Love Rboy

O mare problemă cu filmele româneşti, fie că sunt ele de dinainte de Revoluţie, fie de după: sonorul. Încă nu am văzut film românesc cu o sonorizare măcar acceptabilă. Hiba e aceeaşi, de fiecare dată: vocile actorilor se aud ca naiba, în vreme ce zgomotul ambiental e mult prea tare. Ca să poţi vedea în condiţii cât de cât normale o producţie românească, trebuie să prestezi continuu cu degeţelele pe telecomandă, într-o fină baleiere pe tastele sonorului, dând când foarte tare (când grăiesc actorii), fie foarte încet (când izbucnesc muzica, sau ambientalul). În fine, cât de bun ar fi un film, dacă sonorul e dezastru, îmi scade vertiginos orice urmă de bunăvoinţă faţă de el. Introduceţi subtitrare în română pentru filmele româneşti, să pot închide sonorul şi să le privesc liniştit!

Iar Loverboy (2011), pe lângă neajunsul sonorizării, e un film care, mie  personal, era să-mi provoace fractură mandibulară de la atâta căscat. Pe cât îmi plăcuse regia lui Mitulescu în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (după mine, unul dintre filmele româneşti din top 10 al producţiilor autohtone ever), pe atât de mult m-a scârbit aici. Idee banală, diluare excesivă, replici ce se voiau profunde, dar care frizau înţelepciunea de mahala şi un joc al actorilor….Dumnezeule mare şi milos! Eu rămân la ideea că avem actori de teatru (buni), dar n-avem nici măcar un actor de film. Toţi actorii care joacă în filmele româneşti se simt ca pe scenă, se percepe asta în rigiditate, în scandarea replicilor, în artificialitatea hiperbolizată şi nefirească a gesturilor. Se chinuiesc actorii noştri în filme, nu joacă! Când simt camera pe ei, se transformă brusc: înţepenesc, înlemnesc, devin rigizi şi lipsiţi de orice urmă de naturaleţe.

Deci: pentru mine, Loverboy = jenant. Nu-l recomand nici celor mai odioşi duşmani. Eu când vreau să fluier, fluier parcă a mai avut ceva zvâc, era şi acţiunea mai concentrată (atât temporal, cât şi spaţial), evenimentele luau naştere din tensiune. Mă rog, pelicula se scotea onorabil. În Loverboy, Piştereanu e afectat nevoie mare, deh, e vedetă, are alura şi dicţia lui Cristi Chivu, ceea ce, în combinaţia cu sonorizarea execrabilă, dau un fiasco enervant. I-am văzut şi pe Remus Mărgineanu într-un rolişor (nu pricep de ce s-o fi băgat, mă rog, e opţiunea lui) şi pe Ion Besoiu (pe post de bunic, jucând excelent un rol mic, dar dificil, un rol mut, făcut din gesturi, din umbre şi reflexii).

Am pierdut 90 de minute cu o prostie de film. 

Apoi m-am uitat la Vitali Klitschko vs. Derek Chisora şi l-am urât pe uriaşul ucrainean că m-a făcut să aştept 12 runde să-l învingă pe păcăliciul naturalizat britanic.