marți, 1 iunie 2010

Flavia


Flavia este un baston. Cu plasturi la degetele de la picioare. Degetele de la mâini taie castraveţi. Sau potrivesc perne. Sau se agaţă de un geam de tren. Sau se plimbă prin părul blond-castaniu şi prin visele sale. Flavia este un ochi. Este o uitare într-un coridor mizer de tren.

Urcarea în tren. Un bărbat împovărat. De ani. Sau nu. Şi un coc blond. O poveste tristă. Şi banală. Cei care au cerut-o insistent pe Flavia vor fi dezamăgiţi. O dezamăgire în plus e suportabilă. Flavia este frumoasă. Şi tristă. Şi gesturile îi sunt iritate. Emană nervozitate din orice respiraţie. Saturaţie. Şi, în acelaşi timp, o infinită răbdare. Dacă răbdarea ar lăsa urme pe suflete, atunci acestea ar trebui să graveze numele Flaviei.

Haideţi să nu deviem. Povestea noastră cea de toate zilele. Tatăl are doar puţin peste 50 de ani. De doi ani, s-a îmbolnăvit de diabet. Nici un organ (în afară de ficat) nu i-a rămas neatins. A făcut câteva accidente cerebrale. Paralizii. I-au căzut toţi dinţii, de la paradontoza cauzată de diabet. A orbit. Veneau de la a operaţia de lipire de retină pentru unul dintre ochi. Operaţie costisitoare. Care se va desfăşura în mai multe etape. Omul este orb de câteva luni. Însă debordează de umor şi de optimism. E ferm convins: „Dumnezeu mă ajută pentru că sunt puternic şi nu mă las. Mă va face bine.” Ei locuiesc la 30 de kilometri de Timişoara. Bănăţeanul cinstit, din ce are, din ce n-are, a cumpărat 4 bilete de tren. Pentru ca pe trei locuri să se întindă el, venit după operaţia la ochi. În condiţiile în care, în orice tren, orice neavenit îşi arogă imediat mai multe locuri, chiar şi atunci când nu are nici măcar un bilet. „Se vede că sunt orb?”. „Nu se vede”. Chiar nu se observă. „Acasă port baston, dar când plec departe, o am pe asta mică, pe Flavia.” Fata de clasa a zecea l-a însoţit prin toate spitalele. Prin toate necazurile şi operaţiile. Sunt sătui unul de altul. De toanele fiecăruia. Şi se iubesc disperat, cu ultima şansă, parcă. Oboseala de viaţă şi setea de a mai trăi.

Mâinile ei execută docil tot ceea ce tatăl îi cere. Cu tresăriri impaciente. Mănâncă seminţe pe un şerveţel. „Vreţi?” mă îmbie. Este singura persoană care m-a rugat cu seminţe şi nu i le-am turnat în cap. „În spital m-am apucat”, se scuză ea, de parcă s-ar fi apucat de droguri. „De plictiseală. Nu mai aveam ce face. Am completat sute de reviste de integrame şi am citit zeci de cărţi.”

Mâinile Flaviei masează picioarele micuţe. „În noaptea asta probabil iarăşi o să dorm cu picioarele pe pereţi. Nu ştiu cât mai rezist.” Tatăl îşi spune povestea. Viaţa. Boala. Fata cea mare, fugită anul trecut, în prag de Bac, în Germania. Şi presupusul dor de casă al acesteia. Şi al lui de ea. „Da, de aia îi e dor. De mine, niciodată”, răbufneşte tristeţea blondă-şatenă.

Flavia stă pe coridor. Cu capul pe fereastră. E curent. Părul desfăcut din coc flutură prin înserare. Degetele crispate pe metalul ferestrei. Fruntea încruntată. Noaptea îi flutură prin gândurile care străbat ţinuturi pustii. „Flavia, treci în compartiment, ai să răceşti!”. „Lăsaţi, nu-i bai. Ce contează dacă răcesc?”

Flavia este un baston cu suflet. Cu o grămăjoară de carne pe un schelet de suflet. Bastoanele care dorm cu picioarele pe pereţi au şi ele viaţa lor. „Ies cu prietenii. Mâncăm pizza. Facem spectacole. Ne simţim bine împreună.” Flavia este o mână care urcă nişte picioare paralizate pe o banchetă. Un ochi abătut care descrie nopţii din spatele bandajelor locurile străbătute în goana trenului. Flavia este un oftat.

