Chestionarul lui Proust (2)

Întrebarea numărul 2: Calitatea pe care o prefer la un bărbat.

Adică o calitate pe care mi-aş dori să o am, cam asta înţeleg eu în subtextul subtextului din întrebare. Ce-l face pe un bărbat să fie bărbat şi să nu se confunde cu alte creaturi care populează lumea subsolară. Şi aici răspund fără să ezit: forţa. Cred că deja nu are nici un rost să fac precizarea că nu este în nici un caz vorba despre forţa fizică, brută, întrucât gorilele îşi au locul în junglă sau, în cazuri nefericite, la zoo. Pentru că bărbatul (şi când spun „bărbat” nu mă refer la toţi purtătorii de testicule, ci la aceia care chiar pot îndeplini criteriile unei asemenea denumiri) nu e cel care îşi etalează „brăţarele” şi „lanţele” pe burta revărsată dizgraţios la bordul unui „beemveu” sau Skoda, nu e cel care se scarpină cu ghiulul la ceafa cu straturi de grăsime, nu e cel pe braţele căruia se rup tricourile mulate, nu e cel care a invadat restaurantele (deşi toţi străbunii lui n-au ştiut să mănânce nici măcar cu tacâmuri, dar efectul de compensare, de „răzbunare” a atâtor generaţii se face resimţit), mâncând de 14 ori pe zi acolo, în costumul impecabil, cu cardurile doldora de „ieuroi”, nu e nici procreatorul biologic prin definiţie (un fel de „taur comunal” cu gel în cap şi privirea unui Antonio Banderas chinuit de cufureală), nu e nici cel care îţi picură armonii la ureche, pe strune de chitară, atunci când are emoţii de toamnă sau când lacrimile se preling din Paradis.

Bărbatul bărbat e cel care are forţă. Forţă de creaţie. Parţial şi creaţia materială. Însă s-a văzut că nu rezistă probei timpului. Nici creaţie biologică, înmulţire animalică. Creaţie spirituală. Sau de „bunuri spirituale” cum spune nefericita sintagmă. Acela e bărbat, care deţine această forţă. Care penetrează regulile înguste, le depăşeşte, produce dincolo de ele (material sau spiritual). Orice ar produce, însă cu forţă. Pentru mine, acesta este bărbatul. Înzestrat cu forţă. Şi cu forţa de a se autodepăşi, de a ierta, de a trece peste, de a gândi, de a vedea dincolo de lucruri şi cuvinte (fiindcă şi aceasta tot forţă este). Şi ca să fie clar: această forţă implică pasiune, altfel produsul nu se poate materializa decât steril.

Bărbatul e un creator (repet, nu folosesc termenul pentru orice specimen înzestrat cu semnele masculine exterioare). Care creează şi se creează pe sine. Care poate să creeze chiar şi o femeie, să şi-o confere sieşi şi să o redea ei înşişi. Pentru mine, bărbatul suprem este Pygmalion, care nu doar că a reuşit să creeze femeia, ci a fost în stare să-i dea şi suflet şi s-o aducă la viaţă.

Următoarea întrebare: Calitatea pe care o prefer la o femeie

Chestionarul lui Proust (1)

Devenind eu aşa de celebru, am început să dau interviuri (se grăbesc oamenii, până nu iau Nobelul, fiindcă, după aceea nu voi mai avea timp deloc pentru aşa ceva). Petrişor mi-a trimis setul de întrebări pentru egophobia şi, la final, s-a gândit el aşa frumos să ataşeze şi cunoscutul „chestionar Proust”. Un chestionar „banal” la prima vedere (aaaa, staţi aşa, că trebuie să mă simt şi eu puţin bine, întrucât au răspuns mai toate celebrităţile la el, dovadă că sunt pe calea cea bună, cu paşi mari către Nobel). Chestionarul are „şmecheria” lui, te face să gândeşti (dacă eşti obişnuit cu acest exerciţiu) foarte profund, să dezvolţi conexiuni, să pătrunzi adânc în cotloanele sufleţelului tău. Lui Petrişor îi voi răspunde în câteva minute la chestionar (răspunsurile la chestionar trebuie să fie cu cuvinte-cheie), pe blog voi zăbovi asupra fiecărei întrebări în parte (am ce scrie, câteva săptămâni de aici încolo). OK, prima întrebare:

