In passing

Vă ameninţasem, la ultima postare, că o să vorbim despre muzica rock finlandeză. Umila mea părere (care poate fi oricând atacată, contrazisă, terfelită) este că nordicii (în special finlandezii) au cea mai bună muzică rock şi metal. De departe cea mai bună, cea mai profundă, mult peste cea a nemţilor (lucru pe care îl recunosc cu părere de rău). Nu ştiu cum s-a făcut, dar peste tot pe unde am umblat în afara ţării, am dat peste finlandezi, oameni absolut admirabili, probabil cel mai cald şi mai sincer popor european (dincolo de toate prejudecăţile pe care le avem despre „răceala” zonei scandinave în privinţa socializării). Ei şi suedezii. Eram în 1999 în Germania şi posturile de radio de acolo difuzau în delir o melodie care se afla pe locul 1 în topurile germane: Join me in death. Trupa, HIM, era necunoscută pentru mine. Tot amicii mei finlandezi m-au lămurit ce-i cu HIM, cu Ville Valo şi am primit o casetă cu albumul Razorblade romance. Cred că eram printre foarte puţinii din România care, în acel moment, aveau respectivul album. Şi eram tare mândru de asta.

Dacă ai chef de o muzică hard cu adevărat bună, poţi face un popas la finlandezi. La o primă strigare, îmi vin în minte The Rasmus, Tarja Turunen, Eternal Tears of Sorrow, Nightwish, Twilight Guardians, Kiwimetsan, Sonata Arctica, Shape of Despair, End of you, Apocalyptica, Before the Dawn, HIM, Ensiferum, Sturm und Drang, Poison Black, Poets of the fall, Insomnium, Wintersun, Swallow the sun, Lordi, Klamydia, Tabula Rasa, Black Heart, Hurriganes, Ruoska, To/Die/For, Norther, Children of Bodom, Stratovarius (şi există mulţi mulţi alţii, excepţionali).

De câteva săptămâni, topurile germane au fost luate cu asalt de o altă trupă finlandeză, formată exclusiv din femei. Indica îşi zic fetele (Johanna „Jonsu” Salomaa-vocal, Heini-backing vocals, chitară-bas, Sirkku-clape, clarinet, backing vocals, Jenny-chitară, backing vocals, Laura-baterie) iar single-ul In passing face furori în Germania. Trupa s-a înfiinţat în 2001, dar abia anul acesta au lansat un album în limba engleză (A way away) care le-a adus consacrarea în plan internaţional. Precedentul lor album din 2008 (Valoissa) a fost produs de către Tuomas Holopainen (Nightwish). Indica i-a însoţit pe Nightwish în 2007 în Scandinavian Tour. Mai jos, trei extrase din ultimul lor album, A way away, lansat în iunie 2010.

Ce îţi trebuie să fii Răducu?

Ajungem cam cu noaptea în cap la Muzeul Olteniei. Cică să vedem marea expoziţie de ceasuri Bijuteriile timpului. 9,30 este ceva neobişnuit de matinal pentru Craiova, oraşul în care se spune bună-dimineaţa abia de pe la ora 13 încolo. Muzeul…nimic de zis. S-au băgat fonduri cu nemiluita în el. S-au băgat bani cu ghiotura, s-au construit corpuri noi de clădiri. Ultimul răcnet. Găsim cu greu intrarea, dar o găsim. Ne întâmpină garcea de serviciu la pază, gras, cu mustaţă, imaginea poliţaiului român, ancorat încă în tipologia miliţianului. O strigă pe doamna de la bilete. Care răspunde din nişte străfunduri de lume. Probabil e o minune că au vizitatori. Pe măsura importanţei misiei, garcea o grăbeşte: „haideţi, haideţi, că aveţi vizitatori!” Dar doamna nu se grăbeşte. Îşi consumă imperturbabilă ritualul matinal: se aud ceşti spălate, se aud alte vase spălate, se aude îndelung apa curgând. Într-un târziu, apare şi doamna, ne dă bilete, apoi îl strigă pe Răducu: „Răducuuu, vezi că avem vizitatori”. Răducu este imaginea muzeografului. De la noi. Din Oltenia. Din satul Craiova. Staţi întâi să vă întreb dacă aţi văzut angajaţi ai muzeelor în alte ţări de prin Europa. Sunt sigur că i-aţi văzut şi i-aţi admirat şi le-aţi invidiat fie uniformele, fie costumele absolut impecabile. Aşadar, aveţi imaginea în faţa ochilor. Reţineţi-o. Şi acum priviţi-l pe Răducu: cu cămaşă cu mânecă scurtă, cu sandale pe piciorul gol (lucru care mi se pare culmea abominabilităţii şi ţărăniei la un bărbat). Când ne vede, se-ntoarce cu curul şi fuge exact în partea opusă a sălii cu exponate. Şi tot cu partea dorsală ne-a tratat până la final, având metodic grijă să se depărteze de noi, pe măsură ce ne apropiam de locul unde se poziţiona dumnealui.

