marți, 24 mai 2011

Viena - castelul Schönbrunn

Lumea o percep cel mai pregnant la nivel olfactiv. Lumea este pentru mine o mare de arome. Lumea se compune în mine mai întâi pe calea aerului. Asta şi poate pentru ca simţul meu olfactiv este dubios şi exagerat de dezvoltat. Intrarea la Schönbrunn. Şi sentimentul de la ţigănci. Totul rămâne undeva afară. Şi nu mai contează. Castelul, parcul, fântânile au parfumul lor inconfundabil. Unic. Pe care, de acum, îl voi recunoaşte în vise. În rest, e un anotimp altfel decât ce-i afară: aromeşte a acel moment pe muchie, ce rupe pieptul de atâta plinătate. E clipa de geniu când în aer şi în suflet e o mireasmă care în inima şi în creierul meu poartă eticheta „dincolo”. Momentul când plinătatea verii se descarcă-n toamnă, cu toată bogăţia grea a celor trăite, fie când primăvara se aruncă-n vară, cu întreaga bogăţie a celor ce fi-vor trăite. E o secundă inimitabilă, care are acelaşi parfum, pentru o frântură de gând.
Vezi Viena mică, undeva jos. Eşti departe de ea şi ştii că nimic din lumea de afară nu te poate atinge. La Gloriette, sufletul se despleteşte. Şi trece dincolo de orice cuvinte. E sentimentul clar că ordinea temporală e un yo-yo în mâna ta. Că timpul, de fapt, se face mic de tot, cât o nucă, pe care o poţi lua şi ascunde în buzunar. E clipa când cuvintele dispar, când orice altceva dispare. Şi când rămâi singur, în sfârşit singur, purificat de cuvinte, de nume. Lumea s-a pierdut şi ea. Şi nu mai există decât altcineva. Nici măcar tu. Totul şi toate sunt acolo. În altcineva. În acelaşi loc şi moment.
E o cascadă de apus. E un sentiment. E o lumină de un portocaliu atât de blând. Încât. O simţi. Cum se joacă. Pe piele. Şi prin gânduri. Toată frumuseţea lumii s-a topit în ea. Soarele – un şerbet gros şi aromitor. Cerul e atât de aproape, încât îl poţi lua să te ştergi cu el la gură după ce ai spus „mulţumesc”. De aici încolo, orice pas e prea mult. Orice respiraţie în plus e de prisos.

Povestea începe aici: conform legendei, pe la 1600, în cursul unei vânători, împăratul Matthias a găsit un izvor. Se spune că ar fi exclamat: "Welch ein schöner Brunn!" ("Ce izvor frumos!"). Câţiva ani mai târziu, în aceste locuri începea construcţia castelului Schönbrunn

Castelul a fost ridicat între 1638-1643 pentru Eleonora Gonzaga, care, în 1622, se căsătorise la Innsbruck cu împăratul Ferdinand al II-lea (cel care este responsabil şi cu partea modernă a castelului tirolez Ambras). Distrus de turci în 1683, a fost refăcut, modernizat şi extins de către împărăteasa Mari Tereza.


"Fântâna lui Neptun" este partea care închide parterul ansamblului şi face trecerea spre colină. Neptun este înţeles ca simbol al principelui care ştie să-şi cârmuiască supuşii prin apele tulburi.

Vedere de pe colină a castelului, reşedinţa de vară favorită a curţii vieneze şi locul unde, între 1809 şi 1810 s-a cazat şi Napoleon cu suita sa. Hitler a refuzat să locuiască aici, întrucât dispreţuia pompa şi fastul.

"Gloriette" - monument al războiului întru dreptate, ridicat, aşa cum scrie şi pe frontispiciu, în 1775, sub domnia Maria Tereza şi a lui Iosif al II-lea.

Vedere a castelului de pe "Gloriette"


Obeliscul şi fântâna aferentă, construite în 1777. Ideea arhitecturală a fost aceea de a opune forţele întunecate şi neîmblânzite ale pământului (fântâna) celor ale soarelui (obeliscul, care se află aşezat pe patru broaşte ţestoase uriaşe, simbolizând veşnicia)
Voliera, datând din 1750
   
