Ce ştiu eu să fac cel mai bine pe munte, în afară de drumeţii? Să mă rătăcesc, normal! Bineînţeles! Fireşte! Numai că asta nu e o problemă. Trebuie doar să ai încredere în munte. Niciodată nu am înţeles ideea conform căruia omul este într-o „luptă” permanentă cu natura. Într-o competiţie. Să supui cutare sau cutare element al naturii. Să fii într-un permanent război cu natura. Eu nu pot percepe lucrurile aşa: nu te confrunţi cu apa, muntele etc., ci colaborezi. Asta ca treaptă primă şi palidă spre o empatie generalizată. În orice caz, eu am încredere în munte: dacă nu te „războieşti” cu el, te scoate întotdeauna la liman. La câţiva kilometri de Innsbruck, am ajuns în Axams, de unde am urcat în Omes. De aici, prin pădure. Nu are rost să descriu şi, de altfel, nici nu pot, cuvintele devin rable bolnave în faţa pădurii alpine. Şi logic ca am luat-o pe urmele lui Hänsel şi Gretel şi m-am rătăcit. Nimic nu e mai frumos decât să rătăceşti (la propriu) pe munte. Ştiam doar că undeva jos, în stânga, este Kematen, iar jos, la poale, spre dreapta, este Völs. Am ajuns undeva în mijlocul lor. Pe drum treceau două bătrânele tiroleze 100%, simpatice foc, dotate cu beţe de nordic-walking. Le-am întrebat unde e o staţie de autobuz. S-au oferit să mă conducă. Am făcut vreo patru kilometri pe joc, gâfâind şi abia ţinându-mă de octogenarele antrenate. Foarte comunicative „îngeresele” mele de călătorie şi uite aşa am vorbit de una, de alta, aflând ele că sunt din România (deşi credeau că sunt din Germania). Şi am vorbit despre Sibiu, despre Banat, despre şvabii bănăţeni. Una dintre ele mi-a spus că, acum 50 de ani, a avut o prietenă şvăboaică din Banat, pe care a cunoscut-o în lagărul de refugiaţi ce se găsea în zona dintre Kematen şi Völs. Fugise din nebunia comunistă. Fusese deportată şi în Ucraina, după al doilea război mondial. Ce mi-a povestit bătrâna despre peripeţiile trăite de prietena ei în Ucraina, face să pălească romanul Atemschaukel al Hertei Müller. Atemschaukel e minciună pe lângă ce am aflat azi. Trebuie doar să ai încredere în munte…
După cinci ani de absenţă, nu ştiu cum m-am aşteptat să mă întâmpine Innsbruck-ul. La început, m-am speriat. Nu simţeam nimic, eram „nicicum”. După o noapte de căutări disperate prin Viena, în speranţa deşartă a găsirii unei camere libere la vreun hotel şi după înnoptarea pe malul superb de la Mondsee, am ajuns şi în Innsbruck. Oraşul este un imens şantier, ca întreaga Austrie, de altfel, fiindcă oamenii inteligenţi ştiu că din criză se iese doar prin investiţii (adevărate, nu doar pe hârtie), prin pornirea şi turarea motoarelor economice. În Innsbruck, de când nu l-am mai văzut, au luat naştere vreo trei mall-uri (altele două sunt aproape gata), cartiere întregi, un nou sat olimpic care mai are puţin şi va fi inaugurat (în 2012 Innsbruck-ul găzduieşte Jocurile olimpice de iarnă ale tineretului). După câteva zile, mi-am dat seama de ce colţişoarele sublimului oraş nu-mi spuneau nimic, nu aveam nici un sentiment de nou: fiindcă nici nu lipsisem de acolo, fusesem mereu acolo. Iar eu ştiam asta. Poate doar uitasem.
Statuia Fecioarei Maria şi a Sfinţilor tirolezi, tronând imperial peste centrul vechi
Spitalskirche
Unul dintre magazinele Swarowski din centru.Daniel Swarowski a înfiinţat la Wattens, în Tirol, în 1895, prima fabrică de cristale ce aveau să devină celebre. La Wattens se află acum muzeul Swarowski, "Die Kristallwelten" (Lumile de cristal), o desfăşurare de magie.
Centrul vechi, în fundal Goldenes Dachl (Acoperişul de aur)
Goldenes Dachl, cea mai cunoscută clădire din Innsbruck A fost construită în 1492 şi servea drept reşedinţă pentru principii tirolezi. Decoraţiile sunt din epoca târzie gotică. Acoperişul este alcătuit din 2657 de şindrile de aur.
