Trec ţiganii, cântecul lor ascult

Linia 2 de metrou. U2. Între Volkstheater şi Primărie. Monstrul de fier care aleargă în subterana vieneză. Şi miile sale de ochi. Şi de gânduri. Tăcerea care sfâşie întunericul underground-ului. La Volkstheater urcă ei. Ei doi şi un sac imens de rafie.  Parcă ar fi de-ai noştri. Nu-mi duc la bună încheiere gândul. Şi îl aud pe el. Spunându-i ei. „Scoate-o, fă!” Fă o scoate. Chitara. Din sac. El îşi dă jos şapca. Voci răguşite. Afone. Besame mucho. Zdrăngănit de chitară şi mult la la la pe lângă pronunţia spaniolă odioasă. Como si fuera esta noche la ultima vez. Voci sparte. Tangajul metroului şi al corpurilor asudate, care se plimbă prin vagon. Şapca din mână ce se ridică spre fiecare călător. O şapcă ambulantă care falsează. Noaptea aleargă prin ochii mei. Bănuiesc oamenii de la suprafaţă. Paşii lor. Privirile lor. Urmele lor prin aerul Vienei. Paese mio che stai sulla collina. Al doilea cântec. Cu şi mai mult la la la. Che sara della mia vita / Chi lo sa. Mă ridic să cobor. Ei, în spatele meu. Vor şi ei să coboare. Şapca şi-a reluat locul pe capul lui. Chitara, obedientă, în sacul de rafie. „Vezi, fă, că baba are geanta deschisă. Bagă mâna!”. Întoarcerea capului. Privirile care se întâlnesc. Oţel. Şi şuierul: „Dacă îndrăzniţi, vă iau gâtul!”. Uşile se deschid. Viaţa intră şi iese din gura de metrou. Ei se fac nevăzuţi în mulţime. Chitara şi şapca aleargă de spaima cuvintelor româneşti. Care i-au dat de gol. Mă întorc spre doamna cu poşeta. „Aveţi geanta deschisă, doamnă”. Fermoarul tras. Zâmbetul. Mulţumirea şoptită: „Mulţumesc, domnul meu!”

Cargo-Povestiri din gară
   
 

Parfumul

Una din acele zile care mă umplu. Eu, parfumurile. Şi nimic altceva. Pot sta zile întregi într-un magazin de parfumuri. Şi într-unul cu ceasuri. Şi într-o librărie. Dar la parfumuri e locul unde imaginaţia şi simţurile o iau razna. Arunc rapid in braţele englezoaicei plasa cu cumpărături, rugând-o să o păstreze la casă, menţionez că voi alege câteva parfumuri şi că nu doresc să fiu deranjat. O cunosc de 8 ani pe englezoaica în vârstă, cea mai competentă persoană în domeniul consilierii parfumurilor pe care o ştiu (şi cunosc astfel de persoane în multe oraşe ale Europei, dar nici una n-o depăşeşte pe englezoaica din Innsbruck, care vorbeşte o germană răpitoare, cu un accent britanic seducător). Înţelege. Şi sunt lăsat cu mine pe parcursul celor câteva ore în care călătoresc prin Londra lui Burberry, în care sunt l’amoureux şi le bateleur al lui Dolce & Gabbana, sunt bărbatul de week-end tot al lui Burberry, colind frumuseţile lumii şi ale fiinţei cu provocările incitante ale lui Issey Miyake, admir masculinitatea şi feminitatea fresh, dar şi pe cea dură, aşa cum numai Kenzo ştie s-o exprime, simt eleganţa şi forţa emanate de Zegna şi Azzaro, admir îndrăzneala surprinzătoare a lui Michalsky, mă pierd cu Guilty, noutatea lui Gucci, proaspătă, puternică, cu mult tupeu pe notele de bază şi pe cele de mijloc. Lumea se compune şi se descompune pe vibraţiile aromelor. Sunt un Jean-Baptiste Grenouille căutând nu aroma perfectă, capabilă să subjuge universul, prin cuprinderea misterului vieţii şi al morţii, ci regăsindu-mă prin arome. După periple de câteva zeci de minute prin cotloanele din mine şi din mine, revin. Bătrâna englezoaică mă priveşte şiret. M-a înţeles şi de data aceasta, astfel încât nici măcar o secundă nu am fost tulburat de vreuna dintre domnişoarele amabile, care îţi oferă ajutorul în alegerea miresmelor. A vegheat discret să nu mi se perturbe lumile. Se grăbeşte să mă servească personal la casă, lucru rar. Zâmbeşte şi-mi face cu ochiul, iar fenomenalul accent englezesc îmi spune: „Sir, in Ihnen entstehen Welten; Sie riechen nicht den Duft, Sie fühlen ihn mit der Seele.” („Domnule, în dumneavoastră se nasc lumi; dumneavoastră nu mirosiţi parfumul, îl simţiţi cu sufletul.”) „Behold the man!”, încheie râzând din toată inima.

