joi, 13 octombrie 2011

"Hoţii" înghesuiţi


Cineva care, debordând de curaj, comentează anonim pe blogul meu referindu-se la piesa Hoţi, afirmă că, la avanpremieră, aplauzele au fost din milă. Bref:
1.Anonimii de pe blog: moartea mea, slăbiciunea mea, febleţea mea! Mă dau rău în vânt după anonimi, după curajul nebun de asumare a unor opinii!
2. Nu ştiu ce a fost la avanpremieră, habar nu am, eu am văzut piesa doar la premieră. Şi oricine a fost prezent duminică seară a putut vedea că aplauzele nu doar că n-au fost din milă. Din contră: au fost vii şi foarte calde.
3. Pentru ultima oară: legătura mea cu piesa se rezumă la actul traducerii. Nu e piesa mea (chiar dacă, pe parcursul actului transpunerii în română, am dezvoltat o legătură de o empatie maximă cu textul). Dacă reprezentarea scenică a fost sau nu bună, nu e meritul sau vina mea. Nu mă lăudaţi, sau nu daţi cu pietre în mine pentru ceea ce aţi văzut pe scenă!

Lupta cu timpul şi spaţiul (ambele nepotrivite)

Hoţi a avut parte de un loc de prezentare total impropriu (sala mică a Teatrului Naţional Craiova). Îmi scapă motivele pentru care piesa a fost îngrămădită într-o sală perfect nepropice desfăşurării de forţe scenice adecvate. Duşmanul numărul doi, mult mai atroce decât primul: timpul prea scurt. Faţă de piesa Deei Loher, reprezentarea de la Craiova a fost redusă fix la jumătate. De aici, o mulţime de inconveniente majore, pe care Alina Rece, regizoarea spectacolului, s-a străduit din răsputeri să le depăşească. Acţiunea, oricum fragmentată, în genul unor Iñárritu sau Almodovar, a devenit, prin comprimare, aproape ininteligibilă.
De aici, scenele au pierdut din amploare, acţiunea a părut dată pe repede înainte, spectatorul n-a avut vreme să simtă, să aprofundeze traseele evolutive ale personajelor, protagoniştii nu au putut să-şi dezvolte corespunzător rolurile, rămânând undeva la suprafaţă şi salvându-se doar prin eforturi şi calităţi personale.
Actanţii au luptat cu ei înşişi (lupta multiperspectivică a personajelor în piesă) şi cu timpul. Dramele trebuiau trăite şi exploatate contra cronometru, inovaţiile regizorale se pierdeau în aceeaşi goană. O piesă de mare calibru şi de o calitate excepţională şi-a redus mult din efect din cauza cadrării spaţio-temporale neadecvate. Repet, sunt lucruri care mă depăşesc şi nu ştiu a cui vină este că un asemenea spectacol n-a putut avea loc în sala mare, într-o perioadă onorabilă de timp.