Ne pregătim să coborâm în Craiova. Flavia cu tatăl său continuă aventura spre casă. Doamna care mai fusese cu noi în compartiment, o sărută pe frunte pe Flavia. Nu ştiu ce să fac. Orice gest este prea puţin. „Să fii tare, Flavia!”. „Sunt, domnule, sunt. Nici eu nu credeam cât pot fi de tare.”

Flavia este un destin împărţit în două. Flavia este un suflet blond, ale cărei amintiri şi vise flutură pe ferestre de vagoane. Flavia este ziua din miezul nopţii unui om. Şi a tuturor celor care o cunosc.



35 de comentarii:

  1. Nici nu stiu de la ce am plans mai intai: de la povestea in sine, de la frumusetea cu care este spusa, de la melodie...
    E cea mai profunda istorioara pe care am citit-o vreodata. Am trimis-o deja tuturor cunostintelor mele. Iarta-ma ca nu pot spune cuvinte mari, sunt pur si simplu coplesita...

    RăspundețiȘtergere
  2. Uite, ce zice Fabi e tare adevarat. Citesc si rascitesc postarea colegelor mele de birou(pe fundalul muzical al Mariei Buza-excelenta melodie!) si plangem 4 muieri intr-un birou de ne stingem. Si in plus fata de Fabi as zice ca si poza este absolut uluitoare!
    E o poveste cutremuratoare, in ciuda banalitatii sale (sau tocmai prin banalitatea ei). Si ai un mod de a spune (unic, as zice) care este sfasietor. E una dintre acele povesti care te pune pe ganduri pe viata.

    RăspundețiȘtergere
  3. cat de veteran sunt eu dar tot recunosc, baiete, ca mi-ai furat o lacrima in coltul ochiului...

    RăspundețiȘtergere
  4. sublim. pur si simplu

    RăspundețiȘtergere
  5. In lumea plina de povesti, aceasta este cea mai miscatoare. Atat de simpla, de "banala", asa cum am fost avertizati de autor. Te patrunde pana in maduva si iti da viata peste cap dupa ce o citesti. Totul concorda: text, melodie, foto. Felicitari. Si nu-mi pot sugruma un mare plans in mine...

    RăspundețiȘtergere
  6. Sincera sa fiu, a meritat asteptarea cu Flavia. De ieri noapte o recitesc intr-una si ascult melodia. Ma regasesc in aproape fiecare fraza, desi experientele mele nu sunt nici pe departe similare cu cele ale Flaviei. Toata stima pentru aceasta fetita si nu-mi ramane decat sa spun ca tine: "Fii tare Flavia!"

    RăspundețiȘtergere
  7. Pai mai e ceva de comentat? Ramai uluit, cu o mare durere in inima. Iti multumesc pentru frumusetea postarii!

    RăspundețiȘtergere
  8. Ceea ce ai scris e ca un laitmotiv care ma insoteste de cand am citit si am ascultat si melodia asta innebunitoare.
    O poveste "banala" spusa atat de minunat, incat am simtit ca ceva in viata devine prea putin sau prea mult. Mergi prin lume cu ochii deschisi, asta e, si simturile tale sunt mult mai acute (iar pentru talent nu pot decat sa te invidiez)

    RăspundețiȘtergere
  9. @Blair: de ce acest titlu? Pai asa se numeste fata. Sau de ce am ales acest subiect?

    RăspundețiȘtergere
  10. ai o forta de impact in ceea ce scrii...Vad ca lumea a plans pe capete: moi aussi. Iar cuvintele sunt prea sarace pentru a comenta potrivit.

    RăspundețiȘtergere
  11. salut, maestre. bine scris! mie mi se pare insa ca e o discrepanta intre muzica, care e de dragoste, si postare, care nu e. iubita care tre'sa se intoarca nu prea are legatura cu Flavia noastra, un suflet amarat de alte griji.

    RăspundețiȘtergere
  12. Doamne!E chiar..superb ce scrii tu.
    Stilul tau e original, e un ceva care te face sa nu-ti mai iei ochii de la randuri.