Expoziţia în sine nu e cine ştie ce. Vă recomand să vă scutiţi timpul şi să n-o vizitaţi. Exponatele, puţine la număr (aduse de la muzeul din Ploieşti), nu oferă foarte multe informaţii. Există două tipuri de ceasuri: din secolul XIX şi din secolul XX. Asta datare! Demnă de un muzeu! Secolul XX!!!! Poate fi 1901, sau 1998, că tot secolul XX este! Înţeleg datări pe secole când e vorba despre veacuri dinainte de Christos. Înţeleg o lance din secolul VI î.Chr. dar secolul XX??????? Adică ăsta care abia îşi dădu duhul! Nu cumva e treaba de muzeograf să dateze, mai ales că e vorba despre un timp foarte apropiat nouă? Măcar un deceniu, aşa, cu aproximaţie! Dacă or fi toţi ca Răducu…

Mă întreb ce îţi trebuie să fii Răducu. Să lucrezi în postul lui Răducu. Să îţi deplasezi dosul în aerul plăcut al aparatelor de dezumidificare a aerului, pe banii statului. Adică ai noştri. Cred că, atunci când întrebăm copiii ce vor să se facă atunci când vor fi mari, ar trebui să adăugăm în grila de opţiuni, alături de meserii nobile şi rentabile precum „Boc”, „Becali”, „mafiot”, „pedelist”, „hartistă”, „fotbalist” şi pe aceea de Răducu.

Gata cu Răducu. Nu vă duceţi, deci, la expoziţie. E pierdere de orice. La următoarea tură vorbim despre finlandezi şi despre uluitoarea lor muzică.

Mult e dulce şi frumoasă...

Întotdeauna mi se face rău când văd la ce distanţă se află primele documente în limba română faţă de cele ale altor limbi. Nu pot să uit că francezii scriau Chanson de Roland, nemţii Niebelungenlied, iar noi mai aveam vreo 500 de ani până să articulăm câteva cuvinte greoaie în misiva boierului Neacşu din Câmpulung. Cam jumătate de mileniu diferenţa între limbile literare mari şi preafrumoasa şi preasfânta limbă română. Se vede cu ochiul liber, nu-i aşa?

Oricum, nici primele documente sau aşa-zise documente de română nu ne aduc vreun mare avantaj. Sau, mai bine zis, poate ne arată cum eram pe atunci şi cum suntem şi acum, încăpăţânaţi să ne conservăm trăsăturile. Scrisoarea lui Neacşu din Dlăgopole (adicătelea Câmpulung) nu este altceva decât o delaţiune ordinară. Nobilul Neacşu îl informează pe judele braşovean Hans Benkner despre manevrele trupelor turceşti de la sud de Dunăre, conduse de către Mohammed-Beg. Delaţiunea a fost şi este (şi sunt convins că va dăinui) sport naţional, a doua noastră natură.

Bun, nu ne convine Scrisoarea lui Neacşu. Ne raliem opiniei altor specialişti, care văd în cuvintele „torna, torna fratre!” sau „retorna, retorna fratre!” prima atestare a protoromânei. Să dezlegăm misterul acestor banale cuvinte („întoarce-te, întoarce-te frate!”), folosite pe post de laitmotiv de către Eliade în Nouăsprezece trandafiri. Avem două relatări legate de acest episod, în care până şi un G. Călinescu a văzut prima atestare a limbii române. În 587, armata bizantină întreprinde o campanie împotriva avarilor, în munţii Haemus (Balcanii de azi). Alături de bizantini, participă la campanie şi soldaţi din nordul Dunării. Cuvintele respective „torna, torna, fratre!” ar fi fost, după Theofilact din Simocatta şi după Theophanes, rostite în „limba părintească” din nordul Dunării. Adică în protoromână, forma primară a ceea ce numim azi română. Înainte de orice, remarcăm adresarea cu „frate!”, atât de utilizată în zilele noastre! Argou pur! Cred că lipsea şi un „mânca-ţi-aş”, pe lângă „frate”, dar Theofilact şi Theophanes nu au înţeles foarte bine această atât de caracteristică formulă de adresare nord-dunăreană. Apoi, se mai constată că, în ciuda faptului că era vorba de un război, avem îndemnul de luptă tipic românesc: „întoarce-te!”. Adică lasă totul baltă şi ia-o la sănătoasa! Vă sună cunoscută atitudinea?

