vineri, 18 decembrie 2009

The death car


Se spune că, în clipa morţii, prin faţa ochilor îţi trece întreaga existenţă. Ca un film. Şi, atunci, vezi tot.
Probabil e foarte adevărat. De ieri seară, tind să cred că este real.
Culoarea semaforului trece de la verde la roşu. Maşinile se opresc. Polei. Pietonii pornesc zgribuliţi prin ger, ca să ajungă la limanul celuilalt trotuar. De fapt, pietonul. Eu. BMW-ul alb. Noi doi. Ochi în ochi. Probabil tipul băgase-n frână, din instinct, uitând că strada e oglindă. Văd farurile apropiindu-se. Văd două chipuri îngrozite în maşină. Tentative disperate de a trage de volanul total neascultător. Rămân blocat pe carosabil. Orice aş încerca să fac, nu pot. E gheaţă pe jos. Nu pot nici să înaintez, nici să mă retrag. Şi, de aici, încep să cred poveştile. În buzunarul de la piept, telefonul. În urechi, căştile conectate la el. E momentul în care, practic, conştiinţa mea s-a decuplat. S-a deconectat. Totul a durat câteva fracţiuni de secundă. Mie mi s-a părut că a durat circa o jumătate de oră. Am avut clara impresie că ţineam telefonul în mână, iar pe ecranul său se derulau filme (telefonul nu l-am scos nici o clipă din buzunar). Prima dată, nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Întrucât ascultam Bon Jovi, "In these arms", am crezut (cine ştie de ce) că, pe ecran, văd videoclipul melodiei. Şi m-am bucurat: iată, am şi video pe telefon!
Apoi am început să realizez ceea ce vedeam. Secvenţele au început cu cele recente, din ziua de ieri: m-am văzut din faţă, vorbind la lansarea lui Silviu. M-am văzut cum i-am felicitat pe stradă pe Andreea şi pe Cătălin, pentru premiul obţinut la Uniunea Scriitorilor. Nu era o festă a subconştientului. Fiindcă au urmat secvenţe pe care, la nivel conştient, nu mi le mai aminteam de multă vreme. Le-am revăzut / retrăit. Nu cronologic. Ca într-un "random". Dar, acum, dacă stau să analizez lucid, aveau legătură între ele. Foarte mare legătură. Nu le pot povesti aici.
Dar senzaţia acută a fost că am înţeles. Pentru prima oară, am înţeles. Era o stare de extensie a conştienţei. O luciditate care tăia ca un brici. Tăia pe suflet. Nu ştiu exact ce înseamnă Dreptul Judecător, care ne va judeca în clipa morţii. Eu, însă, îl voi asemăna mereu, de ieri încoace, cu acea stare dureroasă, de maximă luciditate, în care, în sfârşit, îţi dai seama. Starea aceea de perfectă ataraxie, în care nu eşti decât tu şi cu înţelegerea. E ca o rupere a lumii. Senzaţia este mult prea acută ca să poată fi vreodată descrisă. E o Judecată, fără îndoială.
Repet, totul a durat fracţiuni de secundă. Cei doi din maşină, soţ şi soţie, mă pipăiau să se convingă de faptul că nu am păţit nimic. Chiar nu păţisem. Cel puţin la nivel fizic. Doar geanta mea se odihnea nepăsătoare pe capota maşinii lor. Nu ştiau ce să mai spună. Însă, da, incredibil (nu?) eram teafăr şi nevătămat. Nici nu mă mişcasem de pe loc. I-am convins să se urce în maşină, să-şi continue drumul. Între timp, se făcuse verde la maşini. Vă daţi seama cât de mult a putut să dureze totul. Dar filmul pe care l-am văzut a durat mult. Şi a durut şi mai mult. La maxim.