    RăspundețiȘtergere
  13. Flavia este mai mult decat un om...Flavia este o poveste,o poveste plina de lumina,farmec,inocenta si un strop de suferinta.Felicitari pentru darul extraordinar de a transforma viata intr-o arta scrisa.

    RăspundețiȘtergere
  14. De ce ti-a sarit in suflet Flavia? Povestea ei e foarte frumos spusa. Ai darul acesta de a povesti, de a surprinde stari sufletesti, sentimente. Esti un fin observator. Felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  15. Multumesc tuturor pentru cuvintele frumoase indreptate nu atat catre mine, cat catre Flavia si povestea ei.
    @Anonim: cred ca, in acest caz, trebuie sa faci abstractie de cuvinte si sa privesti muzica exact ca pe ceea ce este: armonie de sunete. Daca ramanem la acest nivel, vei simti concordanta intre melodie si povestea Flaviei.
    @Halatel: esti tu prea amabila...
    @Nemesis: de fapt, arta e viata.
    @Dreamer: e vorba de atentie si de deschiderea sufletului. Atata tot

    RăspundețiȘtergere
  16. Durerere, tristete, suferinta...povestea Flaviei este si a mea si nu numai a mea...multi dintre noi a trecut prin asa ceva...cat despre melodie, ea iti fulgera sufletul.Felicitari tie pentru puterea postarii!

    RăspundețiȘtergere
  17. @albastru vienez: e povestea multora. Una dintre aceste povesti s-a intersectat cu mine.

    RăspundețiȘtergere
  18. Sfasietor. Dincolo de lacrimi. Iar tu ai un stil innebunitor...

    RăspundețiȘtergere
  19. mai, da plangacioase fetele astea din romania! innebunitor, sfasietor, fulgerator, originaltor! veniti-va in fire si lasati omul in pace! dadusi de belea, mai frate!

    RăspundețiȘtergere
  20. Si aia care a pupat-o pe frunte nu era cumva Iulia? Ca numai o actrita ar fi capabila de un asa gest teatral. Auzi, "doamna" cand zici de Iulia Colan. Rusine sa-ti fie ca faci dintr-o aratare o "doamna"!!!!!!!

    RăspundețiȘtergere
  21. ai o obsesie, prietene....

    RăspundețiȘtergere
  22. @No Trace: amicul anonim are dreptate: chiar ai o mare obsesie! Indiferent ca te ascunzi sub nick-uri diferite (No Face, No Trace etc) obsesiile tale raman aceleasi.
    Daca tu crezi ca nick-ul No Trace ti se potriveste mai bine decat No Face te inseli: nu poti fi "no trace": lasi urme pe unde treci, urme urate, care iti denota coroziunea sufleteasca. Lasi urme care pot fi identificate dupa pestilenta.

    RăspundețiȘtergere
  23. O poveste de viata care, asa cum a spus si ownerul, poate fi a multora dintre noi. Iti trebuie o sensibilitate aparte sa poti cuprinde si exprima in cuvinte tot ceea ce vezi...
    Acum, pentru "no trace"... Cele mai urate urme pe care le lasi, sunt cele ale sufletului tau josnic. Mai bine plimba-te, respira, citeste o carte! Nu improsca cu venin, ca te vei numara printre cei otraviti! Nu inteleg de ce trebuie sa intri aici, daca oricum nu esti capabil/a sa intelegi nimic... Rezolva-ti frustrarile! Nu le adanci!
    Theia