Ana Belen - Pequeno vals vienes (versuri: Federico Garcia Lorca)
   

vineri, 20 mai 2011

Apocalypse tomorrow


Deci mâine ar fi iarăşi sfârşitul lumii. O spune predicatorul cutarică, mare meşter în tălmăcirea Bibliei. Unu’ care a mai prezis cică acu’ nu’ş câţi ani că e over, dar se pare că i-a dat cu virgulă şi am scăpat. Acum zice că s-a mai specializat şi i-a dat fără fracţii. Deci mâine. Ce-mi plac tipii care încearcă să-l descifreze pe Dumnezeu prin formule matematice şi calcule! Sunt adorabili. Tot timpul le dă pe lângă. Bine că nu le nimeresc băieţii, altfel nu ştiam ce să mă fac. Mai ales că iarăşi s-a băgat singur în seamă nenea Hawking şi ne-a spus că nu există Paradis, că totul ar fi o născocire a celor ce li-e frică de întuneric. Asta după ce acu’ ceva luni ne spusese foarte sigur pe el şi cu speranţa unui impact nimicitor (de parcă ar fi spus-o primul) că Dumnezeu n-ar prea exista. Deci o apocalipsă m-ar cam pune în încurcătură: ce să fac după aia, că nu prea are farmec? Fără Doamne-Doamne şi fără Paradis e cam plictisitor. Dar oare Iadul există? Nu ne-a mai zis marele om de ştiinţă. Plus că o apocalipsă acum ar ridica problema bagajului. Să-mi fac bagajul pentru ce-o fi dincolo, că nu pot pleca nepregătit. Iar la mine făcutul bagajului este realmente o problemă existenţială covârşitoare. Ce să iei mai întâi cu tine pe lumea cealaltă? Îţi vin o mie de chestii în cap, chestii de importanţă supremă, iar apoi îţi vin altele o mie, de o importanţă categoric mai supremă decât primele şi tot aşa. Acum, indiferent de ce zice Hawking, predicatorul apocalipsei spune că mâine, 2% dintre oameni fi-vor în Rai, restul, în partea unde bagă fochiştii la greu. Asta e iarăşi altă problemă: oare pentru care dintre finale mă calific? O mie de întrebări. Plus că intervine orgoliul: eu de ce să nu fiu printre ăia 2%? Ce au ăia şi eu nu? Şi mai e şi fiţăreala, sufletul simandicos întreabă: dar dacă vei fi în top, adică printre ăia 2%, îţi va conveni compania?
Deci e complicat şi cu apocalipsa asta. Deci nu-i aşa că vine, calcă totul în picioare şi ne ia. Şi cică oamenii domnului predicator bântuie prin America acum în mii de microbuze şi urlă prin megafoane să ne pocăim pentru mâine. (la modul: „Neamule, neamule! Mâine e apocalipsa: doar azi pocăire la ofertă! Vino în clubul select 2%!”) Nu ştiu eu prea bine cum e asta, dar merge aşa, pe ultima sută de metri? Hai cu apocalipsa!

bif naked - we're not gonna take it
   

luni, 16 mai 2011

În pantofii altcuiva



Miercurea fără cuvinte,
Zgomotul faimoasei lovituri de ciocan,
Când cuvintele dor,
Necuvinte, Trup diafan şi cardioaccelaerator,
curat trupul,
Atunci când limita dispare
Voi renunţa la tot ce ştiu pe de rost
Eu în prag de Înviere, Ţi-am povestit cândva
Despre surogarea existenţei,
cimitirul din oasele mele, Carnivori lihniţi de sânge,
Erupţie euritmică, Sexul ca supapă. De eliberare a urâtului interior,
Profunda, adânca şi evitabila compasiune.
Hoţii de fluturi
Vorbesc altfel despre moarte:
 se adaugă un discurs de primire şi-o scrisoare de rămas-bun.
Nu am regrete oneste, Cu zâmbete risipim absenţe Eu cu mine în mine:
Poarta spre o altă dimensiune,
Dumnezeu e în maţele tale:
Poartă-te pe tricou!

(această poezie -inclusiv titlul- este colaţionată din titlurile celor mai recente postări ale blogurilor pe care le urmăresc) 

