"Galactici" vs. "Extratereştri"

Seara trecută am făcut ceva ce nu mai făcusem de foarte multă vreme. De prea multă vreme. Enorm de multă vreme. Din timpuri imemoriale (vorba comentariilor pentru treaptă şi bac, inepţii care trebuiau temeinic însuşite – ca să nu zic „tocite”). M-am uitat la un meci de fotbal. De când cu poveştile Mititelu-Ştiinţa, mi-a pierit cam orice interes pentru sportul cu băşica.  Am privit „El Clasico”, Real contra Barça. Oare ce-or mânca băieţii ăia şi câte picioare au? De pe ce planete or fi venit? Comparativ cu tipii ăia autointitulaţi „fotbalişti” din liga românească (îi ştiţi, indivizii aceia care fac cantonamente prin cluburi, aspiră la puritatea „Cruduţelor”, joacă pe manele infinit mai bine decât pe gazon, sunt mult mai des pe primele pagini ale ziarelor mondene decât pe cele ale celor de sport şi sunt cu conştiinciozitate ciuca tuturor bătăilor în partidele internaţionale), băieţii de aseară erau evident desprinşi din alt film. Cu totul şi cu totul altă peliculă. Frunzăream presa on-line azi şi se tot întrebau unii şi alţii cam din ce secol a fost confruntarea Real- Barça. Păi eu cred că din secolul al XXI-lea. Problema e cu împiedicaţii din România, care practică un simulacru ce cu greu poate fi numit fotbal, cu caracteristici de Ev Mediu

România vs. Românica. Literară

Făcând, cu câteva săptămâni în urmă, nişte „săpături” prin colecţiile revistelor româneşti de la sfârşitul deceniului 8 şi începutului deceniului 9 din secolul XX, am dat şi peste colecţiile României literare. Sorry, oricât m-aş strădui, nu pot să n-o spun: pe atunci, România literară era cu minim 142 de clase peste cea de astăzi. Şi dacă eliminăm toată politizarea existentă în paginile publicaţiei de atunci (tot mai accentuată, imbecilă, sufocantă), tot România literară de atunci câştigă în faţa Românicii literare de azi. Forţă, creier, cultură, scris temeinic, „sânge-n instrumentul critic”, perspectivă largă…Cam cu aceste „arme” o surclasează  (rău de tot) România pe Românica. Pe atunci, aproape fără încremeniri în proiect, fără tineri cu suflet agurit de bătrâni, fără creiere cu spoială de neuroni.

Cândva, când voi avea timp (asta nu ştiu dacă se va întâmpla în deceniul acesta, în următorul, sau în următoarele trei-patru existenţe) mi-am promis că o să reiau colecţiile României literare, să le citesc pagină cu pagină (minus inepţiile politice – vinovată mi-e idiosincrasia la aşa ceva). Că o să am cu ce hrăni urmele de circumvoluţiuni.

Povestea felinarelor

Dam foc felinarelor - Tatiana Stepa
    

O noapte furtunoasă

Şi a fost O noapte furtunoasă. Culmea: spectacolul de la care am avut cele mai reduse aşteptări, a ieşit, după a mea părere, cel mai bine dintre premierele toamnei jucate pe scena Naţionalului craiovean. Pentru deconectare, piesa e mai mult decât binevenită. Dincolo de măiestria textului în sine, de mult clamata sa actualitate (verificabilă până la nuanţă, pe alocuri), trupa aflată pe scenă a avut un parcurs coerent, legat, de la început până la final. Cu o regie care uneori apăsa inutil pedala umorului, forţând nejustificat efecte comice acolo unde nu era neapărat cazul, dar care, pe ansamblu, a fost onorabilă şi, de multe ori, inspirată, spectacolul convinge, are nerv, ritm, atitudine, prinde rapid sala.