Helblingshaus (renumită pentru faţada în stil baroc). La origine, casa burgheză a fost construită în stil gotic, dar în 1725 a fost cumpărată de către Johan Fischer, care i-a refăcut stucatura în stil baroc.
Hofburg. Odinioară reşedinţa principilor tirolezi. Construit de arhiducele Sigmund der Münzreiche. Fiul său, împăratul german Maximilian I, a construit dependinţele. Împărăteasa Maria Tereza a ordonat reconstucţia în stilul rococo vienez.
Izolarea termică a blocurilor este contagioasă. Este un morb care pendulează între fudulia prostului şi tichia de mărgăritar, absentă din recuzita celui lovit de calviţie. Forţa de contagiune este impresionantă, demnă de un virus produs experimental în laboratoarele armatei pseudo-naţiei americane. Calea de răspândire este vizuală: am văzut că ăia de la blocul vecin (aici „vecinătatea” este un concept variabil, cu o rază de acţiune de la câţiva metri, la mai multe sute de metri) izolează termic. Şi de aici porneşte totul. Perioada de incubaţie a virusului izolării termice este fenomenal de scurtă. Apoi urmează faza acută, cu febră, erupţii cutanate şi spart de creieri. Te pomeneşti la uşă cu un vecin care pune nemilos diagnosticul: izolăm şi noi! Scurt şi exhaustiv, în acelaşi timp! Ideea e că toţi cei din bloc sunt contaminaţi iremediabil. Nici ei nu ştiu de ce, cum, nu ştiu cum vor suporta costurile „tratamentului”. Nimic nu contează. Apoi urmează faza terapiei de grup, în care reprezentanţii apartamentelor ies în faţa blocului şi se întâlnesc cu şeful de echipă, care este privit cu speranţe ascunse ale curării de morbul care face ochii să lucească în cap. Se bate palma şi deja parcă te simţi mai bine, vindecarea se profilează undeva la orizont. Trei săptămâni, spune şeful de echipă, adulat în ascuns ca un adevărat Mesia care ne va duce şi pe noi în rândul lumii, ne va scăpa de iremediabila maculare de a nu fi ca „ailalţi”.
Abia când ajungi acasă şi capul mai pierde din înfierbântare, începi să-ţi dai palme peste ceafă. Tu şi toţi ceilalţi. Şi întrebarea firească: „ce dracu’ m-a apucat?”. Este chestiunea recurentă pe buzele fiecăruia. Cu excepţia câtorva, care rămân până la final în starea febrilă. În cazul lor îţi dai seama că sunt incurabili. Acum blocul nostru a intrat în procesul de vindecare: ne facem izolaţie termică! Deja mă simt cetăţean european de rangul întâi, respir mult mai uşurat când mă plimb pe mizerabilele uliţe din sordida Craiovă.
PS: Azi am răsuflat ceva mai amplu şi mai lejer, văzând cum prostia are o viteză de contagiune care o depăşeşte pe cea a luminii: nici nu apucaseră bine băieţii să ridice schelele la noi, că cei de la blocul vecin deja s-au reunit într-o şedinţă de urgenţă, ca să izoleze şi ei. La fel de uşuraţi trebuie să fi respirat şi ceilalţi vecini, de la care am luat noi morbul, văzând că nu sunt singurii imbecili pe lume.
Gheorghe Dinica - Am muncit si nopti, am muncit si zile
Cum ar fi să te trezeşti într-o dimineaţă orb? Dar văzând în locul unei mări de întuneric o mare de alb, care are acelaşi efect al obturării vederii? Pelicula Blindness (2008), ecranizare a romanului Ensaio sobre a cegueira apraţinând scriitorului portughez José Saramago, prezintă povestea unui virus misterios, care îi orbeşte pe toţi locuitorii unei ţări. Un singur om rămâne neafectat, o femeie, interpretată de Julianne Moore. Este acest lucru o binecuvântare? Dimpotrivă. Aparentul noroc se transformă într-o povară greu de dus de unul singur.