    RăspundețiȘtergere
  24. Si eu care ma plangeam la un moment dat ca viata mi-a luat atatea... Sa ajungi sa inversezi rolurile de copil si parinte e destul de absurd, dar devreme ce s-a intamplat deja in cazul Flaviei asta, nu mai e atat de absurd, banuiesc.
    Scrii frumos. Ai ceva aparte. Te-as citi daca ai scrie carti si am citit destule incat sa-mi dau seama cand cineva se pricepe intr-ale scrisului si are un dar pentru asa ceva.
    Unii chiar stiu sa scrie literatura pura, sa creeze ceva indescriptibil dintr-un nimic, si cred ca ai putea sa fii un scriitor foarte bun.
    Sper ca ti-a placut ce ai citit pe blogul meu de adolescenta banala, care isi plange problemele care sunt de cand lumea la varsta la care ma aflu. Sper macar ca am imortalizat si altceva din viata de adolesecent napastuit decat ce ai trait tu, care sa te faca sa surazi sau sa citesti.
    N-am plans, precum altii, dar nici sufletul meu nu plange, pentru ca prefer sa vad latura mai putin dura a vietii care ma loveste in fiecare zi si sa vad ca ai talent, si dincolo de orice poveste reala, care s-a intersectat cu universul tau, se ascunde ceva care imi place cand citesc, si ma face cred ca n-am pic de talent si sa te invidiez destul de mult, desi nu am niciun drept.
    Astept un raspuns pe masura de la tine:).

    RăspundețiȘtergere
  25. In your honour and in the honour of wall the Writwrs and Poets, I published an ilustration.

    RăspundețiȘtergere
  26. Flavia, un baston. Carne pe schelet de suflet. Deci nu-i femeie. Şi nici fetiţă. Doar un "oarecare" plin de bandaje.
    Opera ta are un ascept bolnăvicios, greoi. E atât de melancolică încât îţi şterge şi ultima urmă de zâmbet de pe chip.
    Cu alte cuvinte, mişti.
    Bravo.

    RăspundețiȘtergere
  27. Draga Iunia,
    frumos mesajul tau. Si blogul tau, de asemenea.
    Nu stiu care e masura mea si daca raspunsul se ridica la standardele ei.
    Da, scriu si altceva decat acest blog, stai foarte bine la capitolul intuitie. Si totul e o chestiune de atentie, inainte de orice. Dupa aceea vine talentul. Eu raman obsedat de Stefan din "Noaptea de Sanziene", socat: el a trait toata viata cu impresia (justa, de altfel) ca ni se fac continuu semne, dar noi nu le observam. Trec peste teoriile lui Eliade si aplic mereu aceasta spaima la mine. De aceea incerc sa fiu deschis pentru semne. Iar semnele nu trebuie sa fie ceva universal, maret, planetar. Nu. Nici pe departe. Ele sunt atat de bine camuflate in "banal" incat te simti coplesit cand le descoperi in "nimicnicia" lor. Scrie-mi pe mail sau da-mi-l pe al tau.

    RăspundețiȘtergere
  28. @Amelie: asta e si ideea: sa miste. Sa puna in miscare. Orice. Sa evite amorteala. Foarte pertinente observatiile tale.

    RăspundețiȘtergere
  29. Sincer, cred ca ai dreptate. Chiar azi stateam cu o colega de vorba, numai noi doua si mie chiar imi place foarte mult de ea. Are ceva aparte si imi spunea ca nu oricarei persoane i se deschide asa usor cum a facut cu mine, ca e mai rece, mai distanta si simteam cum in mine creste ceva, in afara de egoul meu care are nevoie de multa hrana, mai ales la varsta asta, pentru faptul ca exista persoane care chiar au incredere in mine. Asta caut in faza in care sunt acum, cat mai multe povesti, ceva care sa ma inspire pe mai departe sa scriu. Daca ma gandesc bine si povestea mea, destul de stufoasa, e interesanta, dar ma plictiseste deja.
    Si nu stiu cat de mult a fost intuitie, pentru ca uneori duc lipsa de asa ceva, dar chiar ai ceva aparte care daca nu se facea cunoscut lumii, era un pacat capital, in opinia mea. Si cu toate astea, nu ma mira ca scrii si altceva in afara de acest blog.
    Asta si iubesc la literatura si celelalte arte in general, ca poti crea din un aparent nimic adevarate opere de arta.
    Cred ca noi doi nu ne-am plictisi sa fim inchisi intr-o camera pentru o zi:)).
    Sper ca n-am dat cu bata in balta la ultima afirmatie, desi am obiceiul in momentele mele scurte de beatitudine si spontaneitate in exprimare.

    RăspundețiȘtergere
  30. Vad ca aceasta poveste a fost postata chiar de 1 Iunie...si tind sa cred ca nu intamplator.

    RăspundețiȘtergere