– Principala trăsătură a caracterului meu

Începutul e în trombă, recunosc. Şi te ia la cei mai mărunţi bani din prima. Răspund pe loc şi ceea ce aş răspunde şi după zece ani de gândire: tenacitatea. Dacă o dau pe astrologie, aş spune că e tipic pentru un Capricorn. Tenacitatea aceasta are părţile ei (foarte) bune, excepţionale aş zice, pe alocuri. E tenacitatea aceea bună, care te face să duci la capăt tot ceea ce începi, să strângi din dinţi la maxim şi să mergi mai departe cu gingiile sângerânde de forţa strânsurii. Reuşeşti în tot ceea ce începi. E certă partea pozitivă. Dar, la mine, constat de multe ori şi reversul medaliei: tenacitatea în prostie, în eroare. Chiar şi atunci când ştiu că nu fac bine ce fac, când ştiu consecinţele dezastruoase pentru alţii, persist, continui tenace. Nu e orgoliul la mijloc, nu are nicio treabă (iar la mine orgoliul e uitat pe undeva prin hrubele vieţii mele, cred că nu a reuşit să treacă de faza embrionară). E tocmai tenacitatea, partea ei cea mai urâtă: nu contează că ai apucat o cale poate nu greşită pentru tine, cât pentru altul, nu, o duci la capăt, frăţioare, fiindcă tu eşti tenace ca boul din jug, care trage până cade din picioare. Nu a fost lucru pe lumea asta de care să mă apuc fără să-l duc la capăt. Sunt omul care nu sărit vreun dead-line în viaţa lui, sunt omul care a perseverat enorm şi în greşeli. Tenacitatea aceasta este oarbă, în felul ei. Nu ţine cont de nicio nuanţă, de nicio variabilă, de categorisiri: nu, odată declanşată, pusă în funcţiune, nu se opreşte până nu îşi efectuează programul până la capăt. Aici e de lucru. Pentru că, tăvălugul, în drumul său, atunci când nu ştie să efectueze şi viraje, să fie maleabil, striveşte şi mugurii abia răsăriţi.

Următoarea întrebare este: „Calitatea pe care o prefer la un bărbat”

...

Ea mă minte

Ea-mi spune cuvinte ce vor sa m-alinte,
Eu tac!
Si imi spune ce simte si cat se aprinde,
Si tac.
Fiin'ca stiu ca ma minte lumina s-aprinde
Ma-mbrac.
Si pornesc catre casa pe strada cetoasa
Si tac!
Si in cap am doar o-ntrebare
Oare iubitul ei o iubeste mai tare?

Oeei,ea ma minte
Dup-o noapte intreaga.
Ooeeeii ea ma minte
Insa tot mi-e draga
Eeeeii,ea il minte
Si in brate imi vine
Eu o mint ca mi-e bine
Ne vedem si maine iar..

Ea viseaza cuminte,iar azi nu ma simte
Ciudat!
Si imi spune si vrute nevrute, dar parca ar tacea..
Ma priveste tacuta si stiu c-o sa-mi spuna
Ceva.
Pe obraz ma saruta ma invita la nunta
La ea.

Si in cap am doar o-ntrebare
Oare iubitul ei o iubeste mai tare?

Oeei,ea ma minte
Dup-o noapte intreaga.
Ooeeeii ea ma minte
Insa tot mi-e draga
Eeeeii,ea il minte
Si in brate imi vine
Eeii,ea ma minte , pe mine
Ne vedem si maine iar..

Si in cap am doar o-ntrebare
Oare iubitul ei o iubeste mai tare?

Oeei,ea ma minte
Dup-o noapte intreaga.
Ooeeeii ea ma minte
Insa tot mi-e draga
Eeeeii,ea il minte
Si in brate imi vine
Eeii,ea ma minte , pe mine
Ne vedem si maine iar..
Ne vedem si maine iar..
Ne vedem si maine iar..

Luna roşie ca rodia. Şi lacrimile ei

Luna era roşie azi. Nu se asorta cu cerul, i-am spus de ceva vreme acest lucru şi nu m-a crezut. Fotografiile din satelit ale lunii au adus şi dovada mizeriei, minciunilor şi nesiguranţelor sale. Uneori, fotografiile aruncă zarurile finale. Nu degeaba se spune artă fotografică: trebuie să ştii să vezi dincolo de poză. La fel cum poţi simţi chinina pe buzele unse cu miere, tot aşa poţi învăţa să vezi fotografiile ţinându-le întoarse. Dincolo de hotarele cuvintelor şi ale fiinţei, realitatea se scrie dureros de altfel. Mai nasol e când vezi dincolo de fiinţă. Sau când te faci că nu vezi. Luna roşie ca păcatul. Păcatul sincopelor. Al negrăirii. Al uitării voluntare. I-am spus că nu se va asorta cu cerul. Insista să fie roşie. Ca un regret tardiv. Sau ca o nepăsare. Luna ia întotdeauna cele mai înţelepte decizii. Însă se rezumă la ele doar câteva ore. Atât cât stă pe cer.