O plecăciune în faţa actorilor…

…care şi-au făcut exemplar datoria. Surpriza cea frumoasă a piesei a fost pentru mine foarte tânăra Claudia Suliman, în rolul Îngerului (rol inexistent la Deea Loher, scos ingenios şi salutar din mânecă de către Alina Rece). La primul ei rol important, Claudia Suliman a dat cu adevărat culoare spectacolului, a avut un mers şnur cap-coadă, a început direct sus (în registrul exprimării) şi a reuşit admirabil să se menţină acolo pe tot parcursul piesei. Am urmărit-o cu mult interes, i-am reţinut mimica extraordinară, prezenţa trăirilor, lejeritatea transpunerii într-un personaj foarte dificil. Un debut de clasă, precum şi modestia acestei tinere mi-au lăsat o impresie excelentă. Magistral a fost şi Ştefan Mirea în rolul bătrânului Erwin Tomason, căruia îi oferă multă strălucire. Mirea îl depăşeşte cu mult pe Erwin cel original, e cu un pas înaintea personajului Deei Loher, îi conduce traseul existenţial pendulând la limită pe graniţa dintre un comic ce-i ţâşneşte prin toţii porii şi un tragism tulburător. Mirea îşi face şi desface personajul, îl pulverizează şi-l contrage continuu, îi oferă un dinamism care sporeşte la paroxism dramatismul.
Magistral este şi Adi Andone în rolul lui Finn. Am voie să am şi eu un personaj preferat în piesă. Şi acesta e Finn. Adrian Andone în rolul lui Finn (cu toate regretele că nu i s-a permis o dezvoltare corespunzătoare a rolului) m-a convins şi impresionat. Finn este omul aflat pe marginea prăpastiei, măcinat de zgura ucigaşă a rutinei cotidiene, fără prieteni, omul aflat în faţa jumătăţii finale de pas. Omul agonal. Omul faţă cu sine însuşi în clipele adevărului celui de pe urmă. Dincolo de eşafodajul gesturilor, mă uitam în ochii lui Andone şi vedeam extraordinar de clar această dramă pe muchia dintre lumi.
Şi, da, blamaţi-mă fiindcă îl laud din nou pe Cătălin Băicuş, un actor cum n-a mai avut Craiova de multă multă vreme. Băicuş e magistral şi când nu face nimic. Băiat extrem de inteligent, a învăţat fenomenal de mult din toate experienţele sale avute în străinătate. Am avut ocazia s-o aflu prin viu grai, de la el şi să văd toate acestea transpuse în practică, pe scenă. Atent la fiecare fibră a corpului său, la fiecare notă a timbrului vocal, Cătălin Băicuş e departe de tot ceea ce există la Craiova, ducând jocul scenic la nivel de artă.
Conglomerarea scenelor m-a făcut, printre multe altele, să regret sincer comprimarea nefericită a rolurilor unor Marian Politic, Monica Ardeleanu, Petra Zurba, sau Jana Andone, toţi foarte convingători şi cu multă empatie în tot ceea ce au făcut, însă neputându-şi valorifica imensul potenţial al partiturilor originale. S-au ratat drame profund umane, climaxuri care duc fiinţa în vecinătatea dezmembrării oricăror structuri interne. Lupta cu timpul (şi cu spaţiul impropriu) a determinat o selectivitate care, oricât de bine intenţionată ar fi fost, a lăsat destule lucruri esenţiale pe dinafară. Urcarea spre culminaţie era ori întreruptă pe undeva la jumătate, ori era atât de bruscă, încât nu se putea pricepe cum s-a ajuns acolo.

De la musique avant tout chose

Nu pot spune că-mi place muzica. Sau că o ador. Sau că sunt înnebunit după ea. Toate acestea ar fi atât de palide faţă de ceea ce simt eu pentru muzică…Am fost întrebat, după finalul reprezentării Hoţilor, dacă în piesa originală există atâta muzică. Semn că oamenii simţiseră suprasaturaţia de melodii din varianta craioveană a piesei. Iar ceea ce-i prea mult, e cu adevărat prea mult. În textul Deei Loher este prezentă o singură piesă muzicală, pe care o găsiţi imediat sub postare. Hoţi a fost inundată, „tsunamizată”, înecată de muzică. Aveam deseori senzaţia că asist la un musical, în ciuda faptului că piesele erau, pentru gustul meu, una şi una. Şi tot ceea ce-i în exces, dăunează profund. Am remarcat cum textura rolurilor era afectată, era pur şi simplu deteriorată de invazia muzicală.

Comparaţi, comparaţi şi iarăşi comparaţi

Din păcate, zilnic mi se cere pe mail textul original al piesei Hoţi. Din două motive: fie oamenii vor să vadă diferenţele dintre original şi reprezentarea scenică, fie, pur şi simplu (caz şi mai grav) vor să înţeleagă piesa. Într-un spaţiu neadecvat, într-un timp care făcea derizorii orice fel de eforturi, străduinţele regizoarei au avut slabe şanse de izbândă, iar ideile i s-au volatilizat adesea printre inconveniente. Rămân cu nostalgia work-shop-ului de anul trecut de la Berlin, unde regizoarea Alina Rece, împreună cu Iulia Colan şi Cătălin Băicuş, au prezentat câteva scene din Hoţi. Iar efectul a fost cu totul altul. A ieşit, atunci, totul aşa cum trebuie. 