Ar fi bine dacă, în momentul morţii, conştiinţa ar avea bunul simţ să se decupleze şi să transfere automat pe pilot automat, pe subconştient. Probabil că aşa se şi întâmplă. Tocmai pilotul automat îţi derulează filmul? De ce mie? De ce ieri? Cine ştie. Oricum, subconştientul are şi o funcţie predictivă. Poate a simţit momentul şi a început difuzarea peliculei. Poate ceva s-a schimbat spontan în "setările" existenţei mele, planurile s-au modificat instantaneu. Şi am revenit. Iar filmul s-a întrerupt. Poate dacă aş fi rămas după concertul de colinde, dacă aş fi rămas cu nişte oameni, dacă aş fi rămas cu ei, dacă aş fi stat cu ei la o masă, dacă aş fi adăstat la o masă importantă cu nişte oameni importanţi, dacă, dacă, dacă. Dar nu am rămas şi mă bucur că nu am rămas.
Judecata de Apoi presupune, în mod cert, o stare de luciditate infernală. A ta cu tine. Nu ştiu câţi putem suporta atâta sinceritate. Care vine ca o lamă îngheţată şi despică. Aici e răscrucea dintre Rai şi Iad. Răscrucea şade în retrospectivă. Am văzut şi am înţeles enorm de multe. Dar ceva lipsea: eu. Eu nu eram acolo, în acele imagini. Sau nu eram eu cel real. Pe acel eu nu l-am regăsit. Am văzut mizerie, bătaie de joc, măşti, nesiguranţă.Lovituri. Ale mele la adresa mea.
Nu cred că, după moarte, stă cineva cu nişte chei în mână, sau cu vreo spadă şi te întreabă de păcatele capitale. Nu cred că te întreabă nimeni cât ai furat. Sau cât ai iubit. Sau n-ai iubit. Sau dacă ai fost lacom. Sau câţi ai ucis. Cred că unicul păcat este acela de a te fi ucis pe tine însuţi. În Iad ajungi dacă ai uitat să fii şoim şi ai fost vierme. Dacă te-ai târât, în loc să zbori. "Biblia" spune că păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se iartă în veci. Aşa o fi. Dar cu siguranţă că nici cel împotriva propriului suflet. În vecii vecilor nu se iartă.
Asta am realizat după ce mi-am văzut câteva crâmpeie din viaţă, ca într-un film. Şi încă multe altele. Am văzut cum lucrurile nu au două părţi. Nici măcar tridimensionale nu sunt. Toate muchiile, toate laturile nu sunt decât una singură. Am văzut cum se spulberă graniţe. Am făcut şi un vertiginos descensus ad inferos. În tenebrele mele. Am urcat şi spre ceea ce ar putea fi.
Când te întorci, te regăseşti şi mai mic decât înainte. Şi nu mai vrei să încapi în acel vierme cu burta roasă de târâşul pe sol. E ca în "Jocul ielelor": cine a văzut, nu mai poate fi om normal. Ar fi şi impardonabil să te mai complaci după ce luciditatea te-a secţionat. Te miri cum de mai poţi pune aceeaşi mână pe o uşă. Să mai pui acelaşi picior pe zăpadă. Ar fi o lipsă crasă de respect să mai rămâi acelaşi. Rămâi halucinat. De cum ai putut trăi până atunci. De păcatul capital pe care l-ai săvârşit în fiecare secundă.
Prima reacţie, după ce am revenit la nivel conştient, a fost să râd ca un dement. Probabil că i-am speriat şi mai rău pe bieţii oameni, care oricum trăseseră spaima unui iminent accident. Secunde de râs incredibil. Mă gândeam: nu era chiar rău dacă se întâmpla, erai îmbrăcat la patru ace, numai bun de pus în raclă, tămâie, aliluia şi veşnica pomenire. Apoi mi-a trecut râsul. Şi am realizat multe. Şi n-am mai vrut să ajung în veci acasă. Dar nici altundeva. N-am avut nicio spaimă când am văzut "filmuleţul". Ci doar durere. Şi o nemărginită tristeţe.N-aş fi vrut să mai ajung nicăieri. Aş fi vrut doar să ştiu dacă e cineva acasă. Acasă la cine? Aveam în cap numai versuri din Celan: "die Zeit kehrt zurück in die Schale" şi "es ist Zeit, dass man weiß" şi "Es ist Zeit, dass der Stein sich zu blühen bequemt / dass der Unrast ein Herz schlägt. / Es ist Zeit, dass es Zeit wird. / Es ist Zeit."
În rest, nu s-a întâmplat nimic. Numai că, de dimineaţă, cuvintele îmi erau mai puţine. Mâinile şi picioarele, Dumnezeu ştie de ce, erau umflate. Poate de la cuvintele sărate ce rânceziseră în mine. Iar aerul care imi ieşea din plămâni era mai rece.