Ion Colan dă multă culoare rolului său, devenim empatici cu Titircă, atunci când, foarte elocvent, îşi deplânge „ambiţul” şi presupus periclitata „onoare de familist”. Negustorul chiar suferă, iar Ion Colan are capacitatea de a transmite variaţiile sentimentale ale uni cap de familie, neliniştea şi enervarea sa, trecerea, fără prea multe şovăieli, de la ameninţarea verbală la cea fizică, precum şi întreaga nebuloasă din mintea sa, atunci când vine vorba despre decriptarea mersului politicii şi a scriselor adânci ale gazetei. Cu riscul de a supăra şi de a naşte controverse, mi s-a părut că abia în această piesă Cerasela Iosifescu îşi permite să joace un rol, nu pe sine. Veta ei este interesantă, se mişcă atent pe nişte paliere de expresie bine variate. Poate cea mai captivantă Veta pe care am văzut-o până acum. Replica i-o dă un Chriac bine „ochit” şi descifrat de către regizor şi transpus excelent de către Cătălin Băicuş, dezinvolt, modificând cu maximă lejeritate registrele: de la tonul golănaşului de cartier, la acela al omului de încredere al lui Dumitrache, la tonul amorezului de mahala şi al bărbatului jignit în sentimente şi care e capabil oricând de gesturi extreme (cel puţin la nivel declarativ). La fel de interesantă şi de comică este Ziţa, pe care jocul Ralucăi Păun o impune rapid nu doar în desfăşurarea piesei, ci şi în atenţia publicului. Raluca ştie să capteze „din prima”, inovează, plusează, îşi umple foarte bine personajele pe care le joacă. La fel ca şi Dragoş Măceşanu, un Spiridon de calitate, pliat salutar pe statutul personajului său. Şi lui Măceşanu i-a ieşit practic tot în această piesă.

Pentru rolul lui Rică Venturiano, m-am aşteptat la Nicolae Poghirc. De aceea, l-am privit, la început, cu suficiente reticenţe pe tânărul George Albert Costea în rolul „studintelui în Drept şi publicist”. La început. Fiindcă jocului său a avut darul să îmi spulbere imediat orice urmă de îndoială în ceea ce priveşte justeţea distribuirii sale în acest rol. În rest, n-am înţeles, cum spuneam, forţarea umorului pe alocuri, sau explicitarea „mură-n gură” a unor situaţii de limbaj sau scenice, care, în acest mod, îşi pierdeau orice farmec natural. Însă piesa se susţine, merită vizionată. Eu, personal, m-am simţit bine la ea.

Jupîn Dumitrache…………….….ION COLAN
Nae Ipingescu……………….…..VALENTIN MIHALI
Chiriac…………………………....CĂTĂLIN BĂICUŞ
Spiridon…………………………..DRAGOŞ MĂCEŞANU
Rică Venturiano………………....GEORGE ALBERT COSTEA
Veta…………………………….....CERASELA IOSIFESCU
Ziţa……………………………..…RALUCA PĂUN

Regia şi ilustraţia muzicală:: MIRCEA CORNIŞTEANU
Scenografia: LIA DOGARU

Frunze şi morţi

Copilul privea cu ochi mari şi foarte serioşi. Piciorul lui se juca prin grămada informă de frunze. Un mix de frunze. Un remix. O toamnă ca toate cele care nu vor veni. Şi de la statura lui de vajnic Piticot, ridică spre mine cea mai solemnă privire posibilă. Mă scrutează atent. Pedant, aproape. Peste drum, cimitirul. Cele din urmă lumânări intră pe poartă. Paşi osteniţi. Traşi pe asfalt. Ceară picurată pe inimi.

Copilul. Privirea lui. Pendularea privirii lui. Pendularea privirii lui între frunze şi cele din urmă petece de stofă care se mai zăresc  în cortegiu. Stau de secunde bune în faţa lui. Vrăjit. De frunzele care îi încolăcesc picioruşele. De culorile vii ale frunzelor moarte ce-i cuprind pantofii. Grăieşte cu o voce joasă. Egală. „Avem frunze pentru un secol de-acu’-nainte. Şi morţi. Tot pentru un secol.”

Azure Ray - November
   
 

Îmi place de...

…Adrian Cioroianu. L-am văzut sâmbătă, cu ocazia celei de a XIV-a ediţii a Colocviilor Mozaicul. Până acum, îmi plăcea cu oarecare (destule) limite ex-ministrul de externe. După ce o perioadă suficient de lungă a ieşit din aria mea de interes, l-am redescoperit sâmbătă pe Cioroianu cu un discurs seducător prin curajul de a spune cu cărţile pe masă tot ceea ce gândim, dar ne reprimăm din teamă, din fariseism, din n motive, prin arta argumentării foarte solide, prin translarea elegantă şi subtilă între teme şi idei, prin forţa motivaţională. A fost ca o gură de aer proaspăt în toată mizeria sufocantă din jur. Cu rafinament al observaţiei şi cu multă siguranţă, Adrian Cioroianu a arătat principalele deficienţe ale sistemului de învăţământ, ale producţiei de carte, ale culturii şi societăţii româneşti în ansamblu, dovedind, dincolo de pertinenţa abordării, apetenţă pentru analiza cauzală, foarte just pliată mediului luat în vizor. De foarte multă vreme nu m-a mai uns pe suflet şi minte un discurs, aşa cum a reuşit sâmbătă Cioroianu, mult maturizat şi schimbat în bine. Chapeau!

