6.30 a.m. Craiova. Zora je

KARUNESH -  Morning Celebration 
   

Din lumea celor ce mult cuvântă

Despre Olimpiadă, cum altfel?

Trebuie să mă conformez trendului şi să scriu şi eu ceva despre Jocurile Olimpice de la Londra. Fiindcă au declanşat o nebunie generală, toată lumea scrie, se pricepe, e cuprinsă de febra bla-bla-urilor pe marginea a ceea ce se petrece prin capitala Angliei. Jurnaliştii ce relatează despre Olimpiadă se împart în două categorii total opuse: unii scriu despre cum o halterofilă s-a pişat pe ea când a ridicat nu ştiu câte kilograme, iar o atletă şi-a dat jos chiloţii pe pistă, fiindcă trebuia să se schimbe pentru cursă. Sunt cazurile de celenterate jurnalistice, fără a merita să fie băgate în seamă. Cealaltă categorie este elaborată, nene, e cultă, e metaforică, încearcă să găsească înţelesuri sublime, nirvanice aproape în gesturile sportivilor, caută înţelesurile absconse ale lumii într-un firesc care trebuie remarcat, dar nu ridicat la nivel absolut. Ei văd esenţe ale unei noi umanităţi în cutare sau cutare comportament, au revelaţii pe bandă rulantă la fiecare pas al atleţilor, salt al gimnastelor. Mi se pare la fel de abominabilă şi această a doua categorie jurnalistică. Dacă am ajuns să ne extaziem în faţa normalului, înseamnă că vieţile noastre şubrede sunt grav private de orice urmă de firesc.

Prima Olimpiadă de vară pe care mi-o amintesc este cea de la Los Angeles, din 1984. Aveam 6 ani şi pe ecranul alb-negru al televizorului Sirius, Carl Lewis devenea cel mai rapid om de pe planetă şi obţinea patru medalii de aur, fetele noastre de la gimnastică, în frunte cu Cati Szabo, Simona Păucă, Lavinia Agache arestau medaliile, Patzaichin şi Simionov erau maeştri ai caiacului, Maricica Puică, Doina Melinte, Anişoara Cuşmir alergau mai ceva ca etiopienii de acum, Nicu Vlad era un Atlas ce se juca lejer cu greutăţile, Mary Lou Retton devenea prima gimnastă ce se băga în afacerea est-europeană şi cucerea aurul la individual compus (enervantă fiinţă, cum nu făcea ea vreun pas înapoi după sărituri, trosneau podelele sub ea, dar rămânea înfiptă acolo unde ateriza, de parcă îi creşteau instantaneu rădăcini). România termina pe locul al doilea, după Statele Unite, ca număr de medalii (trebuie spus că URSS şi alte state comuniste au boicotat aceste Jocuri olimpice).

Ceea ce mi-a rămas mie fixat în creier din toate Olimpiadele de vară, ca pe un pin-up wall, este o fază de la Barcelona, 1992. Banală. Ultima cursă a unui alergător italian, Salvatore Antibo. Participase şi la Los Angeles, în 1984, şi la Seul, în 1988. Simpatic, arţăgos, necanonic, alergător la 5000 şi 10 000 de metri. Cu un an înainte, la Mondialele de la Tokio, Antibo a făcut o cursă ce a zguduit lumea: după ce a condus aproape întreaga distanţă de 10 000 de metri, a pierdut în faţa lui Tanui (parcă), terminând ultimul cursa. Se spune că a avut fie o criză de amnezie, ori una atipică de epilepsie. Cert e că nu şi-a mai dat seama unde se află şi ce face. După ce a învins etiopienii, Antibo a pierdut războiul cu un adversar nescontat: cu el însuşi.

Muse - Survival
   
  

Biciuşcă

Poate mă lămureşte şi pe mine cineva, fiindcă nu am reuşit să aflu până acum, deşi umblu după răspuns de ani buni. Mi-am întrebat şi studenţii, ei fiind mai aproape de spiritul viu al argoului şi jargonului, am întrebat oameni din medii felurite, dar răspunsul tot nu l-am putut afla. Pe scurt: „biciuşcă” se spune la o crâşmă de doi bani, o speluncă unde se consumă alcool de proastă calitate, ieftin, iar clientela este exclusiv din rândul alcoolicilor mai mult sau mai puţin anonimi (garda de oţel, care, la şapte dimineaţa, e cu „ochii lui Dobrin” în nas). Însă cum s-a deplasat sensul de la „cravaşă” la „cârciumă”, asta tot n-am reuşit s-o aflu. „Biciuşcar” (pentru client al unei astfel de bombe) e simplu de înţeles, problema este „biciuşca”, cea care, cu înţelesul de „local de joasă speţă unde se consumă alcool de calitate proastă”, nu se regăseşte în nici un dicţionar românesc, nici măcar în dictionarurban.ro sau în 123urban.ro. Singura explicaţie ce-mi vine în minte este că acest sens provine de la faptul că în astfel de birturi, probabil, beau, la origine, căruţaşii. Oricum, aştept explicaţia lămuritoare şi revelatoare. Rămân dator!