Goran Bregovic-In the death car
Asculta mai multe audio Muzica

16 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  2. acum să încerc şi eu să glumesc ca să destind atmosfera, deşi sunt conştientă cât de vulgar va arăta asta după Celan: ce onoare, să fim incluşi şi noi în acel ultim film :-)


    (of ce m-am speriat!)

    RăspundețiȘtergere
  3. da, mai, chiar erati :))). Hai, ca sunteti alaturi de prieteni buni: Silviu, Celan.... :))) Singuri printre poeti ;)

    RăspundețiȘtergere
  4. Maestre...respect! Din toate punctele de vedere!

    RăspundețiȘtergere
  5. Se mai poate spune ceva? Eu am plans. Nu te cunosc, nu ma cunosti si mi-am pus si eu sumedenie de intrebari dupa ce am citit (recitit de nu stiu cate ori). Chiar? Eu ce voi vedea in filmul meu?
    Psiho, astept reactia ta!

    RăspundețiȘtergere
  6. psihofericiredecembrie 19, 2009

    Astept acest post de ceva timp si a meritat asteptarea.
    Nu judeci pe altii in el, te judeci pe tine. Ma simt intr-un fel intr-un joc de sah in care am primit un mat: daca ii judeci pe altii il arati pe ala rau din tine, daca te judeci pe tine, pe ala bun…
    Scriitura e la fel de frumoasa ca si celelalte posturi, dar sufletul, ei, sufletul, aici falfaie din aripi. Si nu e intamplare, ci pentru ca de data asta, ne lasi sa ne uitam pe gaura cheii, spre el, sufletul. Al tau. Sa pipaim si noi.
    Recunosc, te-am provocat sa arati ca ai. Si ne arati o farama, inca sensibil, ca ai vazut moartea cu ochii. Dar maine, o sa inchizi iar camera cea frumoasa care ne placu asa de mult?
    Care esti tu, de fapt, din cele doua maluri: ala furios pe lume, vanitos si aspru… sau acesta, din postul de aici…cu suflet umpland camera aia mare, in care priviram si noi, prin gaura cheii, azi, si ne placu …?

    Sau poate ca si aici, “lucrurile nu au două părţi. Nici măcar tridimensionale nu sunt. Toate muchiile, toate laturile nu sunt decât una singură.”


    P.S. Cred ca te-ai fi plictisit pe drumul spre rai, in perioada asta a anului, e atata aglomerare inocenta de brazi fragezi si purcei …

    Gabissss…ma bucur sa ne revedem…Cred ca stii ce ai vedea in filmul tau. Eu cred ca ai fost deja aproape de moarte, intr-un fel sau altul.
    Una peste alta, oricat de mult ne-ar placea postul asta, noua, celorlalti, cei care ne uitam pe gaura cheii, nu ni se intampla iluminarea magica, nici cand trec coloane intregi de camioane peste noi…Suntem doar ordinary. Cei alesi sa aiba catharsisul, au de fapt, asteptarea, in suflet.
    Noi ceilalti, daca asteptam, doar pierdem vremea.Asa ca, am putea incepe vizionarea filmului doar pentru ca vrem sa vedem ce vedem. Mi te alaturi?


    Mortii sunt mai multi decat viii, si numarul lor creste. Viii sunt rari. Eugen Ionesco

    RăspundețiȘtergere
  7. Citesc fiecare post al blogului, dar pana acum am evitat sa comentez (desi as fi vrut la marioneta). Insa postul actual m-a facut sa scriu. Felicitari din suflet. Si pentru sufletul tau (asa cum spune si psihofericirea, ne-ai aratat ca ai suflet. Si pot pune mii de pariuri ca nu-l arati prea des). Ferice de cea care are parte de acest suflet al tau! (desi e posibil sa n-aiba nimeni parte de el cu adevarat).
    Psihofericirea: ai dreptate: nu tuturor le e daruit catharsisul. Doar celor alesi. Celor care si inteleg ceva din el. Margaritarele nu se arunca porcilor, nu?
    Cosmin, integreaza aceasta experienta, n-o lasa nefolsita. Ti-a fost data cu un scop.