Avem de ales între două „atestări”, depinde ce preferăm, fiindcă ambele ne stau în fire: delaţiunea sau laşitatea.

Le vent, le cri

Şi, prin toată alergătura şi căldura Bucureştilor, am ajuns la mănăstirea Radu-Vodă, unde voiam să ajung de ani buni. Am ajuns din întâmplare. Mă, rog, n-am ghilimele suficient de mari pentru a introduce cuvântul „întâmplare” în ele. Eu exclud aprioric întâmplarea în calitate de categorie filosofică. Nu există întâmplare. Totul îşi are logica sa, incompatibilă cu cea fragmentară, momentană a noastră. „Căci cunoaştem în parte şi proorocim în parte”, reiterează epistolele pauline. Transcenderea separaţiei ne face să realizăm lipsa separaţiei, legăturile, continuum-ul. „Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, acest «în parte» se va sfârşi. […] Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin”, clamează acelaşi apostol al neamurilor.

Aşadar, printr-o „întâmplare” am ajuns la Radu-Vodă. Imaginea oribilă de mănăstire sufocată de blocuri, emblemă a „genialei” strategii de sistematizare comunistă (a construcţiilor şi a minţilor) dispare instantaneu când păşeşti pe poartă. Chiar poţi să realizezi starea de „a fi acolo”, de te rupe de tot şi de a te afla, fie şi fragmentar, „acolo”. Liniştea se păstrează şi în interiorul bisericii, în ciuda numărului considerabil de pelerini. Racla cu moaştele Sfântului e amplasată în dreapta, e ceva coadă. Ceea ce simt de la Sfânt e intraductibil, e o simţire însă exclusiv pe dreapta (cine ştie despre ce vorbesc, va înţelege ce spun, la fel ca şi expresia „a fi acolo”). În timp ce mă îndrept spre racla Sfântului, habar nu am de ce, în minte începe să-mi răsune Le vent, le cri. Relaţia mea cu Sfântul Nectarie durează de vreme îndelungată. Una dintre dorinţe mi s-a împlinit (voiam să ajung la Eghina, la moaştele Sfântului, iată că am ajuns la Bucureşti la ele). A doua este să ajung la Padova. Lângă raclă, se află un călugăr care miruieşte. Mă reperează din tot şirul de oameni aşteptând cuminţi la rând, ochii lui, uşor obosiţi şi duri, îmi arată clar că m-au reperat. Orice ai gândi în acele momente e mult prea puţin. Aşa că las doar muzica să ruleze: le vent, le cri.

Asculta mai multe audio Muzica

Feluri de muzică

Dacă tot m-am luptat cu insomnia noaptea trecută, m-am gândit să fac o cură de filme. Am revăzut Blues Brothers, pelicula din 1980. Şi am reuşit s-o revăd cu plăcere, să nu mă plictisesc absolut deloc. John Belushi şi Dan Aykroyd fac nişte roluri magnifice. Nebunie de film, ironic până dincolo de limite, atingând tot ceea ce se poate atinge în materie de subiecte delicate, la un mod persiflant de zile mari. Plus foarte multă muzică excepţională şi apariţii de primă mână: John Lee Hooker, James Brown, Ray Charles, Cab Calloway, Aretha Franklin, Chaka Khan şi multe alte nume aproape sacre ale muzicii.

