sâmbătă, 25 februarie 2012

Ultima secundă. Constatare: singur

„Prea mult Rourke şi prea puţin Aronofski”, scria cineva despre The wrestler. E mai mult Aronofski decât se poate surprinde la o primă privire. E foarte mult. Aronofski cel adevărat, cu toate mecanismele lui de sublicitare a lumii, se vede în interstiţiile ce iau naştere în palierele evenimenţiale ale peliculei. The wrestler impresionează, fără îndoială, şi prin prestaţia lui Mickey Rourke (care, în sfârşit, mi-a plăcut), care e întruchiparea vie a conştiinţei că a ajuns „o bucată de carne stricată”. Tipică pentru personajele lui Darren Aronofski este tocmai conştientizarea care declanşează criza şi extincţia.
Ce-ţi mai rămâne atunci când vezi că toate cotloanele din viaţa ta sunt goale? Saltul în gol. Ca ultim gest. Ca incizie mundană. Nici măcar ca regăsire de sine. Ca potenţare a vidului. Moartea nici măcar ca urlet. Saltul în gol ca o gură aprioric încremenită (Requiem for a dream are acelaşi tipar al absenţei crude a oricărei soteriologii).
Ce faci atunci când soseşte cea din urmă clipă a Terrei? Când Apocalipsa bate la uşă? Te ascunzi într-un cort iluzoriu, fără nicio pânză. Într-un cadru care ar ţine loc de cort. Şi aştepţi inevitabilul. În clipa finală, descoperi că eşti singur. Şi că orice adăpost ţi-ai fi creat în timpul vieţii, din orice material ar fi el (religios, social, filosofic, esoteric etc.) este doar o ramă insuficientă, capabilă doar să-ţi potenţeze angoasele. Cam aceasta ar fi, rezumată la maxim, ideea din pelicula lui Lars von Trier, Melancholia (pentru mine, de departe cel mai bun film al anului trecut).
În astfel de puncte se întâlnesc The wrestler şi Melancholia. Fie că este sfârşitul individului, sau cel planetar, golul, singurătatea, iluzia unui adăpost devin factorii-cheie ai morţii ca definitivare a lipsei de sens.
Ce faci atunci când arunci o ultimă privire prin viaţa ta şi vezi toate fantele care ar putea să disipeze absurdul pustii? Ieşi din corzi. Te urci pe ele. Şi te arunci în gol cu lumea-n piept. Şi nu mai urmează nimic.

Clint Mansell - Stay With Me
   

5 comentarii:

  1. Ma crezi ca am plans cand am citit (si recitit pana la limita) ce ai scris aici? Nu numai ca ai reusit sa surprinzi esenta celor doua filme (foarte foarte bune) dar si esenta unui gest care devine liniar cand totul in jur isi arata caracterul de iluzie. Si cum spuneai atunci te trezesti singur in singuratate si nici macar tipatul nu iti mai e auzit. De fapt nici nu mai tipi.
    Am hohotit de plans cand spuneai cum iesi din corzi si te urci pe ele, pt ca ai facut un minunat joc figurat si propriu cu "Luptatorul", scena finala.
    Cat de mult ti-a placut"Requiem"? (ca vad ca trimiti la el)
    Felicitari din inima!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. "Requiem for a dream" e in top 5 al preferintelor mele cinematografice. Din multe puncte de vedere, e cel mai bun film pe care l-am vazut. Despre el am mai scris. Iar Jared Leto m-a uluit in "Requiem" si m-a convins peste masura in "Mr. Nobody".

      Ștergere
  2. chiar ca numai urmeaza nimic. asa e in "wrestler". se arunca. si vine negru pe ecrane. blackout. superb filmul. tare ce ai scris!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. da, asa e : scena finala e heblu, ca in teatru. Interesant pentru Aronofski. La un final cu heblu m-as fi asteptat de la von Trier, cel mai teatral regizor de film, cel mai brechtian regizor de film dintre cei pe care ii cunosc. "Dogville", "Antichrist", "Melancholia" sunt adevarate piese de teatru nu doar ca figuratie a decorului, sau a scenelor, ci si prin multe fire intrinseci ce adjudeca realizarea de ansamblu a peliculelor.

      Ștergere