Trec ţiganii, cântecul lor ascult

Linia 2 de metrou. U2. Între Volkstheater şi Primărie. Monstrul de fier care aleargă în subterana vieneză. Şi miile sale de ochi. Şi de gânduri. Tăcerea care sfâşie întunericul underground-ului. La Volkstheater urcă ei. Ei doi şi un sac imens de rafie.  Parcă ar fi de-ai noştri. Nu-mi duc la bună încheiere gândul. Şi îl aud pe el. Spunându-i ei. „Scoate-o, fă!” Fă o scoate. Chitara. Din sac. El îşi dă jos şapca. Voci răguşite. Afone. Besame mucho. Zdrăngănit de chitară şi mult la la la pe lângă pronunţia spaniolă odioasă. Como si fuera esta noche la ultima vez. Voci sparte. Tangajul metroului şi al corpurilor asudate, care se plimbă prin vagon. Şapca din mână ce se ridică spre fiecare călător. O şapcă ambulantă care falsează. Noaptea aleargă prin ochii mei. Bănuiesc oamenii de la suprafaţă. Paşii lor. Privirile lor. Urmele lor prin aerul Vienei. Paese mio che stai sulla collina. Al doilea cântec. Cu şi mai mult la la la. Che sara della mia vita / Chi lo sa. Mă ridic să cobor. Ei, în spatele meu. Vor şi ei să coboare. Şapca şi-a reluat locul pe capul lui. Chitara, obedientă, în sacul de rafie. „Vezi, fă, că baba are geanta deschisă. Bagă mâna!”. Întoarcerea capului. Privirile care se întâlnesc. Oţel. Şi şuierul: „Dacă îndrăzniţi, vă iau gâtul!”. Uşile se deschid. Viaţa intră şi iese din gura de metrou. Ei se fac nevăzuţi în mulţime. Chitara şi şapca aleargă de spaima cuvintelor româneşti. Care i-au dat de gol. Mă întorc spre doamna cu poşeta. „Aveţi geanta deschisă, doamnă”. Fermoarul tras. Zâmbetul. Mulţumirea şoptită: „Mulţumesc, domnul meu!”

Cargo-Povestiri din gară