Am revăzut şi The Doors, al lui Oliver Stone. Ca să ştiu dacă, acum, puţin mai obiectiv în privinţa lui Jim Morrison şi a companiei, îmi voi schimba părerea despre film. Dimpotrivă. Mi s-a părut şi mai slab. Pe cât de mult îmi place Stone din Natural born killers, pe atât de mult „pe lângă” mi se pare aici. Filmul nu este susţinut interior absolut deloc. Ca să ajungi să redai stările lui Jim Morrison, trebuie să pătrunzi în acele adâncuri unde a reuşit el să coboare, depăşind toate barierele, până în moarte. Or Stone nu a fost capabil de aşa ceva. Stările paroxistice, de alterare a conştiinţei, de unde Jim îşi extrăgea inspiraţia sunt catalizate în peliculă doar cu mijloace exterioare, prea puţin apte să surprindă tot iadul trăit de Morrsion. Pendularea sa între Pam (Meg Ryan foarte „palidă” în acest rol) şi Patricia (care avea rolul unui adevărat mistagog, iniţiindu-l pe Morrison în tainele trăirii şi dăruirii bacantice, în frenezia dionisiacă) este atât de superficial şi de previzibil tratată de către Stone, încât nu se susține. Nu am văzut pasiunea devoratoare, identificabilă nebuniei, în relația cu Patricia, nici calmul apolinic regăsit la Pam. Filmul nu se axează nici pe muzică, nici pe poezie. Nici pe acele descinderi în „infern” ale lui Morrsion. Înainte de orice, Jim Morrison este un poet, un mare poet american (chiar dacă a trăit doar 27 de ani), studiat ca atare în istoria literaturii americane. Totdeauna am considerat că The Doors nu are melodii propriu-zise, ci versuri susținute de coloana muzicală. O muzică izvorâtă din acele stări alterate de conștiință, de saltul fără parașută în sine însuși. În final, câteva versuri ale lui Jim Morrison.

Fluturi

Si urletele lor

Trăim într-o lume cu fluturi pe aripile unor păsări moarte
Pene desprinse din carnea aripilor ce se întindeau în vânt,înainte
Aştept o reînviere a acestui moment paralizat
Descompunere în nemişcare
Uită-te mai aproape fără să te apropii de miros
Ai să vezi fluturi ce stau într-un moment de repaos
Pozând pentru Marele Pictor
Fluturi ce stau pe un moment suspendat
Un moment ce este ultimul dintr-un şir
Este singurul care se mai vede
O dată, cel dinaintea lui era ultimul
Dar timpul l-a ascuns, acum
Îmi încord nările să simt mirosul păsărilor curmate din zbor
Şi poate că secunda aceea putredă
Este cea mai materializată fărâmă de timp
Un zbor planat din care a crescut o stare de linişte
O aripă de vânt intrată în pământ
Molecule de trecere ce au căzut ca nişte lacrimi
Dar nu s-au zdrobit, ci au născut fluturi nemişcaţi din ele
Fluturi ce veghează trecerea ca un ritual sfânt
Aducându-şi oda printr-o moarte vie

Tărâm

Iată-ne ajunşi aici unde gândurile cad ca pielea arsă
Unde iluziile se nasc din aburi misterioşi ridicaţi de pe morminte adormite
Si ne înconjoară ochii
Este tărâmul faraonului placid,tăcut şi gentil
Ce poartă o floare sângerie în mâna stângă
Şi un şarpe negru şi umed în mâna dreaptă
Aici ai ajuns fugind, respirând adânc şi des
În încercarea disperată de a-ti trimite sufletul într-un loc mai bun
Te rugăm să iei parte la procesiunea noastră
Eşti ultima ta şansă,ultima noastră speranţă

Aruncă-ţi blana de leu de pe umeri
Si păşeşte în aburii extazului
Nu-ţi vrem carnea,suntem însetaţi de căldura minţii tale umede
Îngenunchează în faţa stăpânului lumii în care visele nu pot pătrunde
Apleacă-ţi privirea, încă îndrăzneaţă şi sărută petalele florii sângerii
O sută de petale cărnoase, o sută de suflete păstrate în răcoarea nopţii placide
Şi celebrează privilegiul, Şarpele Faraonului este nebun în aşteptarea unui suflet

Ridică-ţi privirea trufaşă, priveşte dansul timpului îmblânzit
Îţi oferim experienţa supremă,
Linişte şi calm absolut, fără zgomote, ploi sau lumină
Este marea neagră a sufletelor izgonite din globul de cristal
Tărâmul unde mintea nu sângerează
Pentru că amintirile se evaporă precum aburii de pe mormintele goale
Cine suntem noi?
Suntem lorzii zborului deasupra
Cei încătuşaţi de şapte ori în şapte stânci
Cei care suntem glas, cei care vorbim în ecou
Cei care am murit, dar nu suntem morţi
Cei care nu trăim, dar nu avem moarte
Noi suntem mireasma înfricoşătoare din nopţile fără stele
Cei care poartă blestemele în limbi roşii, bifurcate

