joi, 4 martie 2010

Chestionarul lui Proust (1)

Devenind eu aşa de celebru, am început să dau interviuri (se grăbesc oamenii, până nu iau Nobelul, fiindcă, după aceea nu voi mai avea timp deloc pentru aşa ceva). Petrişor mi-a trimis setul de întrebări pentru egophobia şi, la final, s-a gândit el aşa frumos să ataşeze şi cunoscutul „chestionar Proust”. Un chestionar „banal” la prima vedere (aaaa, staţi aşa, că trebuie să mă simt şi eu puţin bine, întrucât au răspuns mai toate celebrităţile la el, dovadă că sunt pe calea cea bună, cu paşi mari către Nobel). Chestionarul are „şmecheria” lui, te face să gândeşti (dacă eşti obişnuit cu acest exerciţiu) foarte profund, să dezvolţi conexiuni, să pătrunzi adânc în cotloanele sufleţelului tău. Lui Petrişor îi voi răspunde în câteva minute la chestionar (răspunsurile la chestionar trebuie să fie cu cuvinte-cheie), pe blog voi zăbovi asupra fiecărei întrebări în parte (am ce scrie, câteva săptămâni de aici încolo). OK, prima întrebare:

– Principala trăsătură a caracterului meu

Începutul e în trombă, recunosc. Şi te ia la cei mai mărunţi bani din prima. Răspund pe loc şi ceea ce aş răspunde şi după zece ani de gândire: tenacitatea. Dacă o dau pe astrologie, aş spune că e tipic pentru un Capricorn. Tenacitatea aceasta are părţile ei (foarte) bune, excepţionale aş zice, pe alocuri. E tenacitatea aceea bună, care te face să duci la capăt tot ceea ce începi, să strângi din dinţi la maxim şi să mergi mai departe cu gingiile sângerânde de forţa strânsurii. Reuşeşti în tot ceea ce începi. E certă partea pozitivă. Dar, la mine, constat de multe ori şi reversul medaliei: tenacitatea în prostie, în eroare. Chiar şi atunci când ştiu că nu fac bine ce fac, când ştiu consecinţele dezastruoase pentru alţii, persist, continui tenace. Nu e orgoliul la mijloc, nu are nicio treabă (iar la mine orgoliul e uitat pe undeva prin hrubele vieţii mele, cred că nu a reuşit să treacă de faza embrionară). E tocmai tenacitatea, partea ei cea mai urâtă: nu contează că ai apucat o cale poate nu greşită pentru tine, cât pentru altul, nu, o duci la capăt, frăţioare, fiindcă tu eşti tenace ca boul din jug, care trage până cade din picioare. Nu a fost lucru pe lumea asta de care să mă apuc fără să-l duc la capăt. Sunt omul care nu sărit vreun dead-line în viaţa lui, sunt omul care a perseverat enorm şi în greşeli. Tenacitatea aceasta este oarbă, în felul ei. Nu ţine cont de nicio nuanţă, de nicio variabilă, de categorisiri: nu, odată declanşată, pusă în funcţiune, nu se opreşte până nu îşi efectuează programul până la capăt. Aici e de lucru. Pentru că, tăvălugul, în drumul său, atunci când nu ştie să efectueze şi viraje, să fie maleabil, striveşte şi mugurii abia răsăriţi.

Următoarea întrebare este: „Calitatea pe care o prefer la un bărbat”



6 comentarii:

  1. psihofericiremartie 05, 2010

    suna foarte tare a cliseu chestia aia cu transformarea defectelor in calitati? Si ce daca.....e adevarata, ai reusit, din ce spui, sa o faci...

    ca mai ai si scapari, in care mergi pe minus, deh, ce-ar fi viata daca ar fi doar cu miere..cam lineara.
    un pic de cucuta mai potenteaza partumul mierii...
    adaptabilitatea nu e totdeauna o calitate...imi aduc aminte de romanele cu dueluri:i-am respectat pe cei care au dus pana la capat duelul,(desi speram sa il opreasca), pentru ca asta trebuia facut.
    Tu cu cine ...sau pentru cine te duelezi?

    astept urmatoarea intrebare.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu e cliseu: e trista realitate si e o incapacitate, anume aceea de a nu putea face diferente.
    Cei care se duelau o faceau pentru codul onoarei, pentru etica si atat. Restul nu conta.
    Eu ma duelez cu mine, pentru mine, ca sa ma inving.

    RăspundețiȘtergere
  3. psihofericiremartie 05, 2010

    hmm...am auzit ca dintre regretul de a nu fi facut un lucru si remuscarea de a-l fi facut, oamenii prefera, in majoritate, pe cea de-a doua varianta...

    RăspundețiȘtergere
  4. Desi filosofia (mai ales cea stoica) ne invata ca renuntarea la a face un lucru iti confera o bucurie mai mare decat infaptuirea sa. Iar filosofia orientala ne spune ca, renuntand sa facem ceva, dobandim cu adevarat forta asupra acelui lucru, il dominam si nu ne mai lasam dominati de el.

    RăspundețiȘtergere
  5. psihofericiremartie 05, 2010

    sa inteleg ca si lasitatea de a nu face un lucru e uneori generatoare de forta...?

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu. Daca intervine lasitatea, nu. Vorbeam de necesitatea inteleasa, de forta renuntarii constient asumate.

    RăspundețiȘtergere