marți, 30 septembrie 2014

Trei evenimente culturale de excepţie la Craiova

Fiindcă m-am făcut un mare leneş şi pentru că lipsa timpului nu este o scuză viabilă, reiau blogăreala. Mai ales că şi prietenul meu, Antoniu Zamfir, mi-a reamintit, amical, promisiunea făcută de mine pe facebook, după Carmina Burana, de a scrie despre acest eveniment şi pe blog. O să scriu, de fapt, despre trei evenimente, care, în opinia mea, până în luna august 2014, au fost evenimentele de excepţie ale Craiovei culturale.

„Nunc obdurat / et tunc curat”   

Carmina Burana a Operei Române din Craiova a încheiat apoteotic Zilele Craiovei 2014. Un spectacol de mare calibru, greu de egalat vreodată ca desfăşurare de forţe şi calitate. În faţa a câtorva mii de privitori s-a derulat un spectacol de muzică, balet, într-un melanj uluitor cu alte arte vizuale, cu parade şi cu jocuri pirotehnice. Două scene imense, o perfectă calibrare între ele, o coregrafie excelent adaptată nu doar mesajului operei, ci şi intenţionalităţii interpretative muzicale. Pe detaliile tehnice nu o să insist, s-a scris destul în presă. Nici pe „povestea” în sine a Carminei, este, de altfel, arhicunoscută. Vreau să mă refer, pe scurt, la designul interior al unui simbolism extraordinar gândit pentru acest adevărat show, figurat plastic şi de desenele pe nisip, proiectate în timpul spectacolul, care potenţau şi reconfigurau mereu semantica derulării evenimenţiale. Nisipul, mesager al efemerului, al unui memento permanent ancorat undeva în substraturile conştiinţei diurne, integrează momentul în eternitate şi în redefineşte pe model palimpsestic, rederulându-i coordonatele şi refăcându-le pe paliere oscilând de la imersia în concret până la transcendere. Carmina Burana în varianta craioveană mi s-a părut un spectacol iniţiatic, tensiunea centrându-se, alternativ, pe rolul de neofit şi de mistagog, pe ideea de pătrundere dincolo de esenţa lucrurilor. Cine s-ar grăbi să catalogheze reprezentaţia ca pe un amestec eteroclit de elemente ce ţin de cultul soarelui, de al lunii, de misterele eleusice, de cele ale piramidelor etc., nu este total în eroare. Îi lipseşte, însă, viziunea integratoare a acestui spectacol, ideea şi doctrina ce reunesc aceste elemente şi le adaugă altele, precum o Carte a Cărţilor holistică, de dinainte de săvârşirea păcatului desprinderii matriceale a omenirii. Pentru mine, Carmina Burana craioveană are povestea ei independentă, reuşind să deruleze, pentru cel atent şi centrat în sine însuşi, cu repeziciune şi precizie rafinate, toate etapele unei călătorii gnostice revelatorii. Este una dintre mizele acestui spectacol de gală, policentric, plurisemantic şi multilevel, cu inserţii şi disjuncţii de sens circulând dialectic. Avem un circuit uman complet, un traseu al sufletului care nu ratează nicio destinaţie, de la iad, până la Rai, reprezentaţia mergând curajos pe disjuncţii de sens care polarizează şi refractă acte ingenue, acte pure şi acte gratuite de cunoaştere umană dincolo de percepţia obişnuită. Arsenalul simbolurilor utilizate nu ocultează înţelegerea, dispunerea şi ponderea lor sunt atent regizate, astfel încât devin nemijlocit auxilii în sprijinul neofitului, pentru ca acesta să-şi redescopere şi reveleze o întreagă ştiinţă ocultată, adânc îngropată într-un inconştient individual racordat prin miliarde de canale întortocheate la acela colectiv.

„this place is an ambush for poetry”

