Despre oamenii-model

Oamenii-model vin de pe alte planete şi trăiesc printre noi netrăind printre noi. Îşi duc viaţa de obşte pitiţi prin ungherele propriilor cărţi, de unde sunt smulşi arareori, cu eforturi şi cu tumefieri ale propriei sensibilităţi ca efect. Soarele nostru, sub care s-au născut şi ei, deloc întâmplător, le arde altfel sufletul. Fiecare secundă, o explozie solară. Orice respiraţie, un exerciţiu de supravieţuire. Orice rând scris de ei, o contorsionare încleştată a eului, în tentativa de a trăi lumea la alte grade şi la alte intensităţi.

            Nu ştim de unde vin oamenii-model. Habar nu avem unde trăiesc, unde se duc, ce mănâncă seara, sau ce visează atunci când se spală pe dinţi. Îi zărim de prea multe ori trecând pe lângă noi, ca să-i mai putem vedea. Le strângem mâna de prea multe ori, ca să mai simţim particulele ce ţâşnesc din degetele lor atunci când scriu.

            Oameni de acest soi. Oameni-model. Sunt rari. Abia îi găseşti într-o viaţă. Eşti norocos atunci când dai cumva de ei. Sunt „model” pentru că îţi descoperă, prin felul în care scriu şi în care trăiesc (adesea cele două devenind sinonime) un model în haos: de linişte, de cumpătare, de bun-simţ, o organizare şi o relansare paradigmatică existenţială care te face, de fiecare dată, să-ţi reconsideri priorităţile. Şi să constaţi, iarăşi şi iarăşi, cât de haos ai devenit. Şi cât de mult te-ai depărtat de modelul originar.

        Doi dintre ei au citit marţi seară la „Scriitori la Tradem”. Cornel Mihai Ungureanu şi Silviu Gongonea. Erau timpuri când mă întrebam acut din ce galaxii mai bune s-au rătăcit cei doi în universul nostru. Acum nu mă mai întreb. Mă bucur de ei, de prezenţa lor, de norocul meu de a-i cunoaşte. Şi, ori de câte ori îi văd, măsor cu rigla literei şi a simţirii distanţa care mă separă de model.