Mercedes Sosa - Como la cigarra
   

vineri, 7 octombrie 2011

O ţigară cât o lume

Pe o rază de lumină trec puşcăriaşii. Sufletele lor, în şir indian. Se ivesc din norii de praf şi dispar pe culoarele din subsol. Razele de lumină se joacă în colbul stârnit şi mai rău de ei.
Buzele arse. Pline de praf. Şi de sudoare. Ochii privind nesăţios spre fumul unei ţigări. Gestul. Degetele duse la buze. Gestul de a trage din ţigară. Dorinţa din ochii lor. Din degetele lor. Din visele lor. Şefu’, o ţigară? Şoapte printre norii de praf. Siluetele lor, defilând ca o amintire.
Gardianul. Şapca adânc pe ceafa asudată. Vă rog să nu le daţi nicio ţigară. Un bărbat stă pe un hol plin de praf. Fumează. Un deţinut cere o ţigară. Alt deţinut cere o ţigară. Altul şi altul. Cer o ţigară. Un gardian îşi aruncă leneş paşii pe urmele unor deţinuţi. Care debarasează nişte coridoare. Mobile vechi. Rupte. Chipuri. Destine. Şi bucăţelele lor. Un gardian se scarpină pe ceafa pe care îi adastă şapca. Îi interzice bărbatului să le dea ţigări. Şefu’, o ţigară?
Un bărbat fumează o ţigară. Prin faţa lui se perindă particule de praf. Sau deţinuţi. Şi un gardian. Un gardian cu şapca pe ceafă se apropie de un bărbat. Prin norii de praf. Prin fumul de ţigară. Deodată, este în faţa lui. Ivit de nicăieri. Bărbatul fumează. Ţine o mână în buzunar. Gardianul îşi mângâie bărbia. Cei doi se măsoară. Linişte. Se aud paşii puşcăriaşilor. Şi firele de praf cum se zdrobesc în lumină. Vă rog să ţineţi studentele în săli, până terminăm aici de cărat. Sunt puşcăriaşi. Şi nu răspund pentru ce pot face. E mai bine aşa. Pentru toată lumea. Un gardian face cu ochiul. Şi se îndepărtează. Un bărbat rămâne pe loc. Un deţinut trece pe lângă ei. Şi încă unul. Ţineţi studentele în săli.
Când lupul cel rău dă iama-n sat, copiii se-nchid în case. De frica lupului. De frica lor înşişi. Studentele stau în săli. Lupul cel rău dă târcoale. E în sat. Studentele nu fumează. Lupul vrea ţigări. Părinţii aprind focul în sobe. Copiii stau ascunşi sub plăpumi. Studentele scriu. Deţinuţii trec prin sat. Prin visele păturilor sub care stau pitiţi copiii. Lupul este mânat de gardian. Debarasează. Mobile vechi. Colbul şi blana lupului. Şi şapca roasă de gardian. Chipul gardianului se luminează fantomatic în roşul jarului. Silueta lui făcută din praf joacă. Face ape. Lupul urlă în sat. În sângele celor ascunşi sub perne. Sub pături. Sub paturi. În sobe. În sângele aburind roşu ca o ţigară. Studentele nu au voie afară. Lupul urlă. Deţinuţii cer ţigări.
Când lupul dă târcoale-n sat, studentele se ascund în literele pe care le scriu. Şi în pauzele dintre ele. În golurile lumii. Când deţinuţii cer ţigări, colbul se colorează roşiatic. Şirul puşcăriaşilor se întrerupe. După câteva pauze de respiraţie şi de praf pe bronhii, apare cel din urmă. Deţinut. Înotând în hainele lui largi. Când lupul înoată, focurile din sobe se sting. Păturile sar singure din paturi. Şi copiii îşi scriu numele în unghiile studentelor. Literele ies frumos din pixurile studentelor. Unui bărbat. I se spune. Să ţină studentele ascunse. Căci. Trec. Pe holuri. Prin praf. Prin fumul ţigării. Prin panica fiecăruia. Trec. Ei. Deţinuţii. Puşcăriaşii. Şapca de pe ceafă. Cel din urmă deţinut. Lupul a mâncat copiii. Sobele s-au stins. Jarul arde pe foile studentelor. Şi pe foiţa ţigării.
El. Se apropie. Se iveşte. De niciunde. Din norii de praf. De păienjenişi de gânduri. Nu priveşte ţigara. O devorează cu ochii. Ochii lui fumează. Bărbatul nu mai trage din ţigară. Ci din ochii mari de puşcăriaş.
Un bărbat fumează. Pe un hol. Valuri de praf. Nişte deţinuţi cară mobile vechi. Un gardian îi supraveghează. Nişte studente stau într-o sală curs. Şi nu au voie să iasă. Copiii. Cât timp lupul dă iama prin sat. Un deţinut rămas în urmă. Ţigara strecurată în mâna lui. Mâna la piept. De parcă ar strânge în braţe libertatea vieţii sale.
Un deţinut va fuma o ţigară. Şi se va simţi liber. Vreme de două. Trei. Fumuri. Un deţinut ţine în mână o ţigară. Ţigara face să dispară satul. Copiii. Focul. Studentele. Lumea dispare într-o ţigară.

