
Zorii zilei şi sms-ul sec: „A murit dl. Beşteliu”. Nici nu putea fi altfel decât sec, orice alt cuvânt ar fi fost de prisos. Nici nu am reacţionat în vreun fel. E absurd ca, în astfel de momente, sa te simţi nicicum. De parcă aş fi primit un mesaj cu textul: „Afară e soare”.
Domnul Profesor Marin Beşteliu nu mai e printre noi. Şi întotdeauna e infernală această schimbare de gramatică, atunci când eşti nevoit să tai timpul prezent, să elimini din ecuaţie viitorul şi să transferi totul la unul din timpurile trecute. Domnul Profesor a fost unul dintre puţinii oameni adevăraţi pe care i-am cunoscut. Profesor în adevărata putere a cuvântului, nu doar prin cunoştinţele impecabile transmise generaţiilor de studenţi, ci, mai ales, prin felul său de a fi. Aceasta a fost adevărata sa pedagogie, una de viaţă, care nu se pierde niciodată. Şi toţi cei care au venit în contact cu Domnia Sa, toţi cei pe care ne-a şlefuit, vreme de zeci de ani, au înţeles acest aspect.
Pe mine, personal, m-a învăţat enorm de multe, nu doar ca student, sau, ulterior, cu ani în urmă, în calitate de doctorand. M-a învăţat, indirect, cu desăvârşit tact, să am răbdare, să nu mă arunc niciodată cu capul înainte, berbeceşte, cum adesea sunt tentat, mai ales în accese de furie. Să respir adânc şi să număr până la zece, vorba aceea. Apoi lucrurile se văd altfel. M-a învăţat să depăşesc maniheismul tipic vârstei şi, în consecinţă, predispoziţia către intransigenţă dusă aiurea la absurd. Prin puterea exemplului mi-a arătat că lucrurile nu au doar două feţe, ci o infinitate şi că trebuie să ai decenţa calmă de a le cerceta pe toate feţele. Mi-a arătat bunul simţ desăvârşit, dar şi forţa de a vedea partea plină a paharului. Domnul Profesor a fost şi o lecţie de modestie: umană şi profesională. Deşi locul său era sus, foarte sus, şi-a permis imensul lux de a rămâne în banca sa. Şi, lucru aproape inexistent în lumea universitară românească, a avut rafinamentul bunului gust intelectual de a se retrage discret, cedând cu o infinită superbie locul tinerilor, deşi ar fi putut rămâne mult şi bine pe poziţii.
Era foarte aplicat în tot ceea ce făcea. Iar ştiinţific am învăţat, printre foarte multe alte lucruri, un aspect esenţial: tăierea lucidă şi curajoasă, din mişcări cât mai puţine, a nodului gordian. Într-o epocă ştiinţifică parazitată de discursuri ambigue, veleitare, redundante, epatând terminologic fără măcar a se apropia de miezul problemei, Domnul Profesor a procedat întotdeauna la retezarea fulgerătoare a nodului gordian.
Îi plăcea Arghezi. Era unul dintre cei mai reputaţi specialişti în acest domeniu. Nici măcar o secundă nu a făcut paradă de asta. Îi plăcea să ajute. Nu în Craiova, nu în Oltenia, cred că în întreaga ţară şi în afara ei există nenumăraţi oameni ajutaţi, în cele mai diverse moduri, de către Domnul Profesor. Îi plăcea eleganţa vestimentară (era un adevărat arbiter elegantiae) la sine, dar şi la ceilalţi. Îi plăcea cântecul Mărine, la nunta ta.
Avem timp. Avem timp, spunea. De câte ori mă auzea că plec la Bucureşti, îmi transmitea că, dacă îl voi vedea pe Profesorul Guţu, să-l salut din partea lui şi îşi exprima regretul că nu se cunosc personal. În iulie i-am spus: „Lăsaţi, Dom’ Profesor, că n-au intrat zilele în sac, o să vă cunoaşteţi.” Iar el mi-a replicat: „Aşa e, Cosmine, lumea e al naibii de mică, iar timp avem din belşug.” Am avut timp până n-am mai putut, Dom’ Profesor!
Pentru Domnul Profesor, nu existau probleme. Existau numai soluţii. Totul se putea rezolva. Şi, doar văzându-l, ştiai că va reuşi să te ajute şi de această dată. Vocea răguşită din spatele aburului de Kent lung te debarasa instantaneu de orice povară. E foarte ciudat că oamenii care pun suflet în tot ceea ce fac pier trădaţi tocmai de inimă. Nu e o invenţie a mea, nu am, acum, capacitatea să inventez lucruri măreţe, ci este un fapt dovedit. Atâta inimă pusă pentru alţii, încât nu mai rămâne şi pentru ei. Nici Domnul Profesor nu a făcut excepţie, s-a dus în câteva secunde, fulgerător.
Azi, după ce am terminat treburile birocratice la Primăria din Innsbruck, am intrat în biserica de lângă această instituţie, Spitalskirche, bisericuţa roz din centrul oraşului, locul meu de suflet. Iar Domnul Profesor devenise o lumânare roşie, într-un suport cochet de sticlă. Şi acesta era lucrul care nu-mi putea intra în cap: cum se făcuse Domnul Profesor atât de repede lumină. Până la urmă, dincolo de toate, Domnule Profesor, v-am găsit contradicţia în sistemul dumneavoastră: tot timpul ne-aţi învăţat, direct, ori indirect, să avem răbdare, să aşteptăm. Însă dumneavoastră, Domnule Profesor, v-aţi cam grăbit. Şi această contradicţie n-o să vi-o iert niciodată.
Nick Cave - Death is not the end