Enigma - Smell of Desire
   

Innsbruck-Hofgarten

Doro - Love Me In Black
   

Loreley în varianta vieneză

Einstürzende Neubauten - Blume (French Version)
   

Astăzi îmi place...

Schönbrunn - II

Johann Strauss (Vater) - Radetzky Marsch
   

Viena - castelul Schönbrunn

Lumea o percep cel mai pregnant la nivel olfactiv. Lumea este pentru mine o mare de arome. Lumea se compune în mine mai întâi pe calea aerului. Asta şi poate pentru ca simţul meu olfactiv este dubios şi exagerat de dezvoltat. Intrarea la Schönbrunn. Şi sentimentul de la ţigănci. Totul rămâne undeva afară. Şi nu mai contează. Castelul, parcul, fântânile au parfumul lor inconfundabil. Unic. Pe care, de acum, îl voi recunoaşte în vise. În rest, e un anotimp altfel decât ce-i afară: aromeşte a acel moment pe muchie, ce rupe pieptul de atâta plinătate. E clipa de geniu când în aer şi în suflet e o mireasmă care în inima şi în creierul meu poartă eticheta „dincolo”. Momentul când plinătatea verii se descarcă-n toamnă, cu toată bogăţia grea a celor trăite, fie când primăvara se aruncă-n vară, cu întreaga bogăţie a celor ce fi-vor trăite. E o secundă inimitabilă, care are acelaşi parfum, pentru o frântură de gând.

Vezi Viena mică, undeva jos. Eşti departe de ea şi ştii că nimic din lumea de afară nu te poate atinge. La Gloriette, sufletul se despleteşte. Şi trece dincolo de orice cuvinte. E sentimentul clar că ordinea temporală e un yo-yo în mâna ta. Că timpul, de fapt, se face mic de tot, cât o nucă, pe care o poţi lua şi ascunde în buzunar. E clipa când cuvintele dispar, când orice altceva dispare. Şi când rămâi singur, în sfârşit singur, purificat de cuvinte, de nume. Lumea s-a pierdut şi ea. Şi nu mai există decât altcineva. Nici măcar tu. Totul şi toate sunt acolo. În altcineva. În acelaşi loc şi moment.

E o cascadă de apus. E un sentiment. E o lumină de un portocaliu atât de blând. Încât. O simţi. Cum se joacă. Pe piele. Şi prin gânduri. Toată frumuseţea lumii s-a topit în ea. Soarele – un şerbet gros şi aromitor. Cerul e atât de aproape, încât îl poţi lua să te ştergi cu el la gură după ce ai spus „mulţumesc”. De aici încolo, orice pas e prea mult. Orice respiraţie în plus e de prisos.

Povestea începe aici: conform legendei, pe la 1600, în cursul unei vânători, împăratul Matthias a găsit un izvor. Se spune că ar fi exclamat: "Welch ein schöner Brunn!" ("Ce izvor frumos!"). Câţiva ani mai târziu, în aceste locuri începea construcţia castelului Schönbrunn

Castelul a fost ridicat între 1638-1643 pentru Eleonora Gonzaga, care, în 1622, se căsătorise la Innsbruck cu împăratul Ferdinand al II-lea (cel care este responsabil şi cu partea modernă a castelului tirolez Ambras). Distrus de turci în 1683, a fost refăcut, modernizat şi extins de către împărăteasa Mari Tereza.

"Fântâna lui Neptun" este partea care închide parterul ansamblului şi face trecerea spre colină. Neptun este înţeles ca simbol al principelui care ştie să-şi cârmuiască supuşii prin apele tulburi.

Vedere de pe colină a castelului, reşedinţa de vară favorită a curţii vieneze şi locul unde, între 1809 şi 1810 s-a cazat şi Napoleon cu suita sa. Hitler a refuzat să locuiască aici, întrucât dispreţuia pompa şi fastul.

"Gloriette" - monument al războiului întru dreptate, ridicat, aşa cum scrie şi pe frontispiciu, în 1775, sub domnia Maria Tereza şi a lui Iosif al II-lea.

Vedere a castelului de pe "Gloriette"

Obeliscul şi fântâna aferentă, construite în 1777. Ideea arhitecturală a fost aceea de a opune forţele întunecate şi neîmblânzite ale pământului (fântâna) celor ale soarelui (obeliscul, care se află aşezat pe patru broaşte ţestoase uriaşe, simbolizând veşnicia)

Voliera, datând din 1750

   
Ana Belen - Pequeno vals vienes (versuri: Federico Garcia Lorca)