Ane Brun - Balloon Ranger
   

duminică, 15 mai 2011

Oraşul meu


Nu ştiu dacă există oraşe. Oraşe ca ceva dat. De sine stătător. Fiecare oraş există în tot atâtea variante câţi oameni i-au respirat aerul. Oraşul meu e o colecţie de imagini. Fiecare cu imagine cu melodia ei. Cu parfumul ei. Cu zbaterea sa. Cu propria-i cromatică. Un oraş nu e un continuum. E pauza dintre aceste imagini. Pauzele. Tăcerile şi uitările. Oraşele mele sunt paşii sub stelele lor prinşi în inimă. Ca un hoţ mă strecor în noaptea oraşului. În şerpuitul său suflet. Şi nu am pretenţia să-l înţeleg. Ci doar să-i tâlhăresc liniştea.
Oraşul meu nu e reprezentat nici măcar de munţii lui. Cu toate că pare că aici Dumnezeu parcă s-a oglindit mai clar ca în alte părţi. Nu munţii. Ci imaginea lor răsturnată pe retina mea. Respiraţiile mele prin visele lor.
Oraşul meu e oraşul pe care-l visez. La propriu. Pe care îl împletesc, îl îndoi şi-l refac în miliarde de cioburi. Fiecare ciob are istoria şi respiraţia sa. Căderea şi susurul lui. Oraşul meu e o mare de cioburi. Şi golurile dintre ele. Prin care te poţi prăbuşi.
Oraşul meu e omul. Oamenii săi. Valurile de oameni plutind ordonat prin măruntaiele sale. Dar mai ales cei care se opresc măcar o fracţiune de gând din viaţa lor pentru a-ţi zâmbi. Oraşul meu e o strângere de mână.
Dacă m-ai pune să-ţi descriu oraşul meu nu aş şti să-ţi spun mare lucru. Ţi-aş vorbi însă despre ploaia lui. Despre gândurile care trosnesc în cap atunci când le ating stropii. Despre pocnitura groaznică, atunci când gândurile respiră cât tot universul şi ramurile lor îţi ies prin cap. Ramurile acestea sunt oraşul meu.
Ca un lup flămând hăituiesc dorul oraşului. Îl adulmec. Şi îl trag în mine ca şi cum ar fi cea din urmă respiraţie. Oraşul meu e o continuă alergare. Şi o izbire cruntă de fruntarii. Fiecare izbire, o moarte. Oraşul meu înseamnă şi morţile mele.
Când îţi pot da detalii, amănunte despre un oraş, când îţi pot indica trasee cu ochii închişi, când îţi pot oferi toate informaţiile turistice la milimetru, să ştii că nu-şi vorbesc despre oraşul meu. Oraşul meu începe de acolo de unde se termină amintirea. E o impresie. E un strigăt în vânt. O culoare de sub o piatră.
Oraşul meu e Ulise. Merge cu mine peste tot. Colindăm împreună prin lume. Şi prin mine. Oraşul meu e locul unde Ulise încearcă să uite de el însuşi. Ca să se poată regăsi. Oraşul meu e fiecare scufundare a corăbiilor lui Ulise.
Oraşul meu e pieptul meu. Oraşul meu e fiecare strecurare prin striaţiile din mine. Oraşul meu nu se zăreşte de sub un scaun. Pentru că în oraşul meu, doar în oraşul meu, nu există scaune de sub care copilaşii timizi sfârtecă avid cu ochii lor bucăţi de strălucire.
Când fug de mine. Şi din mine. Ajung mereu în oraşul meu. Oraşul meu e locul în care se învaţă respiraţia. În oraşul meu nu-s oglinzi. Oraşul tău e universul tău, mi-a spus cineva. Oraşul meu e pluriversul. E multiversul meu.
Oraşul meu e mama mea.

(Răspuns tardiv pentru Raf, care m-a întrebat aseară de ce Innsbruck e oraşul meu.) 

Adrian Sărmăşan - Cine se naste in ploaie
   


duminică, 8 mai 2011

Mohn und Gedächtnis (Mac şi amintire)

Am văzut azi aceşti maci uriaşi. M-am gândit instantaneu la Mohn und Gedächtnis, volumul de versuri al lui Paul Celan, din care, în traducere proprie, vă ofer Corona

CORONA
Aus der Hand frißt der Herbst mir sein Blatt: wir sind Freunde.
Wir schälen die Zeit aus den Nüssen und lehren sie gehn:
die Zeit kehrt zurück in die Schale.
Im Spiegel ist Sonntag,
im Traum wird geschlafen,
der Mund redet wahr.


Mein Aug steigt hinab zum Geschlecht der Geliebten:
wir sehen uns an,
wir sagen uns Dunkles,
wir lieben einander wie Mohn und Gedächtnis,
wir schlafen wie Wein in den Muscheln,
wie das Meer im Blutstrahl des Mondes.


Wir stehen umschlungen im Fenster, sie sehen uns zu von der Straße:
es ist Zeit, daß man weiß!
Es ist Zeit, daß der Stein sich zu blühen bequemt,
daß der Unrast ein Herz schlägt.
Es ist Zeit, daß es Zeit wird.