Vino acum, este ritualul tău, focul arde timpul care ţi-a mai rămas
Închide ochii care mai zvâcnesc a viaţă şi sărută şarpele
Sărută şarpele pe limbă şi aruncă-te-n adâncul fiinţei tale-dorinţa
Dacă şarpele va simţi teamă nebună ,îţi va mânca sufletul
Dându-ţi eternitatea cea mult râvnită,dar nu cea sperată
Dacă, însă, va simţi dorinţă pură şi oarbă ca noaptea timpului,
Atunci noi te vom trezi din vis cu o suflare
Dându-ţi lucrurile pe care le poţi visa,le poţi simţi,dar nu le poţi atinge cu mâna.

Iluzia creează realitatea

Naţionalul craiovean şi-a încheiat stagiunea cu o premieră: Balconul, de Jean Genet, în regia lui Nicu Nitai. Ca text, piesa are substanţă din belşug, are „vână”, deschideri pe paliere interpretative multiple, consonanţă cu realul imediat. E un text ironic, muşcător de-a dreptul în multe locuri. Este o piesă despre iluzii, despre putinţa de a te minţi că poţi ieşi din tine, fie şi pentru un interval redus. Unde se pot întâmpla toate acestea mai bine decât într-un bordel, într-o casă de toleranţă. Iar toleranţa pare a fi vectorul ordonator al Balconului. Toleranţa de a-l accepta pe celălalt nu aşa cum este, ci aşa cum ar vrea să fie. În bordelul doamnei Irma se desfăşoară fantoşa unei umanităţi aflate în pragul sucombării. Oamenii sunt umbra dorinţelor lor, pasiunea este subordonată asumării unui rol. Confruntarea cu realitatea nu este atât de violentă pe cât s-ar putea crede. Dimpotrivă: masca îşi confecţionează personajul, astfel încât lumea devine o scenă enormă, cu roluri interşanjabile. Este parcă punerea în practică a uneia dintre afirmaţiile lui Eliade, referitoare la istoria religiilor: „Eşti ceea ce pretinzi că eşti.” În clivajul dintre fond şi formă, dintre aparenţă şi esenţă, iau naştere dramele reale, ale fetelor angajate în bordel, singurele care nu se automistifică. Iluzia se construieşte, se menţine, se pliază pe identificarea personală. Un spectacol al tragicului căutării de sine sub diferite forme sau nuanţe, al imposibilităţii situării identitare.

Din punct de vedere regizoral, Balconul arată bine, e viabil, se susţine. Se prezintă bine nu doar la nivel conceptual, ci şi vizual. Constantin Cicort face un rol excelent ca şef al Poliţiei, conferă personajului său subtilitate în reprezentare, devine plauzibil, joacă excelent tot dramatismul celui eclipsat de imposibilitatea de a avea şi el un corespondent în realitatea „fabricată”. Cicort îşi infuzează personajul cu o gamă remarcabilă de variabilitate a trăirii, conduce sigur jocul. Despre Ilie Gheorghe mai e ceva de spus? Intrarea sa în scenă ridică simţitor cota, spectacolul se desfăşoară pe alte coordonate de când apare Mesagerul Reginei (Ilie Gheorghe, care efectiv tractează piesa după el). Ca de obicei, Ilie Gheorghe face totul fără cusur, lucrează la fel de bine macro, dar şi pe nuanţă, este suveran, fără a eclipsa, este principiul motric imediat sesizabil. Nicolae Poghirc este foarte veridic în rolul Generalului, motivând scenic translarea personajului său în lumea propriei fantezii (bine susţinut de către Geni Macsim). Este foarte atent în metodele de persuadare scenică, se implică fără rest, are şi o intuiţie rafinată, care îl propulsează şi oferă rolului resurse inductive de mare clasă. Romaniţa Ionescu, în rolul prostituatei Carmen, face un rol de zile mari, eclipsând alte personaje cu greutate. Romaniţa îşi confecţionează un personaj viu, cu o viaţă interioară efervescentă, pe ale cărei vibraţii subtile actriţa Naţionalului craiovean baleiază extraordinar. Carmen a Romaniţei Ionescu refuză limitările interpretative şi expresive, decantează în forţă, dar şi graţios, succedaneele de înţelegere şi simţire, oferindu-le nuanţe interpretative de anvergură. Deşi cu un rol mai redus cantitativ, Iulia Lazăr (Chantal) convinge fără probleme, ca de fiecare dată. Chantal este un simbol, confecţionat de către revoluţionari, însă Iulia Lazăr reuşeşte, cu eroina ei, să parcurgă din cale afară de credibil, drumul invers faţă de majoritatea protagoniştilor piesei: iese din domeniul alegoric şi intră în realitate, chiar dacă această intrare angajată în realitate coincide cu moartea. Mi-a plăcut şi Cosmin Rădescu în Balconul, în sfârşit ieşit din rigiditate, în sfârşit adaptându-se rolului. Se mişcă mai lejer, are şi părţi în care îşi creează personajul, nu doar îl joacă (la fel cum fac şi cei trei fotografi: Dragoş Măceşanu, Cătălin Băicuş şi Mircea Tudosă).

