joi, 26 ianuarie 2012

Păşeste cu atenţie, să nu-i strici somnul

Oamenii îşi împlântau cazmalele în trupul ei reavăn. Încă de noaptea trecută ieşiseră s-o sfârtece. Cuiburile ei de doruri împrăştiate. Răvăşite. Oamenii nu se puteau desprinde de ea. O aruncau în lună şi o sărutau cu respiraţia lor. Îşi croiau poteci prin inima ei.
Azi nimeni nu a mai vrut să plece undeva. Stăteau în jurul ei, sub ea, dincolo de ea. Şi parcă o celebrau cu nehotărârea lor. Azi toţi au rămas. Şi înotau prin aerul cubic din jurul ei.
Azi ei erau mai calzi. Mâinile se întindeau mai uşor. Şi cuvintele se roteau în cercuri mai ample pe trupul ei lin.
Ziua se aşternu încremenită într-o dureroasă bucurie a trecerii. Şi a căderii.
Mergi prin noapte ca prin tine şi nu ai mai vrea să se termine. E atâta lumină în jur, de parcă. Soarele s-ar îndrăgosti de razele lui în toiul nopţii.
Noi suntem. În ea. Separaţia a dispărut. Cade viaţa pe noi. În bucăţele de vată de zahăr. Orice mână ce pătrunde prin ea, se multiplică.
Stăm ascunşi sub ea. Ca în pântecele mamei. Şi al chitului.
Rănile ei – drumurile noastre.
Prima zăpadă.
Aşteptată de o iarnă întreagă. Se prăbuşeşte năucitor. Se dăruieşte fără pic de rest. Ca o nebunie ce ai aşteptat-o cu disperare o viaţă. Să vină. Să curgă. Să te îngroape. Să ne acopere. Până ne pierdem.





 Ştefania Iacob - Noaptea marii beţii
    

6 comentarii:

  1. "Soarele s-ar îndrăgosti de razele lui în toiul nopţii."
    nu am cuvinte..

    RăspundețiȘtergere
  2. Si nu numai asta cu soarele, dar e plin plin de momente in text care-ti taie respiratia. n-am mai citit, de mult asa un text care sa te patrunda cu fiesce litera si sunet!

    RăspundețiȘtergere
  3. Condamnată nedrept, părea că iarna îşi pierduse dreptul de a ne bucura cu neaua ei, cu splendoarea...în zăpadă. Făcând recurs, condamnata iarnă şi-a recâştigat inteligent dreptul, motivele invocate neputând fi înlăturate nici de cel mai tare avocat al acuzării.
    În sfârşit, zăpadă! Peste tot! Pe unde vrei, dar mai ales pe unde nu vrei!
    De exemplu, ca să ajungi la serviciu, maşina personală nu trebuie echipată cu cauciucuri de iarnă...nuuuuuuuu, maşina trebuie echipată cu şenile (plus o mitralieră). Sau poţi ajunge la serviciu cu un elicopter/avion (plus o paraşută). Sau, ideal ar fi, să ai o telecomandă cu care să te teleportezi direct în birou (plus o cafea aburindă).
    Trotuare? De unde? Deja mi-e dor de ele! Nu mai sunt. Locul lor a fost luat de nişte potecuţe foarte hazlii, pe care mergem cuminţi, în şir indian. Iar dacă ai ghinionul ca în fruntea coloanei să fie o bătrânică şi tu ai zor mare, n-ai ce să faci…părăseşti coloana, intri pe contrasens, accelerezi şi începi să înoţi prin zăpada încă virgină, lăudându-ţi în gând investiţia făcută în cizme.
    Aştept ca Divinitatea să formuleze o cerere de revizuire împotriva deciziei câştigată de iarnă în recurs. Motivele revizuirii? Incompetenţa, incapacitatea şi nesimţirea cu burţile lor umflate, urlând din spatele birourilor cât le ţine gura că “nu e” bani pentru dezăpezire. Sau că iarna le-a luat din nou pe nepregătite. Sau că “iarna nu-i ca vara”, deja binecunoscuta expresie băsesciană.
    În rest, mă bucur foarte mult că mai există oameni, ca tine, care văd şi simt cu adevărat frumuseţea unei ierni încremenite în propria zăpadă.

    RăspundețiȘtergere
  4. Black Velvetianuarie 28, 2012

    Croindu-ne drum prin omatul ce-ti zgarie retina...zapada...mireasa iernii,sine qua non...

    RăspundețiȘtergere