duminică, 4 iulie 2010

Le vent, le cri















Şi, prin toată alergătura şi căldura Bucureştilor, am ajuns la mănăstirea Radu-Vodă, unde voiam să ajung de ani buni. Am ajuns din întâmplare. Mă, rog, n-am ghilimele suficient de mari pentru a introduce cuvântul „întâmplare” în ele. Eu exclud aprioric întâmplarea în calitate de categorie filosofică. Nu există întâmplare. Totul îşi are logica sa, incompatibilă cu cea fragmentară, momentană a noastră. „Căci cunoaştem în parte şi proorocim în parte”, reiterează epistolele pauline. Transcenderea separaţiei ne face să realizăm lipsa separaţiei, legăturile, continuum-ul. „Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, acest «în parte» se va sfârşi. […] Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin”, clamează acelaşi apostol al neamurilor.
Aşadar, printr-o „întâmplare” am ajuns la Radu-Vodă. Imaginea oribilă de mănăstire sufocată de blocuri, emblemă a „genialei” strategii de sistematizare comunistă (a construcţiilor şi a minţilor) dispare instantaneu când păşeşti pe poartă. Chiar poţi să realizezi starea de „a fi acolo”, de te rupe de tot şi de a te afla, fie şi fragmentar, „acolo”. Liniştea se păstrează şi în interiorul bisericii, în ciuda numărului considerabil de pelerini. Racla cu moaştele Sfântului e amplasată în dreapta, e ceva coadă. Ceea ce simt de la Sfânt e intraductibil, e o simţire însă exclusiv pe dreapta (cine ştie despre ce vorbesc, va înţelege ce spun, la fel ca şi expresia „a fi acolo”). În timp ce mă îndrept spre racla Sfântului, habar nu am de ce, în minte începe să-mi răsune Le vent, le cri. Relaţia mea cu Sfântul Nectarie durează de vreme îndelungată. Una dintre dorinţe mi s-a împlinit (voiam să ajung la Eghina, la moaştele Sfântului, iată că am ajuns la Bucureşti la ele). A doua este să ajung la Padova. Lângă raclă, se află un călugăr care miruieşte. Mă reperează din tot şirul de oameni aşteptând cuminţi la rând, ochii lui, uşor obosiţi şi duri, îmi arată clar că m-au reperat. Orice ai gândi în acele momente e mult prea puţin. Aşa că las doar muzica să ruleze: le vent, le cri.

Asculta mai multe audio Muzica

4 comentarii:

  1. Cred ca ti-ai dat seama pana acum ca eu am habar de astfel de lucruri. "A fi acolo" e acea stare in care exteriorul coincide cu interiorul, efort de vointa si concentrare. E calea spre esenta. Drumul catre miez. Fragmentar obtinut si spontan de cei mai multi dintre noi. Apropo de partea dreapta: a fost toata partea dreapta? Cu cap, mana, trunchi, picior?

    RăspundețiȘtergere
  2. Calugarii simt si ei asemenea persoane. De aceea te-a reperat. Din cate simt eu, ai avut senzatia de "all flows"

    RăspundețiȘtergere
  3. Cruel summeriulie 05, 2010

    Exista astfel de experiente la tot pasul. Suntem insa prea obositi, prea plini de noi, de lucruri ca sa le mai simtitm.

    RăspundețiȘtergere
  4. Simtirea pe dreapta este cauzata de un "input" decisiv energetic in emisfera cerebrala stanga, ce incearca sa compenseze excesul folosirii sale. Putine persoane simt si stiu sa decodifice, asa ca tine. Se numesc "senzitivi".

    RăspundețiȘtergere