreabă în disperare dacă vor ajunge şi ei, vara aceasta, să poarte mânecă scurtă!!!), mai trebuie să suportăm şi infernul acustic din Africa de Sud. Un nou cuvânt (cu adaptarea românească de rigoare) a devenit cel mai utilizat în ultimul timp. Este lider la căutări pe google. Aţi ghicit, este vorba despre nenorocitele de vuvuzele, care transformă orice om cât de cât normal la cap într-un psihopat. Campionatul Mondial din Africa de Sud este pur şi simplu asediat de acest zgomot scos de respectivele trompete (vuvuzele). Este imposibil să urmăreşti mai mult de cinci minute dintr-o partidă de fotbal, întrucât nu ai cum să rezişti sunetului înnebunitor al „viesparului”. Este un campionat ratat! Complet! Există, fireşte, şi varianta de urmări meciurile pe „mute”, dar asta merge doar în cazul echipelor mari, unde cunoşti jucătorii şi nu ai nevoie de comentariu. În rest, dacă pe ecran defilează Camerunul, Japonia, Coreea de Nord sau de Sud, Slovenia, Noua Zeelandă, Australia, Honduras etc. îţi trebuie un ghid auditiv în marea de necunoscuţi. Pentru mine (şi nu numai) acest campionat este în totalitate subminat de vuvuzele. Cultura africană are infinit de multe de oferit umanităţii, nu aceste idioţenii tubulare, faţă de care picătura chinezească pare un calin deliciu.

Infernul auditiv…şi uităm prea uşor că e 13 iunie şi 14 şi 15 iunie, adică 20 de ani de la reprimarea sângeroasă a ultimei zvâcniri demne a poporului român: Piaţa Universităţii. Acum ne complacem. Slujim dictatura de bunăvoie. Participăm. Citeam acum vreo 3 zile în „Jurnalul Naţional” că există o piesă de teatru a unui dramaturg român contemporan, care este interzisă de 4 (patru!!!!) ani, din cauză că personajul principal seamănă frapant cu Matrozul Chior. Ceauşescu era un înger blând! Cine zicea că cenzura a dat ortul popii? Cât ne-am schimbat în 20 de ani! Pe atunci, eram decişi să dăm jos cu orice încercare de restaurare a dictaturii! Era şi la acea dată tot un Campionat Mondial de fotbal (Italia 1990), cu unica diferenţă că naţionala României se găsea printre participante. Iar minerii declanşau infernul în Bucureşti. Inclusiv pe cel auditiv..

…şi liniştea celebrării Sfântului Anton de Padova. 13 iunie. Luna iunie balansează între extremele sunetului. Şi ale minţii. Oare cum o fi să scrii cu hieroglife pe suflet?



joi, 10 iunie 2010

Lloret de Mar

Pe masă, în faţa sa, pălăria cu panglica. Chipul său bărbos. Peste care timpul trecuse furibund, fără a-i răpi, însă, o nobleţe. Aşa îmi închipuiam că arăta căpitanul din Toate pânzele sus, pe vremea când citeam cartea şi încă nu văzusem filmul cu Besoiu şi Jean Constantin. Pe panglica albă a pălăriei de paie scria Lloret de Mar. De aici am început să fiu atent. Nu mai ştiam exact unde văzusem / auzisem numele staţiunii catalane. Îmi treieram creierul şi îmi activasem toate sinapsele, în tentativa disperată de a-mi aminti unde îmi apăruse Lloret de Mar. Putea să fie un film, o melodie, un roman de Ecovoiu, o poezie, o piesă de teatru. Putea să fi fost o banală reclamă. Lloret de Mar m-a umplut cu parfumul său. Dreptul meu la o mică amnezie, pe care să o umplu cu propriile vise şi aşteptări. Lloret de Mar putea să devină orice, pentru mine, atâta vreme cât amintirile mele dădeau greş. Nu-i nimic: îmi fabricam altele şi viaţa devenea caldă şi verde ca marea de pe Costa Brava. Ca ochii curajoşi care te privesc de peste bord. Bătrânul înota într-un pahar cu suc, pe masa terasei Lloret de Mar. Figura absentă a bătrânului. Poate acum e tot în Catalonia. Iar eu mă gândeam la ei şi ieri, când scriam un „articol ştiinţific” (paranteză: a trebuit să spun sintagma „articol ştiinţific”, altfel crăpam. E lucru mare să scrii „articole ştiinţifice”, nu eşti om dacă n-ai făcut asta măcar o dată-n viaţă. Şi mă uit ce voluptate au unii să pronunţe aceste două cuvinte „articol ştiinţific”, li se scurge o substanţă orgasmică din creier atunci când articulează sublima sintagmă. În rest, tot ceea ce scriem este o tristă prostie, o cretinitate, dacă nu are şi codiţa „ştiinţific”, nu se pune.) Aşadar, scriam de zor un „articol ştiinţific” şi stăteam cu picioarele în apa din Lloret de Mar, fără a-mi mai suprasolicita creierul să foreze unde auzisem / citisem cuvântul. Nu mai conta. Stăteam cu picioarele pe parchet şi pe umeri mă ardeau soarele de pe Costa Brava şi ochii verzi gata să sară peste bord. Unde să sară. Unde. Către nicăieri. Fără rost.