Lovirea cu orbire este una dintre pedepsele biblice. De altfel, în film se aminteşte despre pedeapsa neo-testamentară a Apostolului Pavel, orbit şi el temporar, pentru a fi întors către credinţa creştină. Dar sensul filmul nu este nici pe departe unul moralizator, de prozelitism la creştinism. Vederea devine o cruce insuportabilă într-o lume a orbilor. Vederea este sinonimă cu starea de martor. De asigurator al perpetuării amintirii. Chiar dacă oamenilor le este răpit contactul vizual cu mediul şi trebuie să găsească alte modalităţi adaptive, structura interioară se modifică prea puţin. De fapt, orbirea amplifică latenţele interioare ale fiecăruia.
Exilaţi în carantină (până ca acest virus să se universalizeze), oamenii loviţi de orbire nu devin nicidecum mai buni. Ei refac istoria celor dintâi oameni. Sau a celor din urmă. Dar în mediul pe care ei îl construiesc, în microsocietatea unde relaţionarea se face auditiv sau tactil, se păstrează vechile cutume ale societăţii „de afară”. Într-un ritm alert, aceşti oameni refac istoria societăţii, cu toate derapajele şi abuzurile ei. Iar cel care vede este chemat să fie martorul nu doar al luptei pentru supravieţuire, ci şi al tuturor ororilor care nu se putea şterge din minte. Personajul interpretat de Julianne Moore nu devine doar liderul orbilor, ci şi martorul ticăloşiilor dezumanizante. Uneori, a fi altfel, nu este nici pe departe o bucurie. Iar vederea poate fi un balast atât de greu, încât îţi poate frânge întreaga viaţă.
Mi-a plăcut mult regia brazilianului Fernando Meirelles, un stil redus la esenţial, nu şi reducţionist, o cromatică esenţială, bine aleasă şi urmărită cu egală intensitate pe tot parcursul filmului. M-a deranjat finalul oarecum prea optimist (nu sufăr finalurile pline de raze de speranţă, mi se par total artificiale şi didactice). În rest, Julianne Moore joacă în stilu-i caracteristic: bine intrată în rol, pe care-l duce şnur cap-coadă. Moore nu mă ridică niciodată din scaun, să mă entuziasmeze, dar nici nu coboară vreodată spre limita de jos. O actriţă conştiincioasă, care-şi cunoaşte bine meseria. În schimb, Mark Ruffalo este previzibil şi destul de forţat în nuanţare. Deosebit este Gael García Bernal, care pur şi simplu m-a emoţionat, după ce fusese excepţional şi în Babel. În Blindness interpretează magistral un rol odios, redat impecabil („Regele Secţiei 3”). Bernal are jocul în sânge, e atât de viu, atât de prezent în rol, încât rămâi fără cuvinte. De menţionat şi jocul excelent al lui Danny Glover şi al actriţei Alice Braga.
Şi am mai văzut un film mare săptămâna aceasta, Good Bye, Lenin! Când a avut premiera, în 2003, eram în Innsbruck şi toţi vecinii şi prietenii mei au migrat en-gros la cinema. Ba unii chiar l-au văzut de câte trei-patru ori. Eu am refuzat, spunându-le că eu am trăit în comunism, nu-mi trebuie o reconstrucţie cinematografică a lui. Dar pelicula este de clasă. La limita dinte comedie şi un pensée tragic, Good Bye, Lenin! narează povestea lui Alex Kerner, care iese în stradă în evenimentele din octombrie 1989, ce au pus capăt regimului comunist din RDG. Prins de Miliţie, este dus către dubă, moment în care este zărit de mama sa. Aceasta suferă un şoc, face infarct şi intră în comă. După opt luni, spre surprinderea tuturor, Christiane (mama lui Alex) se trezeşte din comă. Între timp, Zidul Berlinului s-a prăbuşit, nu mai există RDG, capitalismul înfloritor a pătruns violent printre redegişti (iar ironia este atât de amară, încât trebuie să te opreşti o clipă să cugeţi, să pui lucrurile în balanţă, să eviţi judecata şi acuzele unilaterale). Christiane trebuie însă ferită de orice şoc, întrucât acesta i-ar putea fi fatal. Astfel încât Alex îi ascunde toate evenimentele ultimelor luni şi o face să creadă că trăieşte încă în comunism. Camera mamei devine o Republică Democrată Germană în miniatură, care dezvoltă o existenţă proprie. Un alt fel de orbire. Închiderea voluntară a ochilor celuilalt, pentru a-l face să nu-şi piardă bornele existenţiale, lucrurile în care a crezut o viaţă şi care au dispărut într-un interval scurt. RDG-ul din camera mamei ar propria istorie, pe care Alex încearcă s-o conecteze cât mai delicat la evenimentele petrecute în realitate, cu defazarea temporală de rigoare. Este un joc între a fi orb şi a vrea să fii orb, care-şi dezvăluie structura subtilă la final. Regizorul Wolfgang Becker a adus pe ecrane o bijuterie care te îndeamnă la o gândire profundă, la o comparaţie fără prejudecăţi, brodând inteligent pe ideea lui Kusturica din Underground. În pielea personajului Alex, Daniel Brühl face un rol memorabil, jucat cu atâta delicateţe şi naturaleţe, încât convinge total de la primele scene. Foarte sigură pe ea şi cu un aplomb formidabil joacă şi tătăroaica Chulpan Khamatova (în rolul Larei). Pelicula beneficiază şi de o coloană sonoră de calitate, semnată de Yann Tiersen (nume care spune totul).