"Hoţii" înghesuiţi

Cineva care, debordând de curaj, comentează anonim pe blogul meu referindu-se la piesa Hoţi, afirmă că, la avanpremieră, aplauzele au fost din milă. Bref:

1.Anonimii de pe blog: moartea mea, slăbiciunea mea, febleţea mea! Mă dau rău în vânt după anonimi, după curajul nebun de asumare a unor opinii!

2. Nu ştiu ce a fost la avanpremieră, habar nu am, eu am văzut piesa doar la premieră. Şi oricine a fost prezent duminică seară a putut vedea că aplauzele nu doar că n-au fost din milă. Din contră: au fost vii şi foarte calde.

3. Pentru ultima oară: legătura mea cu piesa se rezumă la actul traducerii. Nu e piesa mea (chiar dacă, pe parcursul actului transpunerii în română, am dezvoltat o legătură de o empatie maximă cu textul). Dacă reprezentarea scenică a fost sau nu bună, nu e meritul sau vina mea. Nu mă lăudaţi, sau nu daţi cu pietre în mine pentru ceea ce aţi văzut pe scenă!

Lupta cu timpul şi spaţiul (ambele nepotrivite)

Hoţi a avut parte de un loc de prezentare total impropriu (sala mică a Teatrului Naţional Craiova). Îmi scapă motivele pentru care piesa a fost îngrămădită într-o sală perfect nepropice desfăşurării de forţe scenice adecvate. Duşmanul numărul doi, mult mai atroce decât primul: timpul prea scurt. Faţă de piesa Deei Loher, reprezentarea de la Craiova a fost redusă fix la jumătate. De aici, o mulţime de inconveniente majore, pe care Alina Rece, regizoarea spectacolului, s-a străduit din răsputeri să le depăşească. Acţiunea, oricum fragmentată, în genul unor Iñárritu sau Almodovar, a devenit, prin comprimare, aproape ininteligibilă.

De aici, scenele au pierdut din amploare, acţiunea a părut dată pe repede înainte, spectatorul n-a avut vreme să simtă, să aprofundeze traseele evolutive ale personajelor, protagoniştii nu au putut să-şi dezvolte corespunzător rolurile, rămânând undeva la suprafaţă şi salvându-se doar prin eforturi şi calităţi personale.

Actanţii au luptat cu ei înşişi (lupta multiperspectivică a personajelor în piesă) şi cu timpul. Dramele trebuiau trăite şi exploatate contra cronometru, inovaţiile regizorale se pierdeau în aceeaşi goană. O piesă de mare calibru şi de o calitate excepţională şi-a redus mult din efect din cauza cadrării spaţio-temporale neadecvate. Repet, sunt lucruri care mă depăşesc şi nu ştiu a cui vină este că un asemenea spectacol n-a putut avea loc în sala mare, într-o perioadă onorabilă de timp.

O plecăciune în faţa actorilor…

…care şi-au făcut exemplar datoria. Surpriza cea frumoasă a piesei a fost pentru mine foarte tânăra Claudia Suliman, în rolul Îngerului (rol inexistent la Deea Loher, scos ingenios şi salutar din mânecă de către Alina Rece). La primul ei rol important, Claudia Suliman a dat cu adevărat culoare spectacolului, a avut un mers şnur cap-coadă, a început direct sus (în registrul exprimării) şi a reuşit admirabil să se menţină acolo pe tot parcursul piesei. Am urmărit-o cu mult interes, i-am reţinut mimica extraordinară, prezenţa trăirilor, lejeritatea transpunerii într-un personaj foarte dificil. Un debut de clasă, precum şi modestia acestei tinere mi-au lăsat o impresie excelentă. Magistral a fost şi Ştefan Mirea în rolul bătrânului Erwin Tomason, căruia îi oferă multă strălucire. Mirea îl depăşeşte cu mult pe Erwin cel original, e cu un pas înaintea personajului Deei Loher, îi conduce traseul existenţial pendulând la limită pe graniţa dintre un comic ce-i ţâşneşte prin toţii porii şi un tragism tulburător. Mirea îşi face şi desface personajul, îl pulverizează şi-l contrage continuu, îi oferă un dinamism care sporeşte la paroxism dramatismul.