Tudor Gheorghe- jalba hotilor din inchisoare
   

joi, 6 octombrie 2011

Tartuffe - cui prodest?


Dacă vrei să faci un Molière ai, după a mea umilă părere, două posibilităţi: ori să optezi pentru varianta clasică de transpunere în scenă, ori pentru una radical modernă, dusă chiar la extrem. Varianta de mijloc, locul acela „călduţ”, care să concilieze toate poziţiile, nu face vreun serviciu. Dimpotrivă. Pentru o astfel de variantă „călâie” a optat regizorul Kincses Elemér în varianta sa de Tartuffe, care a avut premiera pe 2 octombrie a.c. la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Mixul de variantă clasică peticită cu nişte „însăilări” moderne, dorinţa, total lipsită de curajul asumării, de a împăca toate gusturile, au făcut din Tartuffe un talmeş-balmeş plictisitor la culme, incapabil de o opţiune precisă. Viziunea regizorală de un amalgam lipsit de orice urmă de gust, previzibilitatea, indecizia s-au repercutat parcă şi în jocul actorilor. Tartuffe de pe scena Naţionalului craiovean se salvează doar prin prestaţiile lui Ilie Gheorghe (care dovedeşte încă o dată că poate face din cam orice bici cu pocnet puternic) şi Ralucăi Păun (deja o certitudine în lumea teatrului craiovean, diversificându-şi tot mai mult posibilităţile de exprimare artistică şi devenind, cu fiecare rol, tot mai credibilă). În rest, jocul celorlalţi m-a iritat prin rigiditate, teatralitate de prost gust, opţiuni limitate de configurare a rolurilor. Valentin Mihali, în rolul lui Tartuffe, e total lipsit de suflu (la propriu şi la figurat), e prea calin pentru multiplele faţete diabolice ale personajului său.
Un spectacol inutil, fără zvâc, lânced şi fad, cu toate că Molière este atât de pretabil la o multitudine de transpuneri, care de care mai curajoase şi mai entuziasmante. E păcat să ai o piesă atât de generoasă şi să te bălăceşti într-o mediocritate soră cu prostia. Cui prodest un asemenea show? Teatrului craiovean, cu certitudine îi face un deserviciu şi nu face decât să confirme seria premierelor mai mult decât discutabile şi îndoielnice din ultimii anii (din păcate prea mulţi). Regizorului nu-i foloseşte, de asemenea, o piesă care e ca o ratare de la 11 metri cu poarta goală. Şi atunci?

Tartuffe
de Molière
traducerea: Romulus Vulpescu
regia: Kincses Elemér
scenografia: Klara Labancz
foto: Florin Chirea

Distribuţia:


Tartuffe                           VALENTIN MIHALI
Orgon                              ILIE GHEORGHE
Elmira                             NATAŞA RAAB
Mariana                           ADELA MINAE/CORINA DRUC
Damis                             ŞTEFAN CEPOI
Cleante                           NICOLAE POGHIRC
Dorina                            RALUCA PĂUN
Doamna Pernelle           TAMARA POPESCU
Valer                               DRAGOȘ MĂCEȘANU
Domnul Loyal                 VALERIU DOGARU
Ofițerul                           COSMIN RĂDESCU
Flipota                            LILI SÎRBU

Patrick Sebastien--Pourvu que ca dure
   


sâmbătă, 1 octombrie 2011

Sfârşit de septembrie - München

Karlstor, una dintre porţile de intrare in München (cea vestică). Menţionată pentru prima oară în 1302


Marienplatz. Neues Rathaus (Primăria Nouă) din München (cea mai impunătoare construcţie a metropolei bavareze). Cu o înălţime de 85 de metri, a fost ridicată între 1867 şi 1909, în stil neogotic.

Turnul Primăriei Noi cu cele 43 de clopote şi cele 32 de figurine (care, pe melodia a diferite valsuri, reiau, zilnic, ceremonia căsătoriei ducelui Wilhelm I cu Renata von Lothringen în1568, din Marienplatz)
Teatrul din München
Statuia lui Maximilian I. Iosif al Bavariei

Marienplatz
Mănchener Kindl-Walzer