Es ist Zeit.

CORONA
Din palmă toamna-mi mănânc- a ei frunză; suntem prieteni.
Decojim timpul din nuci şi-l învăţăm să meargă:
timpul se-ntoarce-n coajă

În oglindă-i duminică,
în vis se doarme,
adevăr grăieşte gura

Ochiu-mi coboară spre sexul iubitei:
ne privim,
ne spunem lucruri întunecate,
ne iubim precum macul şi amintirea,
dormim ca vinu-n scoici,
ca marea în a lunii sângerie rază.

Îmbrăţişaţi stăm la fereastră, ei ne privesc de pe stradă:
e timpul să se ştie!
E timpul ca piatra să-şi adune puterile să-nflorească,
neliniştea să bat-o inimă.
E timpul să vină vremea.

E timpul.
 Zoia Alecu - Cărări de maci
   

sâmbătă, 7 mai 2011

Monolog cu o viperă


La citirea acestui titlu nu trebuie să se sperie persoanele pe care le am la inima ca apa-n cizme sau sarea-n ochi. Nu vorbesc de o viperă din cele bipede, dar aneuronale, vorbitoare, însă trepanate şi lobotomate, castrate de cele din urmă terminaţii ale bunului simţ. Ci de una adevărată. Mică. Mică de tot. Nu avea mai mult de 20cm. Probabil era pui. „În curs de dezvoltare”, aşa cum suna sintagma pe vremea Tovarăşului (iar România făcea parte dintre aceste ţări). Voios mergeam eu pe munte. Cel mai mult îmi place să trec de toate semnele cu interzis: „Acces interzis”, „Intrare interzisă”, „Drum interzis”, „Blabla interzis”. O fi pentru voi, pentru mine nu. Că eu nu ştie să citeşte în limbi străine, aşa că eul meu non-cognitiv are scuze. Deci. Totul e cu deci. Deci trec şi astăzi de câteva interdicţii şi ajung deasupra unui zid de 60m construit ca protecţie împotriva avalanşelor. Ce aduseseră avalanşele pe parapete, era de groază: tone de pietriş, într-o devălmăşie totală, specifică spiritului balcanic-oriental, nu celui ordonat, germanic. Escaladez mini-munţii rezultaţi din avalanşe, urc pe nişte cărări impracticabile, ajung pe jos la circa 1500-1600m, unde ştiu siiiiiiigur de tot că nu mă deranjează nici picior de om (doar planoarele care dau ture pe deasupra munţilor – planorismul, marea pasiune a tirolezilor, despre ele, altă dată).
După hălăduirea de rigoare, decizia de întoarcere acasă. Văd veveriţe cât pisicile de mari (fără exagerare), şoimi tare falnici şi alte animale frumoase. Trec peste o râmă imensă ieşită în cărare. Fac câţiva paşi şi Sfânta Vineri îmi şopteşte la ureche: „Fii om bun, Harap-Alb, ajută vietatea şi fi-vei răsplătit!”. Cântăresc rapid decizia, lenea de a face cale întoarsă câţiva paşi, peste care se suprapune imaginea Sf. Francisc din Assisi, cel atât de empatic cu animalele şi mă întorc. Într-adevăr, e păcat de biata râmă; în soarele nemilos s-ar usca destul de rapid. Caut din ochi un băţ să iau creatura, s-o azvârl la umbră. Când colo, râma mea era o viperuţă. Viperiţă. Viperucă. Cum s-o fi numind puiul ei.
Individa observă că mă reîntorc şi îşi ridică rapid căpşorul superb. Iar eu înlemnesc. Ea se uită cool la mine. Negociez ideea de a o rupe la fugă brusc, dar îmi dau seama că apropierea dintre noi îi permite frumoasei să facă o mişcare bruscă şi să mă „julească”. Plus că s-ar speria de reacţia mea de panică şi s-ar simţi îndreptăţită să atace. Mă gândesc dacă una de-asta mică poate face rău, calculez cam cât venin ar putea avea şi cam câtă „pagubă” ar putea să-mi producă. Dar renunţ la calcule. Şi încep să vorbesc cu ea. „Ştii, de fapt, eu vin din România. Orice imagine v-ar fi fost vouă indusă la şcoala voastră de viperini, de şerpilieni despre noi, să ştii că suntem persoane blânde, nu consumăm reptile. Aceia se numesc chinezi. Noi suntem vegetarieni, suntem ţară bananieră doar. Mie îmi plac şerpii. Pe cuvânt. Am o mare pasiune pentru ei. Dacă n-ai fi speriată şi dacă nici eu n-aş fi, că doar de aia vorbesc cu o viperă acum, te-aş mângâia. Dar poate merge şi o mângâiere speriată, vrei?”