De azi, ne schimbăm numele. Toate numele se schimbă, ca la puzzle. Piesele trecutului tău ai avut grijă să le ascunzi şi să le înfigi în coastele mele. Spunând, în acelaşi timp, că ceea ce simt eu sub coaste, în plămâni, este altceva. Trebuie să fie prea noapte în tine, ca să strălucească luna roşie. Pe stradă erau unii care adunau lacrimile lunii. Picătură cu picătură. Le strângeau la piept, le alintau, le făceau altare. Priveam la ei atent, până m-am văzut printre ei, aplecându-mă după lacrimile lunii. Lăsasem cu toţii viaţa în spate pentru lacrimile ei, în care, ca într-o fotografie, se oglindea întreagă. Atunci am văzut goliciunea lunii roşii şi i-am înţeles-o. Am fugit fiecare acasă şi am văzut că ţineam în braţe nişte cadre goale. Altarele gemeau în urma noastră, grele de jertfele putrede. Ne-am întors şi le-am dat foc, privind în lacrimi ca în fotografiile urâciunii.

Azi scoteam viaţa din mine cu penseta. Treabă migăloasă. Dar necesară. Scoteam urmele lunii şi le striveam, până ce curgea tot puroiul din ele. Zumzetul lunii nu l-ai strivit niciodată.

Luna prea roşie are gust de rodie. Care, oficial, a fost fructul căderii din Paradis, nu mărul banal european. Pe post de rodie, fotografii ale lunii.

Aş vrea să fiu iubitul tău...

Două perechi de ochi sublimi se întâlniseră. Ai lui – un puşti căzut în zăpada amestecată cu noroi. Ai ei – o tânără cu nişte ochi atât de luminoşi, încât îţi era frică să-i priveşti. Era atâta claritate în ei…Ochii lui erau frumoşi. Mari, clari, nevinovaţi. Plini de lacrimi. Din cauza căzăturii şi a mizeriei de pe hăinuţe. Ea s-a aplecat cu blândeţe şi l-a ridicat, începând să-l scuture pe îmbrăcăminte. El plângea şi o ţinea de mână cu mânuţa lui. Cu ochii o ţinea de mână. Îi vorbea blând băieţelului şi îl privea fix în ochii înlăcrimaţi. El plângea cu suspine. Văzând că nu-l poate potoli (deşi hainele arătau acum într-o stare acceptabilă), s-a gândit să-l îmbuneze altfel (deşi nu-i putea oferi tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ca să-i potolească suferinţa lui de copil). „Ce să-ţi fac să nu mai plângi?”. Două perechi de ochi superbi s-au întâlnit din nou. Era atâta claritate în ei, încât nici un strop de minciună nu mai avea loc. El spuse: „Aş vrea să fiu iubitul tău!”

Sasha &Young Deenay - Wanna be your lover

Muzichia

Iată şi minunea! După ce ani de zile s-a lăudat că o să compună muzică ba pentru Tina Turner, ba pentru R. Kelly, ba pentru Metallica sau Pink Floyd (deh, despărţirea de Roger Waters şi-a spus cuvântul, se căuta un compozitor nou), după ce s-a lăudat că va face muzică celtică, sau clasică, după ce a trecut de la druizi la metempsihoza egipteană şi, apoi, la feng shui, Costi Ioniţă (eternul manelist cu configuraţie retorică variabilă) chiar a produs surpriza, atunci când nimeni nu se aştepta. A ieşit pe "piaţa neagră" o melodie care, cât de curând, va beneficia şi de videoclip: Costi împreună cu Shaggy şi Bob Sinclar. Bun, n-am mai citat-o şi pe bulgăroaica Andreea (nelipsită de lângă Ioniţă în ultima vreme), la care contează orice alte calităţi în afară de cele vocale (inexistente, de altfel). Habar nu am cum a făcut şi ce a făcut ca să-i atragă pe cei doi în proiect, cert e că Costi (cacofonia este intenţionată) a reuşit ceea ce alţii doar visează. Că inflexiunile vocale ale lui Ioniţă amintesc tot de moştenirea balcanică a manelelor, că vocea Andreei e muncită din greu pe sintetizatoare, contează mai puţin. Shaggy sună bine, are multă dispoziţie şi implicaţie, e în vervă, mâna DJ-ului şi producătorului francez Bob Sinclar se simte şi ea. Proiectul transfrontalier româno-bulgar (Ioniţă-Andreea Nu-Mai-Ştiu-Cum), megacunoscut în zona Balcanică, unde rupe discotecile, are o şansă de a face mai mult.