Sărbătoarea Sf. Maria într-o catedrală catolică. Duminica. Oricum, pentru mine, slujbele catolice au ceva special faţă de cele ortodoxe, deşi principiul, prin reducţie, în orice serviciu divin, indiferent de confesiune, este acelaşi. Văd că nu este preotul obişnuit, cel de „bază”, rotofei, rumen în obraji, foarte jovial. Îmi aduc aminte că săptămâna trecută a spus că va fi în concediu. În locul lui, un pater ras în cap şi cu cioc. Nu-i disting absolut deloc trăsăturile chipului, stau destul de în spate (nu am găsit loc mai în faţă), mascat de o coloană şi nici ochelarii nu-i am pe nas. Ceva din pronunţia lui are un aer sudic. Dar vorbeşte senzaţional germana. Vine momentul predicii, clipele care, pentru mine, la slujba ortodoxă înseamnă semnalul de retragere, iar la catolici este prilejul tihnei răsfoirii cărţilor de cântece. Pretenţiile mele în cadrul predicilor sunt inuman de mari, recunosc şi doar foarte puţini vorbitori (fie ei religioşi sau laici) au reuşit să-mi reţină atenţia în acest sens.
Şi paterul iezuit începe să cuvânteze. E italian, de lângă Ravena. Ţine locului părintelui aflat în concediu. A studiat aici, în Tübingen şi, de zece ani, vine anual pentru cercetări. Simte perfect germana, îi meştereşte iscusit subtilităţile. Vorbeşte despre Adormirea Maicii Domnului, despre accesul feminin la mântuire, despre religie şi feminitate. Vorbeşte absolut liber, construieşte perfect discursul, face volte cuceritoare, impresionante, cu ramificaţii către zonele private de existenţă, un melanj uluitor de viaţă personală, de impresii, de subiectivitate şi de urcare spre zone filosofice greu accesibile. Paterul iezuit este cuceritor, un retor desăvârşit, de o căldură fabuloasă şi, mai ales, de o deschidere a minţii salutară. Povesteşte cum a fost în concediu la Ravena, oraşul său natal şi, vreme de zece zile, s-a retras într-o comunitate buddhistă, unde a practicat meditaţia vipassana. Prin Buddha, l-a redescoperit pe Christos. De fapt, paterul era un exemplu viu despre ceea ce înseamnă ecumenism, interrelaţionare religioasă, globalizare în cel mai curat sens, în sensul său esenţial, deschidere către celălalt, fără a renunţa la identitatea ta. M-am surprins, într-un târziu, că stăteam realmente cu gura căscată (căscată atât de mult, încât mă dureau maxilarele), fără a clipi (cine ştie de câte minute?), cu respiraţia mai rară decât în practicile vipassana. Nu ştiu multe momente în viaţa mea în care să fi rămas într-o astfel de postură, pentru că impresionabilitatea mea, în astfel de cazuri, este atât de redusă, încât se apropie de gradul cel mai de jos al nesimţirii. Orice s-a suspendat în jurul meu, ascultând inflexiunile vocii preotului, o gamă de tonalităţi care acoperea o scală extrem de largă, ascultând punctările cu caracter speculativ excelent deduse şi induse, ospitalitatea gândirii sale, în care era loc pentru tot şi pentru toate. Paterul spunea că, la un moment dat, la buddhişti a fost întrebat dacă e bucuros că e creştin. Întrebare pe care trebuie să ne-o punem fiecare. Da, e o fericire să fii creştin cum e paterul al cărui nume nu-l cunosc (mă voi interesa duminică, dacă va mai ţine tot el slujba). Asta înseamnă, după mine, să fii creştin în mileniul al treilea: toleranţă, gândire liberă şi extinsă, cultură fabuloasă, astfel încât să poţi face conexiuni, să înţelegi că părţile care aparent separă sunt, de fapt, mărci ale aceleaşi identităţi, deschidere, înţelegere. Şi, de ce nu, charismă (cuvânt ce provine de la „har”). Dar ea este consecinţa celorlalte calităţi, enumerate anterior.