    RăspundețiȘtergere
  8. Simo, ziceai ca ferice de cine are parte de un asemenea suflet. Cunosc si eu cateva persoane cu suflete deosebite (sunt rari acesti oameni) si vad ca si aici avem un astfel de caz. E foarte greu de pastrat un asemenea suflet. De cele mai multe ori, ceilalti nu-l inteleg si-l pierd. Asa ca nu stiu daca e o fericire de cine are parte de acest suflet. E o responsabilitate imensa. Si e vorba de tenacitate, de rabdare, de forta, curaj, de intuitie...sunt multe care intra in combinatie.
    Salutari de la malul marii!

    RăspundețiȘtergere
  9. Multumesc pentru comentarii.
    @psihofericire: intrebai care sunt eu cel real, dar deja ai raspuns singura: toate muchiile si laturile nu sunt decat una singura. Ai o opinie foarte interesanta legata de asteptarea din suflet. E chiar foarte frumos ceea ce spui. Nu stiu daca m-as fi plictisit in drumul catre Rai, cert e ca Iadul sunt toate cele nefacute aici.
    @Simo: nu o sa las nevalorificata aceasta experienta.

    RăspundețiȘtergere
  10. Da, psihofericire are dreptate. Din punct de vedere psihologic, sau parapsihologic (care ma intereseaza pe mine de fapt) acest lucru nu li se poate intampla decat persoanelor senzitive (nu sensibile). Cine stie despre ce este vorba stie la ce ma refer cand spun "senzitiv".

    RăspundețiȘtergere
  11. psihofericiredecembrie 20, 2009

    ...Si frumusetea este ca poti deveni, daca meriti, unul dintre cei alesi sa fie "senzitivi".
    Pana la urma, ceea ce ramane asociat tuturor lucrurilor care ni se intampla, sunt starile.
    Maria-sa simtirea...

    Am avut intr-o perioada a vietii onoarea sa insotesc niste oameni spre moarte. Nu am rezistat mult, dar in preajma mortii, e o densitate de intelepciune si simtire pe care nu o intalnesti in nici o alta perioada... Majoritatea celor pe care i-am cunoscut in acea perioada aveau un singur regret: ca nu au simtit viata la fel de intens si inainte de rasuflarea mortii in ceafa.

    Atunci mi-am invatat lectia: sa am permanent la mine borcanul, pentru ca nu stiu niciodata daca si cea mai inversunata viespe nu imi va da, la un moment dat, un gram de miere..

    RăspundețiȘtergere
  12. psihofericiredecembrie 21, 2009

    si inca ceva: apropierea de moarte iti da o disponibilitate fantastica spre iubire.

    RăspundețiȘtergere
  13. psihofericiredecembrie 24, 2009

    Craciun Fericit, oameni buni!

    RăspundețiȘtergere
  14. abia acum am ajuns sa citesc aceasta postare...coincidenta sau nu...Oricum te inteleg perfect!Stiu cum este sa iti treaca viata prin fata ochilor... si e cumplita revelatia.

    RăspundețiȘtergere
  15. Sincer, nu mi-a trecut niciodata viata prin fata ochilor intr-o fractiune de secunda, si nici nu stiu daca as mai putea trai cu mine dupa o asemenea monstra din ceea ce ne asteapta pe toti la un moment dat.
    Sa mor eu, cu cat ma gandesc mai ca acum n-am mai fi putut vorbi, cu atat incep sa ma simt ca dracu' si pierduta. Mai am putin si plang, la nevoia! Si de data asta, din cauza ta:))! Exclusiv a ta!
    Noroc ca Dumnezeu a avut alte planuri cu tine, ca altfel l-as fi blestemat la infinit fara sa ma mai gandesc la consecintele vorbelor mele.
    Gata! Deja te-am urcat pe un piedestal=))! Esti semizeu, daca nu zeu:P!
    P.S. tu o sa intelegi si sper sa razi, ca de ceilalti nu-mi pasa ce inteleg. Mi-e de-ajuns sa intelegi tu:).

    RăspundețiȘtergere