Balconul este o piesă mult peste medie. Bine regizat, bine jucat, antrenant, fără să producă impresia de rateu, fără să cadă în autosuficienţă, fără a plictisi. Merită văzut. Un final foarte frumos de stagiune pentru Teatrul craiovean.

Drept la replică

Am aflat cu stupoare, zilele trecute, ca in data de 4 aprilie 2010, cineva care s-a folosit de numele meu, a postat pe acest blog un comentariu la cronica scrisa de Cosmin Dragoste la spectacolul “Trei surori” de la Teatrul National Craiova.
Acest comentariu marsav si lipsit de moralitate ii vizeaza pe colegii mei Iulia si Ion Colan, precum si pe domnul Emil Boroghina, fostul director al teatrului.
Sunt consternat sa aflu ca cineva isi poate permite sa posteze, in numele altui om, niste ganduri care arata o gandire bolnava si un psihic labil.
ACESTE RANDURI APARTIN ADEVARATULUI ACTOR MIRCEA TUDOSA SI NU URMARESC DECAT SA RESTABILEASCA ADEVARUL!!!
Vreau sa ii asigur pe cititorii acestui blog ca NICIODATA NU MI-AM PERMIS SA IMI DAU CU PAREREA DESPRE UN COLEG AL MEU SAU DESPRE O COLEGA A MEA!!!
Cei care ma cunosc personal isi pot da seama cu usurinta ca limbajul folosit este sub demnitatea mea!
Profesorii mei, din Facultatea de la Constanta, m-au invatat sa fiu ARTIST si a fii ARTIST e lucru mare!!!...
Nu voi incerca nici o clipa sa demontez aceste afirmatii facute in numele meu! Sunt convins ca cel/cea care se ascunde in spatele acestor vorbe este o persoana extrem de frustrata.
Pot sa zic cu bucurie ca in aceste prime sase stagiuni , ca actor al Teatrului National Craiova, mi-am facut ucenicia in aceasta grea meserie. Nu am nici un motiv sa ma plang! Nu mereu joci roluri principale, dar asta nu inseamna ca nu te vezi pe scena! La repetitiile piesei “Masura pentru masura”, Maestrul Silviu Purcarete ne-a zis: “ Totul se vede pe scena!” Daca in aceste sase stagiuni, macar odata, m-am vazut pe scena, atunci sunt foarte multumit pentru acest inceput de cariera!
Am sufletul impacat pentru tot ce am facut pana acum in viata mea!
Le multumesc acelor oameni care nu s-au indoit nici o clipa de moralitatea mea!
Celor care s-au indoit, le doresc multa sanatate!
Celui sau celei care a postat acest comentariu in numele meu ii zic atat: “Amice, esti idiot!”….Te las pe tine sa afli de unde e aceasta replica!...Sper ca ai si putina cultura generala, pe langa sufletul chinuit din tine ….Iti mai atrag atentia ca substituirea de nume, se pedepseste aspru de legile care sunt in vigoare in Romania….
In incheiere ii multumesc public lui Cosmin pentru ca mi-a acordat acest drept la replica!
Toate gandurile mele bune!
Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti!
Website: www.mirceatudosa.webs.com ; Adresa de gmail: mirceatudosa@gmail.com