Turnul Babel din noi

Babel a debutat cu draci şi nervi, că doar e PRO TV-ul. În loc de 22,12 a început la 23 (pentru că proteviştii se lungiseră cu un film pentru retardaţi, bătăi, explozii şi tot arsenalul pentru creieraşele din lumea a treia). Apoi pauze publicitare peste pauze, fragmentând filmul mai ceva ca în intenţia regizorului. În fine. A meritat tot stresul.

Alejandro González Iňárritu se întrece pe sine în acest film. Este peste 21 de grame. Mult peste. Mai amplu, mai calm, mai profund. Întotdeauna, la o operă de artă, indiferent de domeniul său, m-a interesat nu ceea ce se spune, ci cum se spune. Babel este un colaj de momente, de lumi, de culturi diferite. Iňárritu rămâne fidel concepţiei sale, conform căreia o acţiune cât de mică într-un colţ de lume, provoacă, pe principiul undelor seismice, ravagii în alte părţi. Nu sunt comentator de filme, nu sunt specialist, sunt doar opinii personale despre Babel. Opinii disparate.

Patru culturi diferite (islamică, americană, japoneză şi mexicană) intră într-un contact ciudat, distal, acţiunea produce spaţii de emergenţă în celelalte cadre. Confruntarea de la distanţă confirmă aceleaşi drame, acte gratuite ce reperează modificări substanţiale în condiţia umană. În ciuda dramelor esenţiale, aceleaşi în fiecare cultură, în fiecare eşantion mentalitar ales, „dialogul” autentic este exclus. Nici măcar dramele nu-i mai pot uni pe oameni, „Turnul Babel” persistă pe mai departe, ca un garant al limitării şi separării.

Babel este un film al tăcerii. În toate modurile sale de manifestare. Nu este vorba numai despre fata surdo-mută din Japonia, care trăieşte în lumea ei, iar tentativele de expansiune spre alteritate sfârşesc totdeauna lamentabil. Tăcerea doare şi mai tare prin intermediul vorbelor. Asistăm, parcă, la lecţia din Lost in translation, unde vorbele lasă locul tăcerii triste, gesturilor nefinalizate, sugestiei şi conştiinţei irepetabilei pierderi. Spre finalul peliculei, Iňárritu renunţă definitiv la cuvinte, scenele se compun din imagine şi muzică (excelenta coloană sonoră a argentinianului Gustavo Santalaolla, recompensată cu numeroase distincţii). Tot spre final vine şi mult aşteptata defazare temporală, specifică regizorului mexican, dar indusă cu mult mai multă abilitate şi mai puţin ostentativ, de data aceasta. Dar care loveşte ca un fulger şi oferă cale liberă reinterpretării filmului.

Filmul lui Iňárritu este trist. O tristeţe ontică se degajă pregnant din fiecare scenă, din fiecare gest, din fiecare cadru. Nimic gratuit în peliculele lui. Până şi optimismul nu este la el o cale de rezolvare, ci o afundare în intensitatea unei disperări neauzite şi neînţelese de nimeni.

Babel este şi un film al deşertului: al celui marocan, al celui de la graniţa SUA cu Mexic, al deşertului din Richard şi Susan, al deşertului uman din furnicarul numit Tokio. Un film al unei singurătăţi atât de mari, încât, dacă urli, nu-ţi poţi auzi nici măcar propriul strigăt. Mozaicul disparat al lui Iňárritu, care vibrează la nivel actanţial şi evenimenţial, nu prezintă nicio urmă de empatie la nivel afectiv.

Iňárritu nu are personaje principale şi secundare. Este una din filosofiile sale regizorale. Chiar dacă, aparent, focalizează derutant la nivelul unei intenţionalităţi disimulate asupra unor personaje, ele nu se constituie în protagonişti. Am aşteptat cu nerăbdare acest film să văd dacă, în sfârşit, Brad Pitt „mişcă” ceva în materie de actorie. Deşi avea un rol de mare libertate, care îi oferea posibilităţi inventive şi de manifestare enorme, el nu a reuşit să se deplaseze din registrul placativ şi tern. Până la urmă, tot în rolul lui Rusti Ryan (din cele trei serii de „Ocean”) a reuşit să „mişte” cât de cât. Cate Blanchett este şi ea o enormă dezamăgire a filmului. În schimb, m-a entuziasmat (din nou) Gael García Bernal, de o naturaleţe şi o forţă năucitoare. Surpriza plăcută a venit de la actriţa niponă Rinko Kikuchi, extrem de convingătoare în rolul surdo-mutei, conferind rolului mult mister şi putere de impact.

Turnul Babel biblic are, pare a sugera Iňárritu, o existenţă perenă în cadrul spaţio-temporal. În fapt, Babel suntem fiecare dintre noi. Confuzia a mers atât de departe, încât nimeni nu se mai poate înţelege pe sine însuşi.

Gustavo Santaolalla-Deportation