Neckar-ul
Stiftskirche din centrul Tübingen-ului Primăria din Tübingen
De la Tübingen la Stuttgart drumul cu trenul (Regionalzug) durează circa o oră. Pe geamul RE-ul se văd viile cocoţate la milimetru pe dealurile şvăbeşti, pârguindu-se riguros în soare. Centrul Stuttgartului abundă de oameni în amiaza zilei de sâmbătă. Centru mare, superb, mi-a plăcut aproape mai mult ca cel din München (oraş care, pentru mine, este cel mai frumos din lume, după Innsbruck). Stuttgart a luat fiinţă în jurul anului 950 (deşi atestări privind aşezări romane în zonă regăsim încă din secolul I î.Chr.), înainte de bătălia de la Lechfeld. Fondatorul a fost ducele Liudolf de Suabia, fiul sfântului împărat roman Otto I cel Mare. Noua aşezare era utilizată în special pentru creşterea cailor (datorită zonei foarte fertile) şi acest lucru se vede şi în denumirea oraşului: încă din germana medie exista cuvântul „stuotgarte”, compus din „Garten” (însemnând „grădină”) şi „Stuot” (cu sensul de „herghelie”) (de unde a derivat cuvântul actual german „Stute”, însemnând „iapă”). Emblema oraşului este, de altfel, un cal. De Stuttgart, capitala landului Baden-Württenberg, şi-au legat numele, prin naştere sau desfăşurarea activităţii, personalităţi din varii domenii: Friedrich Schiller (starul no.1 al oraşului), Wilhelm Maybach, Gottlieb Daimler, Ferdinand Porsche (iubitorii de maşini au oftat cu certitudine citind aceste trei nume), foştii preşedinţi germani Theodor Heuss şi Richard von Weizsäcker, filosoful G.W.F. Hegel, laureaţii Premiului Nobel Gerhard Ertl (2007-Nobelul pentru chimie), Klaus von Klitzing (1985-Nobelul pentru fizică), Robert Bosch (inginerii şi meşterii au tot respectul pentru el, cu siguranţă), celebrul pilot interbelic de maşini de curse (predecesoarele celor din Formula 1) Hermann Lang, care a făcut istorie în vremea respectivă şi fostul atacant de superclasă şi ex-antrenorul Nationalmannschaft Jürgen Klinsmann.
Dacă e Stuttgart, e musai Mercedes
Relicve şi vitralii în biserici catolice
Marktplatz
Omniprezent în Stuttgart, Friedrich von Schiller
De câte ori văd astfel de personaje, imediat mă gândesc la Penelope Cruz din Abre los ojos.
Azi după-amiază dădusem într-o speranţă năroadă, citind ziarele din România. Dar se pare că decizia finală se amână în cazul băsescian. Se amână, nu se anulează, fiindcă unele boli nu iartă niciodată (am înţeles că a ieşit Băse la tv să dezmintă şi să îi ia pe românaşi iarăşi de proşti, servindu-le gogoşica infectă cu...beţişorul de urechi). Mă şi vedeam dând vestea nemţilor în gura mare că Pazvante Chiorul a dat ortul popii. Îmi aduc aminte de un banc de pe vremea lui Ceaşcă. Un tip cumpăra în fiecare dimineaţă ziarul, se uita la el şi îl arunca la coşul de gunoi. După câteva luni, în care ritualul se repeta zilnic, vânzătorul îl întreabă disperat: "Dar de ce aruncaţi ziarul imediat după ce-l cumpăraţi?". Tipul răspunde: "Nu găsesc ce-mi trebuie.". Vânzătorul: "Dar ce căutaţi?". Tipul: "Rubrica de decese.". Vânzătorul, amabil: "Este la paginile 15 şi 16". Tipul: "Când o apărea anunţul ăla care mă interesează pe mine, fii sigur că o să fie la pagina întâi." Până la trecerea în lumea de dincolo (a noastră sau a lui) ne consolăm cu imul crizei