Tot în iunie, Casa de Cultură „Traian Demetrescu” a fost gazda unui eveniment rarisim: Chris Tănăsescu (Margento) a avut un performance la instituţia anterior amintită. Deşi a fost fără trupa Margento, Chris, artist cunoscut şi recunoscut pe toate continetele lumii,  a reuşit să ofere un spectacol de calitate. Este Tănăsescu un slamer? Un poet de sound? Da şi da. Şi mult mai mult de atât. Chris Tănăsescu se întoarce la ceea ce însemna, la origine, poezia, artă sincretică, regină a artelor, îmbrăcată în formă postmodernă. Artistul merge nu doar pe poezia în forma sa tipică de prezentare, ci o îmbină foarte pertinent cu muzica, artele vizuale etc. În esenţă, un fel de şamanism, care aduce poezia, descoperită în orice lucru, de pe alte tărâmuri, în vreme ce pe tine, în calitate de spectator activ, te duce în alte zone, în alte lumi, te transportă spre alte zone ale creaţiei şi conştiinţei.
În spatele a ceea ce face Chris Tănăsescu, stă o întreagă filozofie, o concepţie holistică a Poeziei, devenită permanent tărâm  al unui joc continuu între identificare, dez-identificare şi reidentificare. Graful, locul de joncţiune, dar şi pauzele dintre aceste puncte compun o strategie poetică ce percutează concomitent la diferite paliere ale eului. Poezia este scoasă printr-o diversitate de strategii şi registre din contextul său, este pulverizată, este „plimbată”, remodelată, instigată să se lepede de ea însăşi şi să-şi croiască, aproape cathartic, un nou corp: unul glorios, de lumină.
Deconstrucţie, reconstrucţie într-o dialectică halucinantă uneori: sensul devine „nomad”, translează înspre centri de forţă nicicând bănuiţi. Elementele constitutive ale poezie sunt descompuse până în „atomii” lor, reconfigurarea se produce spontan în structuri eclectice, aparent simple, ce induc şi deduc stări uneori vecine cu taumaturgia. Schimbarea discursului duce la radicale modificări cognitive, expansiunea spre alte arte produce necesarul şoc pentru regrupări polisemantice. „Poemul este o reţea de alte poeme”, scrie Chris Tănăsescu, vorbind şi despre poetul adamic ce încearcă să descopere şi să reinventeze locurile care au generat aceste poeme. Forma de prezentare care se poate adapta unor asemenea concepţii generează, la rându-i, partea „exoterică”, show-ul, adică, spectacolul. În sensul cel mai profund al termenului. În sensul său iniţiatic. Pentru că, de la astfel de spectacole, pleci transformat, repliat pe noi nivele de gândire şi simţire, recalibrat. Locul de unde şi începe şi unde se sfârşeşte poezia este într-o continuă relocare, redefinirea de statut ontic şi poetic se produce determinant printr-un dezechilibru căutat, „meşterit” în aşa fel încât să poată adera la cele mai subtile „nervuri” din straturile profunde.

Rinocerii din noi

Rinocerii lui Ionescu au reînviat sub suflul lui Robert Wilson. Însuşi faptul că marele regizor a montat o piesă în România reprezintă un eveniment în sine. Iar Craiova este privilegiată să aibă alături de ea un astfel de nume. Promovat asiduu, piesa a trezit reacţii mixte în rândul publicului. Pentru cei „iniţiaţi” în stilul artistic al lui Wilson, spectacolul nu a adus mari surprize. Şi nu spun asta în sensul unei „bile negre”. Bob Wilson este consecvent sieşi, având, totuşi, genialitatea de a nu se repeta, chiar dacă recunoşti, de la şapte poşte, ansamblul său conceptual, centrat pe un fin şi exact calculat joc al luminilor, pe dis-punere scenică, pe reasamblare perpetuă a ideaţiei într-o gamă ce se variază permanent, aproape la infinit. De remarcat şi faptul că Wilson scoate mult piesa ionesciană din zona politicului şi o deplasează către un spectru al sondării interioare, al spaimelor refulate, al trăirilor reprimate şi capabile să genereze haos, dezastru şi violenţă, atunci când îşi cer legitimare. Regizorul american îşi configurează spaţiul convenţiei printr-un absurd pulverizat, care se coagulează şi produce propria disoluţie într-un ritm alarmant, de risc pentru un spectator mai puţin empatic.

Incursiunea spre propriul sine al unor actanţi puşi în situaţii de implozie de mecanisme proprii de generare a automatismelor este pavată cu intersecţii dintre cele mai interesante, mai hilare şi mai absurde, efectul de tuşă forţată, nereală este forjat la maxim, pentru ca tocmai dintr-o stridenţă şi din  nefiresc, din răsturnarea stabilităţii ontice să rezulte cel mai firesc cotidian. Masca nu există nici măcar la nivel de forţare, acela de pe scenă este chipul nostru gol-goluţ, fie că ne place, ori ba. Hiperbolizarea gestuală, maximizarea spre grotesc aduce cu sine tragismul incompletitudinii, al neşansei eludării propriei fiinţe într-o abordare anomică cu reducţie spre detaliu. Dar detaliul devine mai mare decât întreg universul, pe care îl şi înghite. Cu forţa unei turme de rinoceri prăvălită din propria aneantizare către o rezolvare mereu prea tardivă şi totdeauna înşelătoare.