Let's All Get Drunk  -   Afroman
   

Zen în Craiova

Presupunem că ai o tentă mai zen. Şi că, dimineaţă de dimineaţă, ai obiceiul, la ora la care până şi uvrierii din primul schimb dorm, să meditezi. E ok, atâta vreme cât afară e iarnă, e toamnă, e primăvară sau, în general, sunt temperaturi de bun simţ. Mai dificil e vara, când, în ciuda orei matinale, mai trebuie să ţii fereastra deschisă în timpul meditaţiei. Nu de alta, dar ca să nu te concentrezi mai mult la dificultăţile provocate de caniculă decât pe meditaţia în sine.

Craiova. Bloc. 2012. Vară. Caniculă. Bloc egal, din păcate, colocatari. Începi meditaţia. Inspiri, expiri, te împământezi, mă rog, întreg arsenalul de început. Laşi respiraţia liberă, energia să circule. Până dai de primul hop: în loc ca, pe inspiraţie, să tragi lumină, simţi că începi să tragi fum de ţigară. Senzaţia devine tot mai acută, semn clar că manelodacii de la etajul al doilea s-au ridicat din aşternut (cu altă ocazie, despre denumirea de „manelodaci”) şi se pregătesc să-şi înceapă tura pe taxi. Valuri, nu de lumină şi iubire, pătrund în fiinţa ta tot mai puţin zen.

Depăşeşti momentul, începi să pătrunzi în dimensiuni tot mai profunde, până când, surpriză: un bubuit te readuce groaznic de brutal la realitate: Tutankhamon I îşi bârâie scuterul. La şaptezeci şi ceva de ani, în pantaloni scurţi, cu un tricou chinezesc fluturând pe el, cu nelipsiţii şlapi şi cu o cască de motociclist de prin a doua conflagraţie mondială, acest personaj, care le-ar da clasă celor ale lui Kusturica, trebuie să-şi facă numărul zilnic: multe multe multe (prea multe) minute bârâit scuterul, abia apoi plecat.

Reuşeşti să treci şi de acest hop, reintri în stările profunde, până când nasul îţi este mutat din loc de o duhoare de ceapă prăjită în untură în zori de zi. Deh, e caniculă şi vecina e harnică. Apoi urmează tradiţionala ei ciorbă de oase de porc, cu efect olfactiv aproape instantaneu, anume vomitiv.

Ai şansa să evoluezi spiritual mult în Craiova. În Craiova, la bloc. Oricum, de preferat canicula, decât ingredientele descrise anterior. Oricât de sporit ar fi disconfortul termic, fereastra închisă în timpul meditaţiei. Om shanti om (în ritmuri de ceapă împuţită).

Michel Pepe - Alchimia d'amore
   

19 iulie

Mărturisesc: am o relaţie cu ea din 1999. A fost dragoste la prima vedere. Am cunoscut-o în Germania. La început timid, apoi tot mai dependent, îmi petreceam ceasuri la ea. Am continuat relaţia pe parcursul şederilor ulterioare în Germania şi Austria. De câteva ori pe săptămână mergeam la ea. Îmi îngrijea pielea, mă ajuta să spăl rufe, să fac curat. A devenit indispensabilă în existenţa mea. De câte ori ajung într-una dintre ţările menţionate, primul drum îl fac la ea. Şi-mi încarc bateriile de la ea pentru România. Fiecare clipă departe de ea mă face să mă afund în compromisul contrafacerii şi al minimului calitativ. De parcă aş înşela-o.

Însă chinul a luat sfârşit. Ea a venit lângă mine. Pe 19 iulie voi avea, emoţionat, prima întâlnire cu ea în oraşul meu. Vom reînnoda o legătură extraordinară. Mă voi simţi din nou ocrotit, sigur pe mine. Mai am puţin până să mă desfăt la ea.

DM (Drogerie Markt) deschide primul magazin în Craiova. (la Casa Albă)

Mai tare decât Chuck

Deci da, m-am convins iremediabil, există cineva mai tare decât Chuck Norris, mai inexpugnabil, mai calm în situaţii imposibile. Cineva care e MAI decât Chuck: indubitabil, Jason Statham.