. Dau să mă aplec spre ea, din ridicarea şi mai accentuată a capului reptilian înţeleg că ideea nu-i agreată de ambele părţi. Şi continuăm convorbirea. „Ştii, uite, eu nu participam niciodată la prinderea de guşteri când eram elev. Colegii mei se duceau la gară, treceau de şine şi prindeau guşteri, pe care îi aduceau la şcoală să sperie gagicile. Şi, odată, a intrat în clasă spaima şcolii, doamna de desen, Copăcescu. Şi a văzut un guşter pe post de sperietoare de fete, l-a confiscat şi l-a pus pe rever. Toată ora reptila a stat la ea, acolo, ca o broşă, ea mângâia guşterul pe cap şi a plecat cu el acasă, că era mare iubitoare de animale. Vezi tu, acum mă întrebi de ce spaima şcolii, dacă era aşa bună cu animalele. Vai de mine, dragă viperă, pentru noi, elevii, Cruela de Vil din Dalmaţieni era o bomboană adorabilă pe lângă tovarăşa, apoi doamna de desen. Mai ales un handicapat ca mine, care nu-i în stare să tragă două linii ca lumea. Dragă viperă, acesta e cel mai mare of al vieţii mele, anume că sunt retardat la desen: la câte idei de pictură am în cap, cu o minimă dotare eram departe acum. Dar nu, eu când desenez un peşte, zici că-i porc, când fac un porc, parcă-i avion, când desenez un om…mai bine nu mai continui comparaţiile, fiindcă ne ferim de aria scatologică.”
Ea continua să mă privească foarte atentă. „Ştii, viperuţo, era la Cenaclul Flacăra, un fel de ceva românesc pe vremea unuia pe care oricum nu-l ştii, Ceauşescu, un cântec.” Şi îi cânt Puştoaico, tu ai sânge de viperă şi toate versurile, care înnebuniseră generaţii pe când eram copil. Şi, dacă tot e vorba de Flacăra şi dacă tot suntem pe munte, îi mai cânt ceva de la Cenaclu, Iubita mea ţi-am cumpărat un munte. „Şi în rest ce mai faci, ai ieşit la soare să-ţi încălzeşti sângele, foarte bine, foarte bine, e o zi excelentă azi”. Şi îi tot dau cu baliverne. Până la urmă, am învins-o prin talentul meu oratoric. Plictisită evident, după o perioadă, fiinţa ofidiană mult mai inteligentă decât persoana mea, decide să se retragă, conform principiului că cel mai deştept cedează.
Ajung acasă şi năvălesc peste Herbert. Acesta e Hausmeister-ul nostru. Îl iau direct de la masă, nu mă pasă. Herbert e genial în tot ceea ce ţine de Tirol. E informat în amănunt, a citit şi s-a documentat la milimetru. „Herbert, sunt vipere în Tirol?” A  mică a lui, 3 anişori, sare de la masă şi mă ia în braţe: „Uite, a venit Iepurele Mare.” Adică eu. De ce sunt Iepure Mare? Înainte de Paşte, ta-su m-a întrebat dacă plec acasă. I-am spus că nu. A mică m-a întrebat unde-i „acasă” şi i-am spus că în România. „Unde-i aia?”. „Uite, ştii, i-am trasat cu creta pe asfalt, asta e Austria, lângă e Ungaria şi aici vine România.” N-a înţeles nimic. „În România aveţi iepuri?” „Da, cum nu?” „Mai frumoşi ca cei de aici?” „Mult mai frumoşi şi mai mari”, plusez într-un tembel acces de patriotism.” „Cât tine de mari?” „Cam aşa ceva.” Herbert spune pe nerăsuflate: „În mod normal, nu erau vipere în Tirol, dar de vreo 15-20 de ani, sunt. Au apărut întâi în Tirolul de Sud. Eu cred că le-a adus cineva, nu veneau ele singure sute de kilometri târându-se. Au fost cam 20-30 de exemplare. Apoi s-au răspândit şi aici, în nord.” Şi urmează istoria viperelor, a Alpilor, a animalelor din Alpi. Acesta e el: când s-a pornit, e dificil de stopat. Aşa că imit vipera, îi preiau tactica şi mă retrag. În urma mea, îl aud cum perorează.