Bătrânul îşi terminase sucul. Plecase din Lloret către Lloret. Amintirile neamintite au mai fâlfâit puţin, în unduirile panglicii unei pălării de paie. Era mai tânăr în Lloret de Mar. Aproape un copil.

Nu am fost niciodată în Lloret de Mar. Şi, cu toate acestea, mă duc zilnic. Oricând vreau.



marți, 1 iunie 2010

Flavia


Flavia este un baston. Cu plasturi la degetele de la picioare. Degetele de la mâini taie castraveţi. Sau potrivesc perne. Sau se agaţă de un geam de tren. Sau se plimbă prin părul blond-castaniu şi prin visele sale. Flavia este un ochi. Este o uitare într-un coridor mizer de tren.

Urcarea în tren. Un bărbat împovărat. De ani. Sau nu. Şi un coc blond. O poveste tristă. Şi banală. Cei care au cerut-o insistent pe Flavia vor fi dezamăgiţi. O dezamăgire în plus e suportabilă. Flavia este frumoasă. Şi tristă. Şi gesturile îi sunt iritate. Emană nervozitate din orice respiraţie. Saturaţie. Şi, în acelaşi timp, o infinită răbdare. Dacă răbdarea ar lăsa urme pe suflete, atunci acestea ar trebui să graveze numele Flaviei.

Haideţi să nu deviem. Povestea noastră cea de toate zilele. Tatăl are doar puţin peste 50 de ani. De doi ani, s-a îmbolnăvit de diabet. Nici un organ (în afară de ficat) nu i-a rămas neatins. A făcut câteva accidente cerebrale. Paralizii. I-au căzut toţi dinţii, de la paradontoza cauzată de diabet. A orbit. Veneau de la a operaţia de lipire de retină pentru unul dintre ochi. Operaţie costisitoare. Care se va desfăşura în mai multe etape. Omul este orb de câteva luni. Însă debordează de umor şi de optimism. E ferm convins: „Dumnezeu mă ajută pentru că sunt puternic şi nu mă las. Mă va face bine.” Ei locuiesc la 30 de kilometri de Timişoara. Bănăţeanul cinstit, din ce are, din ce n-are, a cumpărat 4 bilete de tren. Pentru ca pe trei locuri să se întindă el, venit după operaţia la ochi. În condiţiile în care, în orice tren, orice neavenit îşi arogă imediat mai multe locuri, chiar şi atunci când nu are nici măcar un bilet. „Se vede că sunt orb?”. „Nu se vede”. Chiar nu se observă. „Acasă port baston, dar când plec departe, o am pe asta mică, pe Flavia.” Fata de clasa a zecea l-a însoţit prin toate spitalele. Prin toate necazurile şi operaţiile. Sunt sătui unul de altul. De toanele fiecăruia. Şi se iubesc disperat, cu ultima şansă, parcă. Oboseala de viaţă şi setea de a mai trăi.

Mâinile ei execută docil tot ceea ce tatăl îi cere. Cu tresăriri impaciente. Mănâncă seminţe pe un şerveţel. „Vreţi?” mă îmbie. Este singura persoană care m-a rugat cu seminţe şi nu i le-am turnat în cap. „În spital m-am apucat”, se scuză ea, de parcă s-ar fi apucat de droguri. „De plictiseală. Nu mai aveam ce face. Am completat sute de reviste de integrame şi am citit zeci de cărţi.”

Mâinile Flaviei masează picioarele micuţe. „În noaptea asta probabil iarăşi o să dorm cu picioarele pe pereţi. Nu ştiu cât mai rezist.” Tatăl îşi spune povestea. Viaţa. Boala. Fata cea mare, fugită anul trecut, în prag de Bac, în Germania. Şi presupusul dor de casă al acesteia. Şi al lui de ea. „Da, de aia îi e dor. De mine, niciodată”, răbufneşte tristeţea blondă-şatenă.

Flavia stă pe coridor. Cu capul pe fereastră. E curent. Părul desfăcut din coc flutură prin înserare. Degetele crispate pe metalul ferestrei. Fruntea încruntată. Noaptea îi flutură prin gândurile care străbat ţinuturi pustii. „Flavia, treci în compartiment, ai să răceşti!”. „Lăsaţi, nu-i bai. Ce contează dacă răcesc?”

Flavia este un baston cu suflet. Cu o grămăjoară de carne pe un schelet de suflet. Bastoanele care dorm cu picioarele pe pereţi au şi ele viaţa lor. „Ies cu prietenii. Mâncăm pizza. Facem spectacole. Ne simţim bine împreună.” Flavia este o mână care urcă nişte picioare paralizate pe o banchetă. Un ochi abătut care descrie nopţii din spatele bandajelor locurile străbătute în goana trenului. Flavia este un oftat.

Ne pregătim să coborâm în Craiova. Flavia cu tatăl său continuă aventura spre casă. Doamna care mai fusese cu noi în compartiment, o sărută pe frunte pe Flavia. Nu ştiu ce să fac. Orice gest este prea puţin. „Să fii tare, Flavia!”. „Sunt, domnule, sunt. Nici eu nu credeam cât pot fi de tare.”

Flavia este un destin împărţit în două. Flavia este un suflet blond, ale cărei amintiri şi vise flutură pe ferestre de vagoane. Flavia este ziua din miezul nopţii unui om. Şi a tuturor celor care o cunosc.