Magistral este şi Adi Andone în rolul lui Finn. Am voie să am şi eu un personaj preferat în piesă. Şi acesta e Finn. Adrian Andone în rolul lui Finn (cu toate regretele că nu i s-a permis o dezvoltare corespunzătoare a rolului) m-a convins şi impresionat. Finn este omul aflat pe marginea prăpastiei, măcinat de zgura ucigaşă a rutinei cotidiene, fără prieteni, omul aflat în faţa jumătăţii finale de pas. Omul agonal. Omul faţă cu sine însuşi în clipele adevărului celui de pe urmă. Dincolo de eşafodajul gesturilor, mă uitam în ochii lui Andone şi vedeam extraordinar de clar această dramă pe muchia dintre lumi.

Şi, da, blamaţi-mă fiindcă îl laud din nou pe Cătălin Băicuş, un actor cum n-a mai avut Craiova de multă multă vreme. Băicuş e magistral şi când nu face nimic. Băiat extrem de inteligent, a învăţat fenomenal de mult din toate experienţele sale avute în străinătate. Am avut ocazia s-o aflu prin viu grai, de la el şi să văd toate acestea transpuse în practică, pe scenă. Atent la fiecare fibră a corpului său, la fiecare notă a timbrului vocal, Cătălin Băicuş e departe de tot ceea ce există la Craiova, ducând jocul scenic la nivel de artă.

Conglomerarea scenelor m-a făcut, printre multe altele, să regret sincer comprimarea nefericită a rolurilor unor Marian Politic, Monica Ardeleanu, Petra Zurba, sau Jana Andone, toţi foarte convingători şi cu multă empatie în tot ceea ce au făcut, însă neputându-şi valorifica imensul potenţial al partiturilor originale. S-au ratat drame profund umane, climaxuri care duc fiinţa în vecinătatea dezmembrării oricăror structuri interne. Lupta cu timpul (şi cu spaţiul impropriu) a determinat o selectivitate care, oricât de bine intenţionată ar fi fost, a lăsat destule lucruri esenţiale pe dinafară. Urcarea spre culminaţie era ori întreruptă pe undeva la jumătate, ori era atât de bruscă, încât nu se putea pricepe cum s-a ajuns acolo.

De la musique avant tout chose

Nu pot spune că-mi place muzica. Sau că o ador. Sau că sunt înnebunit după ea. Toate acestea ar fi atât de palide faţă de ceea ce simt eu pentru muzică…Am fost întrebat, după finalul reprezentării Hoţilor, dacă în piesa originală există atâta muzică. Semn că oamenii simţiseră suprasaturaţia de melodii din varianta craioveană a piesei. Iar ceea ce-i prea mult, e cu adevărat prea mult. În textul Deei Loher este prezentă o singură piesă muzicală, pe care o găsiţi imediat sub postare. Hoţi a fost inundată, „tsunamizată”, înecată de muzică. Aveam deseori senzaţia că asist la un musical, în ciuda faptului că piesele erau, pentru gustul meu, una şi una. Şi tot ceea ce-i în exces, dăunează profund. Am remarcat cum textura rolurilor era afectată, era pur şi simplu deteriorată de invazia muzicală.

Comparaţi, comparaţi şi iarăşi comparaţi

Din păcate, zilnic mi se cere pe mail textul original al piesei Hoţi. Din două motive: fie oamenii vor să vadă diferenţele dintre original şi reprezentarea scenică, fie, pur şi simplu (caz şi mai grav) vor să înţeleagă piesa. Într-un spaţiu neadecvat, într-un timp care făcea derizorii orice fel de eforturi, străduinţele regizoarei au avut slabe şanse de izbândă, iar ideile i s-au volatilizat adesea printre inconveniente. Rămân cu nostalgia work-shop-ului de anul trecut de la Berlin, unde regizoarea Alina Rece, împreună cu Iulia Colan şi Cătălin Băicuş, au prezentat câteva scene din Hoţi. Iar efectul a fost cu totul altul. A ieşit, atunci, totul aşa cum trebuie. 

Mercedes Sosa - Como la cigarra